Fosnetul de bani

Se auzeau ceva scâncete pe geam, eu stăteam la calculator. Asta era acum ceva vreme, o lună să zic? Mă ridic, mă uit pe geam și văd hingherii. Lanțul se strângea pe gâtul unui câine care protesta violent.

De atunci și până acum, nu știu cum sau de ce, am devenit câinele. Hingherii sunt banii. Ăștia te prind, te dau cu capul de pereți, te nimicesc, apoi te bagă într-o cușcă pe care nu o conștientizezi. Începi să cumperi lucruri doar ca să îți dai impresia de libertate. Apelezi la servicii de care nu ai neapărată nevoie, faci orice ca să cheltui, faci orice să îți dai impresia că ești fericit. De fapt pe asta se duc banii – pe senzația de libertate, dar cu fiecare leu cheltuit lanțul se strânge din ce în ce mai mult în jurul gâtului tău într-o dependență cronică.

Sunt în cușcă și văd clar asta, mă sperie, mă năucește. Inițial am crezut că e vorba de altceva, că poate am obosit, dar mi-am pierdut calea, nu mai pot înainta. Mi-am pierdut calea. Trebuie să îmi revin cât mai repede, altfel cine știe ce o să se întâmple.

Apoi cum să îmi revin?

Fiecare drum are buruieni. Iubesc un om care nu mă mai aude. Înainte eu slăbem îmbrățișarea prima, dar am trecut prin prea multe prăpăstii ca să nu fie altfel.  E departe de mine, așa că întorc spatele și mă uit la alte opțiuni. Sunt multe, dar nu găsesc voința, nu găsesc nicio bucurie, nu mai simt nimic. După ce mă zbat în lanțul hingherului, stau în cușcă, încerc să mă liniștesc și ghici ce? Nu-mi mai aud propria inimă, sunt atentă, cu urechile ciulite, și tot ce aud e foșnet de bani.

Am un foșnet de bani în piept, nu mai am o inimă. Pisica se uită la mine cu milă, parcă mă întreabă: Ce ai devenit? Nici nu mai pot dormi lângă tine.

Am uitat mirosul muntelui. Am uitat mirosul nisipului de mare, dar n-am uitat camera aia în care mi-am trăit singurătatea. O cameră atât de frumoasă care nu merita un singur om, un singur câine, merita doi. Dar nu erau doi. N-au fost niciodată și cine știe dacă vor fi.

Avea perdele lungi și draperii, un pat mare, cât pentru doi, normal și un ceas cu Steaua. Vai, perfect îmi aduc aminte și perfect mă văd ghemuită în pat, încercând să uit unde sunt. Îmi mai aduc aminte de tipul singuratic ce stătea pe banca de alături și se uita la răsărit. Era drăguț și părea mahmur, aș fi vrut să se uite și el la mine, dar mi s-au rupt ochelarii de soare și a plecat. În dimineața aia n-am mai știut să mă întorc, era distanță doar de 2 străzi. Sunt cam ultimele imagini dinainte de răscoală. Ia uite, nici nu trebuie să fiu la mare să mă rătăcesc.

Oare drumul meu e mai departe de 2 străzi? Mai aproape? Oare există vreun proprietar care să-mi fluture cheile în față și să mă întrebe dacă vreau cazare? Oare pot să îl întreb pe el și de data asta pe unde să o iau? Atunci am știut numele străzii, dar acum nu știu nici măcar atât, știe el să mă îndrume? Știe el ce-mi trebuie când nici măcar eu nu știu?

Poate de-asta am pictat (prost, probabil, nu le am cu desenatul), în mod inconștient, o pereche de cercei cu un apus de soare la mare. Cine ar fi crezut? Mie nici măcar nu îmi place marea și totuși mi-e dor de ea. Dar unde să o găsesc? Poate în hârtia de 100 care zace pe birou.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *