”Foamea” de Knut Hamsun

În 2012 am început cele mai multe cărți din viața mea. Prin februarie 2013 cred am început alta pe care nu credeam eu că o voi termina anul ăsta, deși avea doar 170 de pagini.

Mi-e lehamite de tot și rareori găsesc o carte care să îmi stârnească interesul și să mă facă să o duc până la capăt. Unele-s prea proaste, altele prea grele pentru sinapsele mele obosite. Am ajuns să gândesc ciclic din cauza rutinei, uneori simt o lene de o absurditate fenomenală.

”Foamea” de Knut Hamsun m-a prins de la primele pagini, după care m-a lăsat, după care iar m-a prins și tot așa. Imediat m-am regăsit în personajul fără nume, scriitor de meserie, adică muritor de foame. De aici și titlul.

Întregul roman e o luptă continuă, un război dus cu sărăcia și nebunia. Disperarea e aproape constantă printre paginile autorului, iar personajul principal are un profil extrem de nehotărât. Trece de la depresie la fericire pe nimic, de la mizerie la și mai multă mizerie, la mai bine, apoi iar mizerie. Viața sa e un roller coaster căruia nu mulți am reuși să îi facem față în realitate.

Foamea e sentimentul prezent aproape pe tot parcursul cărții. Descrie atât de bine senzațiile încât parcă simți că și ție îți chițăie stomacul deși abia ai mâncat, înțelegi cum o simplă pâine poate fi cel mai minunat lucru posibil. Te duci în bucătărie, înfuleci o felie de pâine goală pentru personaj și una pentru tine, după care te pui iar pe citit.

”Andreas” este numele fictiv pe care chiar personajul și-l dă la un moment dat, așa o să îi spun și eu de acum înainte. Andreas chiar are momente de nebunie și momente de luciditate, acționează normal și anormal deopotrivă. Deși moare de foame refuză să cerșească sau să fure, își prețuiește libertatea fizică și spirituală mai mult decât orice. Doar soarta îi întinde o mână de ajutor din când în când, poate doar ca să îl țină în viață.

Corectitudinea de care dă dovadă printre anumite pagini este cu totul dusă la absurd, iar faptul că nu renunță la scris și că mereu trăiește cu speranța că termină vreun foileton sau o dramă e de-a dreptul șocant.  N-am știut inițial cum să îmi explic atitudinea asta, pe alocuri pun eticheta prostiei, a ghinionului, pe alocuri pe cea a nebuniei specifice artistilor.

Andreas, nebun, sărac, trist și disperat ajunge să iubească și să fie iubit. Cele puține pagini pe care le trăiește lângă o domnișoară au fost o gură de aer proaspăt printre rândurile cărții, intensitatea iubirii trecătoare putând fi resmțită poate mult mai bine decât într-o carte de dragoste. Întâmplarea a reprezentat atât pentru el, cât și pentru mine, ca cititor, un mugure de speranță.

Credeam că sfârșitul va fi ”rău” sau ”bun”, credeam că situația trebuie să apuce o cale, mai ales din moment ce artistul din carte era pe cale să moară de cel puțin câteva ori. Cu toate astea, s-a terminat într-un mod destul de curios. Nu vă spun cum, firește, vreau să citiți cartea așa că gata cu vorbele mele. Citiți vorbele scrise de Knut Hamsun pentru că merită cu siguranță.

P.S. Cartea o găsiți în colecția Cotidianul și tot de acolo vă recomand și ”O lume se destramă” scrisă de Chinua Achebe. Și acolo vă așteaptă un personaj la fel de memorabil.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *