Fiul risipitor – Radu Tudoran (recenzie)

Tesea migalos in inima o plasa de aparare, fire de indiferente, fire de ura. Chema din amintirile ei tot ce putea s-o invrajbeasca. Se simtea in stare sa-l infrunte cu un suras de nepasare pe buze. Si cand el venea aproape, cand ii apuca umerii, cand ii simtea obrazul pe obrazul ei si respiratia in ureche, toata urzeala se destrama, firele tesute se duceau in vant, de nici nu mai stia unde le e urma. Atunci renunta la orice impotrivire si primea mangaierile lui cu recunostinta, fericita ca poate fi iarasi fara minte.”

Uneori iubesc şi urăsc deopotrivă cărţile pe care le citesc. Cartea aceasta, a lui Radu Tudoran, am cumpărat-o în una din zilele în care am crezut că îmi permit măcar un moft – o carte. Nu îmi permiteam, am descoperit mai târziu, când am rămas fără bani, însă rezumatul de pe spatele cărţii (ediţia de la Jurnalul Naţional) m-a făcut să nu ma gândesc la aspectul financiar de două ori.

„Fiul risipitor” este un roman ce are ca subiect iubirea dintre Eva şi un bărbat mai în vârstă decât ea cu 12 ani, căruia autorul nu i-a dat un nume, ci doar o poreclă – Secătura. Cred că este a doua carte la care am citit şi referinţele critice din curiozitate.

Acţiunea începe în anul 1930, când tânăra Eva avea numai paisprezece ani. În una din zilele ei obişnuite îl întâlneşte pe „fiul risipitor” şi se îndrăgosteşte de el fără remediu.

Asemenea dragoste croita din cuvinte nu mi-a fost dat să citesc până acum şi din fericire nici să trăiesc şi nu ştiu dacă există, deşi cred că totul e posibil când vine vorba de iubire. Încep să cred că iubirea, acest lucru care încă nu poate fi definit de oamenii de ştiinţă, este acel ingredient, acea esenţă ce ne lipsea nouă, ca oameni. Cel care ne-a făcut a ştiut că trebuie să facă ceva să ne ţină împreună şi aşa s-a născut sentimentul de care nimeni nu poate scăpa şi fără de care nimeni nu poate trăi.

De ce mi-a placut cartea?

În primul şi în primul rând cred că este o regulă general valabilă aceea că ne plac cărţile în care ne regăsim. Eu m-am regăsit în multe cărţi, dar la aceasta a fost ceva special. Cartea este scrisă de un bărbat, Radu Tudoran, fratele lui Geo Bogza, şi mi se pare cel puţin curios faptul că a putut să descrie cu atâta precizie anumite lucruri, anumite sentimente pe care o femeie le are atunci când este foarte foarte îndrăgostită de un bărbat. Acurateţea sentimentelor, luptelor interioare şi disperării sunt nemaipomenite. E ca şi când autorul se desprinde din corpul de bărbat şi ajunge în sufletul unei femei şi de acolo scrie tot ce vede.

În al doilea rând, descrierile de peisaje, acţiunea în sine şi punctul culminant sunt fascinante. După cum ziceam, povestea începe în 1930 şi se desfăşoară pe parcursul a 15 ani. Evident, descrie la un moment dat evenimente istorice – cutremurul din 1940 şi cel de-Al Doilea Război Mondial. Descrierea războiului este cu siguranţă partea care mi s-a părut cea mai interesantă din punct de vedere istoric. Frica, panica, bombardarea Bucureştiului… pe toate le-am trăit alături de paginile lui Tudoran, uneori uitând că sunt în curte, acasă, că e iulie 2011 şi că doar citesc o carte. La sfârşitul cărţii eram atât de prinsă încât uitasem până şi cum mă cheamă.

În al treilea rând, sfârşitul deschis şi misterul susţinut au fost chiar pe gustul meu. Credeam că toate or să se lămurească şi că o să fie totul ori cu final fericit, ori cu final trist, însă autorul a decis să lase la latitudinea cititorului modalitatea în care au decurs lucrurile „mai departe”.

De ce nu mi-a plăcut?

Vă vine să credeţi sau nu, din unele puncte de vedere nu mi-a plăcut cartea. Nu mă îndoiesc de faptul că e posibil ca o femeie să iubească atât de mult un bărbat încât să îi accepte multe lucruri… însă mă îndoiesc de reacţiile Evei din carte. Reacţiile ei sunt exagerate, tacerea ei este exagerată. Nu poţi să cunoşti un om dacă nu comunici cu el, eu aşa cred… şi atunci când iubeşti pe cineva vrei să îl cunoşti din ce în ce mai mult. Această sete de cunoaştere reiese la un moment dat şi din carte, Eva ştie că nu îl cunoaşte pe bărbatul ei, cu toate astea ea nu îi cere socoteală niciodată pentru gesturile care o rănesc şi e alături de el chiar atunci când te aştepţi mai puţin.

Am început să mă întreb pe parcursul cărţii „da’ cât mai suportă?” Şi pe la ultimele pagini am avut un deja-vu. Unde am mai văzut atâta pasiune şi devotament pentru un om? Mi-am dat seama că într-un film – Hatchiko, cu Richard Gere, povestea reală transpusă pe marile ecrane, în care câinele şi-a aşteptat timp de 9 ani stăpânul care decedase în urma unui atac de cord. Eva ar putea fi foarte bine comparată cu devotamentul câinelui, însă partea frapantă este că Eva e femeie, e om, deci are raţiune. Raţiunea Evei intervine prea puţin în această poveste înflăcărată, fără limite, şi asta mi se pare greu de crezut. Câtă umilinţă poţi accepta de la iubirea vieţii tale şi cât poţi să lupţi pentru ea atunci când ea nu luptă pentru tine?

Evei nu îi lipseşte numai simţul corectitudinii şi raţiunea în gândire, ci şi încrederea în sine şi respectul faţă de propria persoană. Mi-a părut rău de personajul acesta principal feminin, atât de frumos conturat. Atât de rău încat la sfârşit, când am citit deznodământul la care într-o foarte mică măsură mă aşteptam, am plâns pentru ea. Dacă relaţia asta nu e o pură ficţiune pe care autorul a gândit-o, dacă ceva e adevărat, vă spun sincer, cred că Eva este/a fost o făptură minunată, dumnezeiască, de o bunătate… rară, dacă nu chiar unică.

Personajele mai puţin importante, secundare, care apar doar la anumite intervale, punctează la fix caracterul oamenilor înguşti la minte care se limitează la o viaţă încadrată în normele impuse de societate. Familia Evei este alcătuită de oameni prea puţin familiari în fapt. Getta este sora mai mare, care visează la bărbat locotenent, viaţă de casnică şi nu poate trece peste anumite prejudecăţi. Atât sora cât şi mama ei aruncă în Eva cu vorbe aspre cu fiecare ocazie pe care o au. Ipocrizia nu lipseşte din acest tablou: când dau de greu, cele două apelează la Eva şi îi cer ajutorul fără nici o remuşcare, iar aceasta, bună din fire, le întinde o mână de fiecare dată, fără să stea pe gânduri. E pe la începutul cărţii şi unchiul maior, un bătrân libidinos care, din fericire, iese din peisaj într-un mod care pe mine m-a satisfăcut enorm.

De Secătură nu am vorbit deloc… Mare lucru nu am ce să spun, mi-a trezit într-adevăr dispreţ şi dezgust personajul său şi când mă gândesc că există oameni aşa în realitate, mi se pare şi mai debusolant. Cruzimea, egoismul şi răutatea lui pură sunt doar câteva dintre caracteristicile sale. Este, poate, conturul bărbatului detaşat, obişnuit, care nu se gândeşte la repercusiuni, este „risipitor” din fire atât cu banii, cât şi cu sentimentele femeii care îl iubeşte şi mai mult, cu tinereţea fetei. Al. Piru, 9 iunie 1947: „El, Alesul, divinitate capricioasă, neconformistă şi poetică, centru al micului univers afectiv pe care eterna Eva şi-l creează într-un spaţiu îmbălsămat de către o unică şi acaparantă prezenţă”.

Pot să declar cu mâna pe inimă că nu am citit această carte, ci am sorbit-o însetată şi am trăit-o, aşa cum mi s-a întâmplat şi cu „Pânza de păianjen” a Cellei Serghi. Este o carte omogenă, bine scrisă, care îmbină romantismul cu acţiunea şi conturează personajele dintr-un lut de cuvinte creat special pentru mâinile lui Radu Tudoran.

4 Comments

  1. prietena-japoneza
    Sep 28, 2012

    ţi-am citit recenzia…mi-a plăcut !
    am găsit că avem cel puţin 2 romane preferate- sau mai bine spus 2 scriitori preferaţi, care au scris într-un stil captivant, de neconfundat: Radu Tudoran şi Cella Serghi!
    ambele romane le-am citit cu foarte mulţi ani în urmă …
    în această seară am vizionat un film, Eva (o ecranizare inspirată de romanul Fiul risipitor) şi, brusc, mi-a revenit în minte lectura de demult… a fost o reintâlnire cu trecutul, cu lecturile tinereţii mele, într-un mod tare plăcut …îmi revine parfumul deosebit al romanului, al perioadei de timp descrise, al personajelor şi al întâmplărilor prin care au trecut…exact, totul citit pe nerăsuflate, captivată …şi acum, după atâţia ani, trăiesc aceleaşi emoţii, plutind parcă prin acele timpuri, ca la prima lectură…

  2. prietena-japoneza
    Sep 28, 2012

    ţi-am citit recenzia…mi-a plăcut !
    am găsit că avem cel puţin 2 romane preferate- sau mai bine spus 2 scriitori preferaţi, care au scris într-un stil captivant, de neconfundat: Radu Tudoran şi Cella Serghi!
    ambele romane le-am citit cu foarte mulţi ani în urmă …
    în această seară am vizionat un film, Eva (o ecranizare inspirată de romanul Fiul risipitor) şi, brusc, mi-a revenit în minte lectura de demult… a fost o reintâlnire cu trecutul, cu lecturile tinereţii mele, într-un mod tare plăcut …îmi revine şi acum parfumul deosebit al romanului, al perioadei de timp descrise, al personajelor şi al întâmplărilor prin care au trecut…exact, totul citit pe nerăsuflate, captivată …şi acum, după atâţia ani, trăiesc aceleaşi emoţii, plutind parcă prin acele timpuri, ca la prima lectură…

  3. Name
    Oct 11, 2014

    am citit cartea de … am si uitat de cate ori Este cartea mea de capatai Adorm cu ea pe perna si tot asa ma trezesc Am vazut si filmul dar cartea este asa de aproape de sufletul meu Chiar am doua carti dar doar pe una o citesc si as tot citi-o la nesfarsit Ma regasesc in ea de fiecare data cand o citesc Sora mea (sutem gemene) are ca si carte de capatai Lorelei Ionel Teodoreanu Am citit-o de aseameni de multe ori dar nu stiu de ce ma intorc mereu la fiul risipitor Asta e…

  4. Name
    Oct 11, 2014

    ma tot intorc mereu mereu la aceasta carte
    este cartea mea de capatai ma culc cu ea pe perna si… tot asa ma trezesc

Submit a Comment