Femeia de cafea (III)

Lumea e parsiva, am invatat multe prin slujba mea. Imi place sa vorbesc si sa aflu povesti. Ma cheama Anton.

Viata mea e destul de palpitanta. Cu atatia natarai in orasu’ asta in fiecare zi iti imbogatesti vocabularul cu cate-o expresie/ injuratura noua. Sunt la curent cu toate melodiile difuzate la radio, iar diminetile reci nu sunt deloc neplacute. Ma retrag intr-un coltisor, fumez o tigara si beau o cafea cat sa ma trezesc ori de nu merge asta, trag un pui de somn cu capul pe volan si aia e. Nu am copii sau sotie. Parintii imi sunt in viata, iar fratele meu are o familie frumoasa. O nevasta buna la suflet, doi copii sanatosi si inteligenti… iti e mai mare dragu’ sa stai cu ei. Traiesc prin el adeseori. Cum eu nu am fost niciodata in stare sa pastrez o femeie langa mine, macar el sa fie fericit… si undeva in umbra sa ma bucur si eu de fericirea lui.
– Incotro?
– La Opera Nationala.
– Ce drum lung, e un leu cincizeci.
– Ma grabesc, nu e nici o problema.
– Clientu’ nostru, stapanu’ nostru.
Femeia mi-a zambit apoi s-a uitat pe fereastra. Avea niste trasaturi interesante, frumoase. Oglinda retrovizoare de sus nu o foloseam regulamentar, pentru asigurare, ci pentru a studia oamenii care imi aterizeaza pe bancheta din spate.
-Sunteti soprana? O intreb amuzat.
– Nu, am repetitii.
– Pentru?
– Dansuri.
– Ah, dumneavoastra sunteti dansatoare…
Femeia a zambit din nou. Nu era prea incantata sa vorbeasca despre subiect.
– Stiti, e cam tarziu, lucrati?
– Da, culmea mai si lucrez.
Se simti o anume indignare in vocea ei. Am oprit la rosu.
– Eh, atata timp cat faceti ce va place nu vad de ce n-ati sacrifica putin din timpul dumneavoastra liber.
– Eu vad, dar nu inteleg.
– Ce nu intelegeti?
– De ce continui cand sunt pusa in situatii asa dificile.
– La ce va referiti? Sunteti obligata sa urmati cursurile astea?
– Ei bine, nu, dar iata ca in seara asta am fost oarecum fortata de imprejurari.
– Am inteles.
Am tacut amandoi. Ea tot privea pe fereastra. La un moment dat a inceput sa isi maseze tamplele, iar luminile de oras cadeau pe fata ei precum un curcubeu cade pe un iaz rece. Era atat de frumoasa. Vorbi:
– Dumneata nu te-ai saturat de slujba asta? Nu e plictisitoare?
– Vai, dar nu. Cum puteti zice una ca asta. In fiecare zi invat lucruri interesante prin practica si nu ai nimic de pierdut cand intalnesti oameni noi.
– Da, cred ca pana la urma asa e… mai ales daca sunteti genul de om cald, sociabil si binedispus tot timpul.
– Eh, n-as zice asta insa.. na… fiecare cu destinu’. Importanta e diversitatea.
– Ce-i drept.
Se lasa iar liniste. Imi placea sa cred ca cineva o avea pe femeia asta in pat. Pentru ca ma consolam cu gandul, daca nu eu macar altul. In starea mea de bine, curiozitatea nu s-a putut stapani. Si-a pus fierul incins pe limba mea si m-a facu sa intreb:
– Si la spectacolul final (presupun ca exista un spectacol final) vine si sotu’ sa va vada?
– Haha… nu vine nimeni sa ma vada, poate doar profesoru’… oh, ce bucurie… (spuse oarecum sarcastic ultima parte a propozitiei)
– De ce vorbiti asa? Nu va intelegeti bine?
– Nu e vorba de asta, dimpotriva.
– Aş.. am inteles.
Era clar ce voia sa zica tipa, el, profesor se dadea la ea, ea-singura el-cu cineva, simplu. Si pana la urma aflasem ce voiam. Dar fierul incins nu se racise inca:
– Va asteapta cineva? Ca sunt destui derbedei pe acolo… mai ales ca e intuneric.
– Pai… uite sincera sa fiu nu cred ca ma asteapta nimeni, dar e in regula. Ma descurc singura. Stiu zona.
– Daca vreti sa va conduc eu pana la intrare, as fi bucuros…
– Nu, nu este nevoie, multumesc.
Ok, am fost prea de tot la faza asta. Am intins coarda prea mult. Era momentul sa tac din nou. Normal ca o astepta cineva, numai ca nu voia sa zica, doar nu o sa isi impartaseasca viata cu mine… pfff… era doar o clienta pana la urma si atata tot. Am si ajuns la destinatie.
– Spuneti, cat va datorez?
Am fost tentat sa ii raspund „Nimic”, dar mi-am reluat pozitia si am raspuns clar „Douaj’ de lei, domnisoara”. Scoase banii si mi-i dadu. I-am prins mana mai mult decat trebuia din greseala, iar parfumul ei mi-a aţâţat toate simturile atat incat mi-am revenit abia dupa ce coborase din masina.
Intr-adevar, o astepta cineva. Un barbat putin mai inalt decat ea o apuca de mana care fusese a mea mai devreme si o saruta gingas pe obraz. Ce noroc pe omul acela. Nu-i vazusem faţa, dar cu siguranta era chipes, instarit, talentat… un artist. Cel mai probabil, profesorul ei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *