Expoziţia "Esenţe" în cuvinte

Abia acum am reuşit să îmi adun ideile pentru a le scrie aici. După cum am spus într-o postare precedentă, am reuşit să ajung la expoziţia de pictură a dl. Constantin Dipşe. Mi-am luat zi liberă vineri şi am luat-o la pas până la Muzeul Satului unde s-a ţinut vernisajul. Să le luăm pe rând.

Oameni- am făcut cunoşinţă cu soţia pictorului, dna. Maria Dipşe. Este o persoană foarte plăcută, foarte prietenoasă. Eu mă aşezasem într-un colţ, sperând să nu încurc pe nimeni şi să nu intrig pe nimeni. Adică, cum să vă explic, la astfel de evenimente unde nu cunosc mai pe nimeni.. prefer să fiu invizibilă pentru că majoritatea gazdelor sunt reticente. Nu te bagă în seamă dacă nu te cunosc, îţi aruncă priviri pe furiş cu întrebarea “cine mai e şi aia? o cunoşti?” şi păstrează distanţa. (dacă te duci tu să te prezinţi, din nou ai şanse mari să dai de reticenţă) La lucrul ăsta m-am aşteptat, dar am fost plăcut surprinsă să văd că mai există şi oameni cu bun simţ care ştiu cum să se poarte cu noii veniţi -ca să zic aşa.

Tablouri şi alte observaţii- Ei bine, nu sunt mare expertă într-ale picturii (deci luaţi comentariile mele strict ca pe nişte opinii personale), cred că este domeniul la care mă pricep cel mai puţin şi sinceră să fiu prima oară când am văzut un tablou de-al dlui. Dipşe m-am mirat de simplitatea lucrării. La o primă vedere ai putea spune că şi un copil mic ar putea picta lucrurile redate în acele tablouri. La o a doua vedere vezi că lucrurile nu stau chiar aşa. Compoziţia culorilor din tablouri este excelentă, absolut excelentă prin prisma acelei simplităţi aparente şi prin prisma naturaleţii pe care aceasta o exprimă. Gândiţi-vă că o pictură este reflexia imaginii din mintea artistului şi să vezi totul în culorile acelea atât de vii nu poate decât să însemne două lucruri: originalitate (foarte puţine persoane au această capacitate de a da viaţă lucrurilor prin culori) şi tinereţe. Când am privit tablourile am gândit “numai o persoană optimistă cu un suflet tânăr ar putea vedea totul atât de viu” şi acest lucru mi-a fost chiar confirmat. Ştiu că poate sună stupid şi cum mai vreţi să numiţi ceea ce voi spune, însă acest pictor împreună cu soţia sa mi-au arătat (sau cel puţin mi-au dat impresia) că, în ciuda vârstei înaintate, se iubesc mai mult decât orice cuplu obosit cu vârste cuprinse între 20 şi 30 de ani. Oamenii nu mai ştiu să iubească, mulţi cred că iubirea stă în acele două cuvinte spuse la telefon, cuvinte care devin un simplu reflex. Mulţi cred că iubirea stă numai în sacrificii, dar aceşti doi oameni… încă se iubesc şi mi-a făcut plăcere să observ că mai există astfel de suflete. Aş vrea să văd mai mulţi oameni aşa şi aş vrea să… le ia mai mulţi exemplul. Asta mi-a plăcut, iubirea care încă se mai observă, care este încă vie… exact ca în tablouri. Ca opere, autoportretul şi tabloul cu Eminescu -în faţa căruia am zâmbit plăcut impresionată- au fost cele două opere care m-au cucerit total.

În concluzie, mă bucur că am putut să merg la acest vernisaj şi îi îndemn pe toţi iubitorii de artă să treacă pe la Muzeu, să arunce o privire, o privire pe care cu siguranţă nu o vor regreta.

Vă las cu câteva poze.


p.s. la ZBB n-am mai ajuns. Hăhăhă, asta e… hai noroc…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *