etajul 25

La etajul 25. Acolo e Lucrul sau acolo pare că este, departe de mine și aproape de nori. Mă uit în sus și pfai, mi se pare departe rău. Trebuie să urc pe scări și mă seacă numai gândul, ce să mai zic de fapt în sine.

Stai să vezi. Inițial nici nu știam că pot intra în clădire, dar pe când stăteam acolo, pierdută într-un spațiu nedefinit se deschide ușa de jos, de la intrare. A apărut un nene portar:

– Intrați, domnișoară!

Am rămas paf! De unde până unde mă lasă (ba chiar invită!) pe mine să intru? Ești nebun? Dar n-am contestat, n-am întrebat, de frică să nu își retragă invitația și am intrat cu emoții mari. Aveam așa mari emoții, de am zis că leșin, nu mâncasem nimic în ziua aia, pe bune 🙂 și nici nu mi-a fost foame. Ah, ba da, rodeam un covrig când s-a deschis poarta și beam un pahar de Sprite că cică am auzit că face bine la stomac.

Și acum văd portarul ăla. Era atât de senin, fără nicio treabă. Și m-a invitat să urc în lift. Era un lift cu multe luminițe pe jos, colorate, cu podea sidefată. Doamne, ce frumos era în lift. Era puțin cam prea cald pentru gusturile mele, dar ce naiba mai conta.

Nu știam inițial la ce nivel ne vom opri, drept să îți spun. Cu toate că era un lift sofisticat simțeam până în stomac cum urcăm și simțeam că avem viteză. Mi-era foarte frică că are să se oprească brusc, că o să ne turtim de podea ca nișe plăcințele, dar n-a fost chiar așa. A încetinit la 22 și am urcat treptat încă câteva etaje. Când dau să cobor, portarul mă prinde de mână și mă atenționează – era să cad în gol. Etajul 25 e de fapt în nori, pe bune, ca în filmele fantastice. Și mă uit la el, el nu se uită la mine, se uită în față la nori și zâmbește, se foiește. Vai, se foiește chiar mult, am impresia că vrea să mă prindă iar, dar nu putea pentru că eu nu voiam să plec, ci doar mă uitam la el. Apoi nu m-am mai uitat, m-am uitat și eu în față, drept înainte la nori. Ce să zic. A ținut mult momentul și mi se făcuse frig, ba chiar aveam nevoie la toaletă, haha!

Deodată s-au închis ușile liftului și am început să coborâm. De la etajul 22 am început să prindem iar viteză, simțeam cum ne înălțăm și m-am uitat speriată în jos. Să dea naiba de nu eram deja la 20 de cm distanță de podea. Văleu, mamă, acum e acum! Că dacă merge ăsta mai repede o să dăm cu capul de tavan.

Stai să vezi, că n-am dat, a încetinit, dar nu suficient de mult. Tot am picat brusc atunci când ne-am oprit. Dar numai eu am luat trânta, portarul părea normal, pe picioarele sale, fără să se fi înălțat nici măcar un mm. Sau poate nu l-am văzut eu. În sfârșit, mi-a făcut semn să cobor și am luat-o înainte crezând că are să vină după mine.

Nu mai am mult de povestit. El n-a venit. A rămas în lift, dar n-am mai apucat să îl văd pentru că s-au închis prea repede ușile în urma mea. Așa că am rămas cu imaginea lui în minte când mi-a deschis ușa prima oară. Sunt în holul clădirii, aștept. Mă uit fără nădejde la luminile liftului care nu se mai aprind. Știu ce vreau, în orice caz. Vreau să ajung iar la etajul 25, dar de data asta nu mai vreau să urc pe scări singură…

Continuare

 

One thought on “etajul 25

  1. Pingback: la parter, asteptand

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *