Enter title here

”Roagă-mă”

”Te rog”

Mă uitam la botul ghetelor mele tocite, apoi am oftat enervată. Nu știu dacă era o stare specială pe care mi-o oferea odată cu prezența sa. E posibil să fi fost, mă port deosebit în compania unor oameni față de care mă abțin, fără de care inima n-ar bate cu aceeași repeziciune. Nu îmi place, după ce ne despărțim îmi trece, nu mai zâmbesc așa mult și nu mai râd la fel de mult și totul se calmează în mine în mod stupid și temporar. După 30 de minute sau o oră apar întrebările cărora aș vrea așa mult să le răspund, dar în mod evident, nu am cum. Niciodată n-am avut cum. Întrebările astea cretine vin, se instalează, fumează un trabuc, joacă niște cărți, îmi umplu mintea de fum după care abia noaptea reușesc să scap de ele, când încep să scriu sau pur și simplu când adorm. Dracu să le ia.

Vremea era bună, înnorată și pe jos era uscat. Era frig, îmi plăcea. Am mers 15-20 de minute până în cartierul lui unde mi-a deschis ușa greoaie a blocului vechi și a luat-o pe scări înaintea mea. De fapt, gestul de gentleman este ca băiatul să o ia înainte ca apoi să îi țină ușa fetei și să o invite înăuntru.

Nu mai știu de unde am aflat asta, dar cică așa era de pe vremea western-ului. Se cuvenea ca bărbatul să intre primul în bar/local ca să se asigure că locul este sigur și nu se întâmplă vreo bătaie. Abia apoi invita femeia să intre. Mi se pare oarecum mișto. Totuși acum băieții trebuie să lase fetele să treacă primele, s-au inversat rolurile, nu știu unde s-a produs acel click. Ah și nu știu unde s-a produs click-ul și mai important în care băiatul pur și simplu trece ca boul în față fără să îi mai pese de fată pe principiul: ce? singură nu se descurcă? Ăhă. Da. ”Ai dat-o gata”, cum zice un personaj dintr-o piesă de teatru.

Mirosul de bloc amestecat cu mâncare e inconfundabil. Dumnezeule mare! Îl am în nări de mică, de când mergeam la bloc, de când mergeam la rude în vizită, de când mergeam pe stradă și treceam pe lângă o hardughie din asta de ciment din oraș la care visam. Visam că aveau calorifere cu apă caldă și puteai să stai în scară cu prietenii, unde oricum era cald. S-au dus zilele alea, acum nu îmi mai plac blocurile alea, dar recunosc oriunde mirosul ăla specific. E inconfundabil. Miroase a căldură tot timpul și a mâncare, cum ziceam.  Mereu e un vecin care pune de-o tocăniță sau pui sau ciorbă, ah! Mi s-a făcut și foame.

A scos cheile din buzunarul mic al jachetei și cu același gest, a intrat și apoi m-a invitat înăuntru. A glumit, am râs, dar e totul ceață, nu mai știu cuvânt cu cuvânt ce a spus. Știu. Am făcut o cacofonie, las-o naibii. Bucătăria era mare, iar laptop-ul era pe masă și m-am dus din instinct la el. Ce să fac? Sunt obsedată probabil sau cine știe. I-am cerut voie înainte și a zis ”sigur, vezi că e în standby”. Și-a pus șorțul, avea să miroasă a mâncare și de aici.

M-am apucat să îmi verific mail-ul și l-am întrebat dacă pot să pun niște muzică. Știu că rareori sunt oameni care ascultă ce ascult și eu, dar mi-am asumat riscul. Nu îndrăzneam să fac nimic, evident. Cum să fac eu ceva… cum să fac eu un pas? Nu se poate. E o chestie de principiu. Și nici el n-avea să facă vreun pas, dar pentru domnia lui nu era o chestie de principiu, ci una de lașitate. N-avea curaj.

A avea curaj înseamnă a risca. A risca înseamnă a-ți asuma un viitor eșec sau un viitor succes. Da, și succesele se asumă. Și eu tot așteptam în tăcere să spună ceva, mă prefăceam că-s ocupată cu laptop-ul, dar de fapt mă uitam în gol. Mă uit deseori în gol și nu era prima oară, nici ultima… Parcă și acum m-aș uita în gol, să mai rulez o dată, măcar o dată, imaginea lui din bucătărie și ridurile alea de la ochi ridicole. Ridicole pentru că un om tânăr ca el nu ar trebui să aibă riduri la ochi. Și totuși, exteriorul ăsta al nostru mereu ne dă de lucru, de gândit, mereu ne afectează într-un fel sau altul. Riduri din expresii, expresii din sentimente puternice, sentimente puternice din viață, viață din oameni. Viață din oameni și ridurile, aceste șanțuri permanente ne aduc aminte numărul de ori în care am plâns, în care am râs dacă suntem norocoși. Sunt practic semne ale unui timp mult prea ciudat și murdar care nu ne permite foarte multe, un timp care ne devine dușman dacă îl lăsăm.

Am oftat. Nu avea să se întâmple nimic. Purtăm conversații scurte ca pârâurile dintre munți. Anoste ca o țigară neaprinsă. Răspund cu da, cu nu, zâmbesc, râdem, amânăm.

Amânăm ce simțim. Reducem ceea ce suntem, reducem ceea ce am putea fi. E ușor să îi evit privirea și e ușor să nu mă vadă frustrată. Eu sunt cu ochii în laptop. El cu ochii la cuțite. Se gândește cum să le înfigă mai bine în legume. Mă uit la ceas, e 16 și apoi se întâmplă.

Se apropie de mine, îmi spune ”ridică-te”. Fac cum mi se cere. Mă strânge tare în brațe și îmi spune la ureche:

”Te rog, iartă-mă”

”Auăleu, ce-ai făcut?” îi răspund amuzată și înfiorată.

”N-am vrut. Serios”.

Mă uit în ochii lui. Cum să nu te iert? mă gândesc. Un singur lucru voiam, să îl sărut pe tâmple și pe frunte și să îl iau în buzunar ca pe o monedă pe care nu aveam să o dau nimănui indiferent de apa peste care trebuia să mă treacă. Și un singur lucru aș fi vrut, să îmi spună că mă iubește și nu vrea să mai plece dintre arterele mele unde și-a instalat cortul acum multă vreme. Și un singur lucru aș fi vrut, vă jur, să mă sărute. Să oprim timpul ăla nenorocit în loc. Avem puterea asta indiferent de realitatea celorlalți, indiferent de ce am zis mai devreme. Avem totuși o putere. Am fost înzestrați cu ea, nu știu de ce o ignorăm ca netrebnicii. Dracu să ne ia pe noi, toți cei care stagnăm în nefericire din comoditate și frica că avem să simțim ceva. Avem să simțim o bătaie în plus, căldură, o mână pe o altă mână. Dracu să ne ia și dracu să mă ia că mă uitam la aragaz cum clocotea oala și clocoteam și eu cu ea, și încercam din răsputeri să țin capacul deasupra, să nu mă vâr între buzele lui. Să nu mă condamn la o autotortură la care știam că mă voi supune după acest act înjositor, după acești fluturi murdari de conștiință care zburătăceau aievea în piept și mai jos.

Acum sunt serioasă și mă uit la șoapta lui. Mă îndepărtez ca miopii, deși în general văd foarte bine. Și vreau să mă uit la el, dar el mă strânge tare de brațe. Simt cum se apropie clipa aia în care oprim timpul. Îl oprim, gata. Așa îmi zic, așa simt. Și apoi îmi șoptește din nou:

”Alexandra” îmi zice, că știe că îmi place cum sună și apoi continuă ”… am pus verdeață în mâncare, am uitat că nu îți place, iartă-mă” Iar timpul a luat-o iar din loc asemenea mașinuțelor de la Kinder pe care dacă le dădeai în spate cu mult, își luau avânt mai tare și țâșneau înainte sărind undeva într-un colț al camerei. M-am descătușat de privirea lui, de vocea lui, de brațele lui, am înghițit în sec și am încleștat maxilarul de frustrare.

Mie chiar nu îmi place verdeața în mâncare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *