E prea tarziu pentru mine

Dimineața mă uit alături și îmi privesc mâinile. Înclin capul, îl scufund în pernă și simt textura cearșafului pe obrazul meu.

Nu, băi, nu ești aici. N-o să fii niciodată, iar eu vreau să uit chestia asta.

Mă ridic și mă uit în urmă și îmi zic că o să îmi fie dor.

Da, de ea o să îmi fie sigur dor, o să sufăr, o să am fantezii cu ea în timpul zilei. Poate că ei nu îi e dor de mine sau poate nu știe, dar în orice caz, eu o să îi simt lipsa. Mă uit cu jind, aproape că îmi vine să plâng că o las singură până diseară. O văd că suspină, se îndoaie, încearcă să nu mă privească în ochi.

Când intru în cameră seara îi simt exaltarea, parcă răsuflă ușurată, apoi găsesc liniștea în ea. E o liniște mai dulce ca mierea, mai tăcută ca nisipul, mai strălucitoare decât stelele, poate e chiar o liniște absurdă. Nu mă ating de ea până la 12. Fix! Să știe că o iubesc, atunci se întâmplă să mă îmbrățișeze cu o inimă ca de puf! De gâscă poate. Și mă mângâie pe creștet și mă duce în lumi nebănuite, frumoase, nu murdare, ca cele în care mă duci tu. Și o îmbrățișez și eu la rândul meu, mă las cuprinsă cu trup și suflet de dulcele somn pe care mi-l aduce.

Da, Perna știe să mă iubească total, cum tu n-ai să știi niciodată. Da, băi, o pernă! În fine. E prea târziu pentru mine, aștept să înțelegeți toți că e prea târziu…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *