E iarna

Pe mâini se așază fulgi roșiatici și galbeni de la lumina becului de stradă. Nu-i țipenie de om, îmi place iarna fiindcă e mereu liniște. Vara e zgomotoasă, agitată, dar molatică în același timp și miroase a transpirație.

Iarna miroase a frig și a liniște, da, fix, a frig și a liniște. Casele poartă viață, mașinile torc firave la semafoare de lemn. Și îmi place noaptea iernatică, îmi place mirosul părului ei înghețat și mă topesc o dată cu fulgii de pe obrazul ei. Căciula îi stă iar strâmb, îmi dă bomboane cu mentă și o invit în scara blocului.

Dar îmi zice nu, auzi… Cine ar fi crezut? Atunci o întreb ce vrea să facem, dacă vrea să ne plimbăm sau dacă vrea să stăm pe loc și să înghețăm ca doi pinguini. Ah, corect, pinguinii nu îngheață. Câțiva dinți sclipesc pe sub buzele pline și delicate, uscate de frig, și îmi spune să ne plimbăm puțin pe străzi… ”Așa, să nu ne înghețe fundul”, citez.

Mergem alături, unul lângă altul, în timp ce șuvițele castanii se încarcă de zăpadă pe umerii ei, încep să îmi semene cu flori de liliac alb. Zâmbesc ca un dobitoc, deh, ce să îi zic, mergem în liniște. Ascultăm simfonia iernii, strivim minuscule particule de zăpadă pură, unică pe lume și nu ne pasă. Cotim la dreapta, ea strănută, se înfioară toată și îi cad florile de liliac din păr, se scutură copacii.

Îi mormăi ”sănătate”, nu vreau să mă audă gardurile vii ce dorm, nu vreau să le trezesc. Sunt obosite de la vântul de mai devreme… Ne oprim în fața unei case vechi, interbelice, probabil înăuntru stau dubioși ce fură curent și se încălzesc la un reșou electric. Niște lumini joacă pe perdelele rupte, semn că e și un televizor înăuntru. Probabil e cu tub și e furat de la vreun bătrânel care nu mai vede bine.

Ochii ei îmi zâmbesc, o văd cât e de fericită și inima mea își face repede bagajele, vrea să mă părăsească, să plece. Să plece într-o croazieră, da, pe zăpada asta. Ce inimă nebună! Nebună de legat cu sfori, uite-o cum sună, vrea să își rezerve bilet la avion, dar ghinion! Inimo, avioanele nu circulă pe vremea asta.

Mă simt încurcat, ne uităm unul la celălalt așteptând fără niciun pic de jenă în tăcere. Iarna îți face asta, te face să crezi că tăcerea e bună și de multe ori și este. Ca un soldat, ea își face curaj, ridică o armă din vorbe și mă întreabă dacă putem până la urmă să mergem la mine acasă, îmi zice că vrea să facă pipi.

E fantastic de simplu ce îmi zice și nu pot să zâmbesc, o iau în serios și mă întrept spre strada mea fără să clipesc, teleghidat de o forță pe care nu mi-o explic, o forță ce îmi depășește vocabularul și mintea. Foarte bine, deci, să răzbim prin chinul ăsta, să o duc la mine și să o las să îmi folosească baia.

Intrăm în scară, becul e cu senzori și se aprinde cu un clic! Dar ce, clic face și inima, ai impresia că eram viteaz? Parcă mă trecea și pe mine nevoia de a face pipi dintr-odată. Mă urmărește ca un câine, fără să pună întrebări și urcă în liftul de 2 persoane cu mine. Sunt aproape lipiți și nu e nicio stânjeneală, îmi vine să o sărut cam la fel de mult cum îmi vine să vomit de emoții așa că mă abțin de la orice mișcare. Ea e amuzată, se vede, dar și strânge din picioare mult.

Blocul meu miroase a mazăre. Tot timpul e cineva care gătește mazăre, da, chiar și la 1 dimineața cât era când am ajuns noi acolo. Cheile zornăie, călcâiele încep să reacționeze, încep să le simt și e puțin dureros. N-am avut bani de noi încălțări anul ăsta, dar nu-s nebun să recunosc asta decât în fața voastră. Îmi e teamă că au să îmi miroasă picioarele dacă mă descalț, dar scap de teama asta imediat ce îmi dau seama că nu am dat cu aspiratorul.

Dar, na, pe ea un singur lucru o interesa cu adevărat – toaleta. Așa că deschid ușa, îi ating mâna și o trag înăuntru – prima atingere fizică! Doamnelor și domnilor, spectaculos… A fost ca un fel de curent, ddzzz…zzzz… s-a auzit un aparat de sudură care mai apoi a făcut poc! Îi zic unde e baia, nu e interesată de mine și fuge într-acolo așa că mă descalț și îmi miros șosetele, sunt bine. Încep să simt din ce în ce mai mult căldura, frigul își cară catrafusele din oasele mele și palmele se-nroșesc îndată. Iese din baie și aceiași dinți albi, frumoși, sclipesc în lumina slabă de pe holul meu. Mă găsește nepregătit, dar nu-i nimic, e iarnă și găsesc eu un motiv să o fac să stea.

Uite cât e ceasul… foarte târziu… doar nu mai pleci acum acasă, nu? E periculos. Nu e greu să faci pe boul care nu se oferă să plătească un taxi. Până la urmă nu vreau să am bani, maniere sau energie să o duc acasă. Vreau să am energie pentru altceva, măcar să o ștampilez bine, să îi trasez conturul buzelor cu limba sau să îi ling gâtul ca pe marginea unui plic. Na, mai știi? Poate se lipește!

Nu știe ce să facă, așa că o ajut eu cu haina, îi deschid nasturii ca un nesimțit. Vai, dar sunt foarte frumoși… ce fel de plastic e ăsta? Made in China sau Made in Japan? Serios? China? Și cum se zice plastic în chineză… nu știi? Nu-i nimic, nu ești proastă, ești doar neștiutoare, ia loc, fă-te comodă, cât mai comodă. Nu, nu ca și când ai fi acasă, ca și când ai fi la… ah, ceai? Sigur. Acum facem și ceai.

Nu mai are răbdare, vrea să plece așa că mă bâlbâi repde… B… d…. stai…că…bfftttpp… Coerent, domnule, foarte coerent! Ea râde, săraca, râde ce să facă. Nu găsesc nimic inteligent de spus așa că îmi cumpăr niște timp tot cu pipi. Sunt un deștept, îi zic că am și eu nevoie la baie și revin, poate îmi vine vreo idee genială în cămăruța de 3 pași. Mă așez pe WC și ascult. Să vedem ce face, ce zice, pleacă, nu pleacă, apoi dalele de gresie îmi fură gândurile.

Uite, un elfant sau un bebeluș în păturică… o mașină? Un zmeu! Nunu… ah, ce fac? Pleacă fata, pleacă! Mă ridic, mă curentează robinetul rece și dau drumul la apă ca și când m-aș spăla. Dar nu mă spăl, că doar sunt un bou împuțit și ies așa. Umerii îmi cad, răsuflu obosit și las îmi las mintea să hoinărească mai departe. E trecut de 1 bine, iar holul este gol.

Îmi dau ciorapii jos, mă trântesc în pat și mă uit pe tavan la pânzele de păianjen din colțuri. Adulmec valurile de căldură, un covor magic în aer și perna se lipește de mine cu prenandez de vise. Până la urmă e bine că a plecat singură, pot să dorm și să mă scald într-un ecou nesfârșit de iarnă.

Text inspirat de: această melodie  și dorul timpuriu de iarna 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *