Duminica leneşă

Îmi place să ies în general. Aş ieşi tot timpul. Câteodată aş merge cu metroul de la un capăt la altul, doar ca să ies la suprafaţă şi să mă plimb. Câteodată aş pleca pentru o zi din oraş pentru că ador aşa mult senzaţia aia că într-o zi ai putut să fii într-un loc minunat, apoi ai revenit la vechea viaţă. Un timp scurt, multe văzute. O escapadă şi nimeni să nu observe. Să pleci în lume, să o vezi pe toată într-o zi. Câteodată îmi place doar să ies la o terasă, să vorbesc o zi întreagă cu prietenii. Să râd cu ei, să facem mişto de lucruri. Să încep să povestesc şi să îmi pierd ideile pentru că am atât de multe încât mintea mea se face muci. Alteori aş vrea pur şi simplu să trăiesc pe un nor, să mă duc să fac tot ce îmi trece prin minte. Să cânt la chitară într-un pasaj de metrou (dar şi să mă pricep :D), să mă arunc de pe un pod legată de o sfoară, să mă arunc din avion cu paraşuta, să plec cu maşina prin ţară şi să dorm în ea. Să trăiesc în propria maşină, ştiind totuşi că acasă mă aşteaptă patul în care dorm neîntoarsă şi o porţie de mâncare caldă făcută de mama.

Dorinţele astea le experimentez de cele mai multe ori. La asta visez cel mai des. Cum ar fi să plec? Cum ar fi să văd locuri, să cunosc lume… Cum ar fi…

Ei bine, weekend-ul ăsta, mai mult ziua de azi, m-a prins într-o stare de oboseală nemaipomenită. OK, so… săptămâna asta am revenit la serviciu. Weekend-ul trecut, ce-i drept.. nu am putut să dorm cât trebuie, am avut şi alte treburi, etc. Şi săptămâna asta a fost… oribilă. Cred că am aflat cum e să fii o legumă. Am zis să nu mai ies nicăieri sâmbăta şi duminica asta pentru că eram absolut toropită, ameţită… veştejită. Ăsta e cuvântul: veştejită. Am experimentat cea mai acută stare de legumă pe care v-o puteţi imagina. Bineînţeles, temperaturile nu m-au ajutat cu nimic. Capul mi-l simt greu de vreo două zile, zici că am pe umeri un pepene plin cu nisip. Uneori mă doare. Din cauza acestei senzaţii corpul abia îl mai simt. Azi nu a vrut să facă aproape nimic. Am stat pur şi simplu în pat crezând că nu o să îmi mai treacă vreodată. Am avut un fel de ameţeală continuă, în care nu voiam decât să ţin ochii închişi. Genul ăla de senzaţie stupidă în care nu ai vrea decât să zaci…

M-am măcinat psihic câteva zile, m-am culcat târziu şi astea nu au putut să îmi facă decât rău. De plecat, cel mai sigur e că nu mai plec nicăieri. Maşina n-am mai condus-o pentru că şi-a recuperat tata permisul şi nimic nu se întâmplă. NIMIC nu se întâmplă, mă disperă…

Acum mai puţin de o oră m-am trezit şi acum mă simt mai bine, dar mi-e cald, aşa că nu o să mă mişc prea mult din locul în care stau. Ştiu că ce am scris aici nu e prea important ca ultima postare cel puţin, dar nu puteam să nu vă descriu starea de “stand-by” în care a fost creierul meu azi.

Aşa… şi stând destul de mult la calculator, am tot văzut filme şi chestii. M-am apucat să mă uit la How it’s made pe youtube. Un binevoitor a uploadat toate sezoanele, lucru pentru care îi mulţumesc enorm. Apoi la So you think you can dance, un alt binevoitor a uploadat toate sezoanele dar eu am sărit de la 2, la 5. Şi am mai văzut două filme: Keith (frumoasă gagicuţa care joacă în el) şi Stardust (ştiu, e vechi). Am mai avut azi o tentativă să văd un film cu avocaţi, dar mi s-a părut prea complicat pentru creierul meu amorţit aşa că m-am culcat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *