Doamne, intr-o zi o sa plec

Așa zic mereu când sunt dezamăgită de ceva sau de cineva (sau poate chiar de mine): Doamne, într-o zi o să plec! Și o să întâlnesc oameni care să nu mă facă să îmbătrânesc pentru un răspuns, oameni care o să fie mereu prezenți așa cum trebuie să fie prezenți.

Cert e că dacă respectam ce am zis, aș fi plecat de multe ori. Dar dau de oameni, mă entuziasmez, mă regăsesc în ei, trăiesc în ei, apoi cu o singură atingere de ac sparg balonul în care trăiesc și nu mai am cu ce să plec. Balon plin cu aer. Aer care, de altfel, făcea balonul să plutească, aer care de fapt era format din gânduri. Din molecule de gânduri absurde, probabil, sau imposibile, cum mereu aflu ulterior.

Nu știu cum se face de mă trezesc mereu în ipostaza de a avea nevoie de unii oameni. Dar mă uit în jur mereu și văd că nu e nimeni. Învățasem într-o perioadă să dau din umeri și să trec mai departe, dar se pare că sunt amnezică și trebuie să îmi readuc aminte de fiecare dată cum se face asta (situație asemănătoare cu aceea din filmul 50 first dates)

Urăsc jocurile de tăcere impuse de alții, urăsc non-comunicarea asta care ascunde sentimente, fie ele de ură, dragoste sau altceva. Nu mă plâng, ci doar constat oftând. În câteva minute o să îmi zboare mintea la altceva, pentru că sufăr de hiper-imaginație. De la hiper-imaginație provin și insomniile probabil. Dar cine să știe asta? Cred că de-asta nu o să renunț niciodată la blog. Aici, din fericire, n-are nimeni un ac care să spargă balonul.

Și oricum, într-o zi n-am să mai fiu aici. Pentru că, Doamne, într-o zi o să plec.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *