Doamne, ce copii!

Am început postarea asta deja de 3 ori. De fiecare dată am dat delete, aşa că mai bine scriu ce s-a întâmplat, fără alte comentarii introductive.

Două zile, săptămâna aceasta, s-a întâmplat să iau maşina spre casă în jurul orei 17. Şi în aceste două zile s-a întâmplat să mă aşez în preajma unor copii sau mai bine zis, ei s-au aşezat în preajma mea pentru că eu urcasem prima în ambele cazuri. Şi să vă povestesc despre aceste “cazuri”… aşa, în mod hazliu şi incredibil de asemănător cu realitatea celor mari.

Cea mică mare

O fată de vreo 10 ani cred s-a aşezat în spatele meu şi a început să vorbească cu mama ei (cred că era mama ei). Vorbea pe un ton de o maturitate extraordinară şi îi povestea mamă sii că “Ştii cu cine aş vrea eu să ţin legătura? Cu Meri, e foarte drăguţă” şi apoi a început să vorbească de Beatrice şi Simona, Simona fiind “mai nepăsătoare, eu nu sunt aşa, dar parcă e mai bine să fii ca ea” (i-auziţi aici!). Deci pe lângă faptul că avea un stil incredibil de a vorbi, sigură pe ea şi cu raţionamente din astea filosofice, avea şi un nume pompos după care a făcut Walt Disney desen animat. Am putut vedea în ea un tipar des întâlnit.

Liniştitul

A doua seară am putut să observ un grup întreg. Swear to God, m-am simţit ca într-un laborator (cam friguros, e drept, nemernicii ăştia nu dau drumul la căldură în maşini). Erau 3 băieţi de clasa a 5a şi două fete de clasa a 7a. Băieţii au fost mai aproape de mine şi am putut să îi aud mai bine. Nu am fost atentă la ce subiecte dezbăteau, dar pe doi dintre ei i-am observat pentru că erau frumuşei şi grăsuni şi li se înroşiseră obrajii de la frig. Mi-a fost drag de ei, mi-au adus aminte de copilăria mea. Dar filmul nostalgiei s-a întrerupt când l-am auzit pe unul dintre ei trântind dureros un “astea e…” nu-ştiu-ce. Am vrut să îl corectez din instinct, pe bune! Dar m-am oprit în secunda doi când mi-am dat seama că nu-s copiii mei şi nu pot să mă bag chiar aşa în discuţie.

După cum stăteau se putea observa o ierarhie. Pe culoar, mai aproape de mine, era cel mai înalt dintre ei, apoi cel care a făcut greşeala aia gramaticală horifică, apoi un al treilea mult mai liniştit şi apoi fetele. Cei doi, Înaltul şi Agramatul, stăteau de vorbă aprig, Liniştitul nu spunea nimic, la un moment dat nici nu ştiam dacă e cu ei. Dar era cu ei, pentru că li s-a adresat o dată sau de două ori. Întâmplarea făcu să se elibereze două scaune din apropierea mea. Prima oară s-a aşezat Liniştitul şi fetele au înaintat pe culoar, ajungând în dreptul meu. Liniştitul le-a spus fetelor să îi dea ghiozdanele să le ţină. Şi fetele i-au dat ghiozdanele… ghiozdane atât de mari încât îl acopereau cu totul pe bietul puşti. Cei doi, cel certat cu gramatica şi cel înalt (pe care îl chema de fapt Andrei) discutau aprig. Liniştitul a vrut să îi spună ceva lui Andrei. Andrei îl ignora. Liniştitul striga, cu ghiozdanele în braţe, Andrei îl ignora. Urăsc oamenii care ignoră alţi oameni în situaţii din astea, pe bune. Ori eşti nesimţit, ori eşti surd. Apoi l-au tras de mânecă la propriu şi tot nu se oprea din vorbit (deci era clar nesimţit) până când au sărit fetele cu gura pe el.

Şi fetele erau frumoase, tinere şi frumoase. Una din ele avea ochi albaştri, dar care păreau negri din cauza luminii slabe a maşinii. Se ciondăneau între ele, sigur erau surori pentru că semănau destul de bine. Nu m-am putut abţine să nu observ tiparul băiatului drăguţ în puştiul care le-a ţinut ghiozdanele şi tiparul tipului nesimţit, vezi Andrei. Mă gândeam că băieţii ăştia care sunt amabili şi liniştiţi niciodată nu pun mâna pe fata pe care o doresc, pentru că fata respectivă e mai mereu cu gândul la ăla nesimţit. În sfârşit, din fericire, mai devreme sau mai târziu fiecare îşi găseşte o piesă de puzzle cu care se potriveşte.

Mă ridic să cobor moment în care una dintre fete, deranjată de micul haos creat de băieţi zice indignată şi serioasă “Doamne, ce copii!”. M-am amuzat teribil în timp ce coboram pe treptele tipărite cu zăpadă semi-topită, ţinându-mă de bară ca să nu îmi rup gâtul şi privind înspre strada pe jumătate luminată care mă ducea spre casă…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *