Diminetile de acum 5 din 7

La 8 sună alarma. Telefonul stă pe noptieră în fiecare seară, când mă trezesc în timpul nopții apăs pe butonul din mijloc ca să văd cât e ceasul și cât mai am de dormit. De obicei arată 4-5-6-7 și mă bucur pe jumătate într-un haos de gânduri care ulterior se trasnformă în vise.

Noptiera e lângă pat, adică lângă capul meu, iar când sună alarma mă trezesc negreșit. Uneori o amân pentru încă 15 minute, uneori mă trezesc în capul oaselor și mai stau cu ochii închiși 10 minute, ori mă așez în genunchi și îmi afund fața în pernă. E o poziție bizară, dar știu că n-am cum să adorm la loc, tocmai pentru că e incomod și pentru că risc să mă sufoc.

Cu pași de lebădă marinată în vin mă îndrept spre baie, dacă n-am făcut duș cu o seară înainte trag și două prosoape după mine. Sub duș mă trezesc de fapt de-a binelea și stau mai mult decât trebuie mai mereu, după ce ies, mă spăl pe dinți, pe față și mă oftic că am aburit iar oglinda. Îmi dau repede prosopul jos de pe cap pentru că îmi aduc aminte că iar o să mi se usuce bretonul aiurea și n-o să stea la locul lui. De aici încolo mă mișc normal, pregătindu-mi hainele, fața, rucsacul etc. Încă o zi înainte.

Înainte să închid ușa arunc o ultimă privire în cameră, pisica e la locul ei, parcă mă gonește pentru că vrea să doarmă. Aș vrea să rămân lângă ea, pare că și ea ar vrea asta, dar nu se poate. În casă las dâre de parfum și de fier încins, în dimineața asta mi-am călcat bluza. N-am reușit să beau decât o gură de cafea tare, făcută de mama, iar de mâncat… n-am mâncat nimic. Îmi fac planuri cu ce să îmi iau de pe drum, cafeaua o cumpăr rar de la colț acum. S-a făcut 1,5 lei și îți trebuie monede. Am început să urăsc monedele, am mereu buzunarul plin de ele și zornăie, cad din pantaloni când mă dezbrac seara, sunt o teroare.

Căldura dogorește umedă din pietre, din asfalt, deja transpir. Din feiricre, mașina vine, deci nu trebuie să aștept foarte mult, iar ispita de a-mi lua cafeaua de la magazin a dispărut. Amân momentul pentru intrarea de la metrou, acolo s-a păstrat 1 leu, cât pentru amărâți, dar știi, e bună, că altfel poate n-aș fi dat nici leul ăla.

Drumul spre metrou nu mai e la fel de greu sau cel puțin nu mi se pare. Merg pe un anumit trotuar, îl schimb când mă apropii de vulcanizare, nu vreau să am surprize cu ”păpușe”. E un fel de slalom, iar de citit… în mașină rareori mai ajung să citesc. În fiecare dimineață nimeresc lângă niște sociabili care își sună toate cunoștințele la 9-10 dimineața. Parcă mereu îmi aduc aminte de faza din Yes Man cu ”The most popular homeless” de la început…

La metrou e o dilemă… cum scot cartela de metrou în timp ce țin paharul, în timp ce țin cartea și ghiozdanul și tot? De obicei găsesc o soluție. După ce mă urc în metrou cu cafeaua, termin de băut în 2 stații și urmăresc să văd dacă nimeresc pe lângă un coș de gunoi ca să arunc paharul. Până acum nu prea am avut noroc, poate următoarele dimineți. E o aventură. Dar de fapt aventura începe din carte, citesc Jocurile Foamei partea a doua și mereu mă prinde încât nu vreau să mai cobor. Dacă-s prea adormită ca să citesc, dormitez și mă gândesc la vechi iubiri.

Închid cartea repede, cobor și merg cu ea așa până în stația de autobuz. În autobuz mai nimeresc un tip drăguț care în fiecare dimineață mănâncă de la patiserie. Coboară cu o stație înaintea mea. Îl urmăresc deseori, are telefon Nokia (chiar Lumia dacă nu mă înșel), are părul mereu prins la spate (singurul mod care mi se pare acceptabil atunci când trece de ureche) și gropițe în obrăjori. Ah și niște ochi care zâmbesc, verzi-căprui. E la mijlocul autobuzului, se sprijină de bare, uneori ascultă muzică și mănâncă pateuri sau covrigi, alte ori doar mănâncă fără să asculte muzică. O sumedenie de întrebări îmi trec prin minte, de la cele mai banale, la cele mai ciudate, la cele mai personale…

Mă întreb ce zodie e, dacă mă recunoaște că ne-am nimerit de multe ori în autobuz, dacă e fericit, de ce mănâncă atâta patiserie, dacă stă cu părinții, cu ce se ocupă, ce vise are, dacă are frați, surori, câți ani are și, în final, dacă are prietenă. Dar pe ultima nu mă mai sinchisesc să mi-o adresez, prefer să mă gândesc la altele mai interesante: când s-a tuns ultima oară? A avut o copilărie fericită? De la ce stație se urcă?

M-a bătut gândul să îi dau o carte de vizită o dată, dar n-aș rezolva nimic. Bineînțeles, în fiecare dimineață în stație este și bătrânul cu cântar. Acum că a venit vara, are și niște cărți vechi pe gard, la vânzare, nu-i rea ideea, ba chiar am văzut și o cutie cu cremă de bantofi. Se extinde ca un adevărat antreprenor.

Îmi pare rău de el că acum pare puțin nebun. Uneori se mișcă repezit, are un păr foarte des și încă brunet care stă în sus tot timpul, un punker l-ar invidia și parcă nu îți vine să îi mai lași bani. Nici eu nu i-am mai lăsat, dar i-am dat două merdenele într-o dimineață. Mi-a zis bogdaproste și apoi le-a băgat în pungă, probabil cu gândul să le păstreze pentru când o să i se facă cu adevărat foame. N-a rezistat, în 2-3 minute a scos una și a mâncat-o cu poftă. M-am bucurat destul de mult.

Deja după bătrânul din stație și tânărul din autobuz nu-mi mai rămâne mult de parcurs. Traversez ca întotdeauna pe la aceeași trecere, dar mi-am schimbat traseul, o iau pe un drum mai scurt. Taximetriștii stau într-o coloană lungă, iar legumele de la magazine mă fac să îmi fie dor de mama. Mai apoi e o mică groapă de gunoi care mă îmbie și un Matiz cu roțile dezumflate pe trotuar, apoi mașini din ce în ce mai luxoase la care nu mai îndrăznesc să mă uit. Tiu-tiu-tiu și intru în blocul care încă mai miroase ușor a fum, un miros pe care am ajuns să îl iubesc fiindcă îmi aduce aminte de iarnă și mai mult.

Am scris toate astea pentru că așa am vrut, să-mi notez aici diminețile repetitive cu bune și rele, cu tristeți și bucurii, cu mirosuri și dorințe, pentru că nu știi cum și când se destramă totul și nu mai ai nimic. Poate-s detalii inutile pentru mulți dintre voi, dar pentru mine-s importante, nu vreau să le uit așa că scriu, imortalizez prin niște cuvinte zeci de dimineți din viața mea. Da, adică măcar niște rânduri tot merită, dacă diminețile îmi oferă așa multe, atâta pot da și eu la schimb – niște cuvinte.

Totodată dacă aș afla cum îl cheamă pe băiatul ăla ar fi perfect, ce ciudat e să te vezi cu o persoană în fiecare dimineață, să știi unde se duce și ce îi place să mănânce la micul dejun și cu toate astea să nu poți fi capabil să îi spui salut! ce mai faci? cum o mai duci? ai trecut pe susan sau ai ramas la mac? pentru că ai fi luat drept nebun.

Until tomorrow

2 thoughts on “Diminetile de acum 5 din 7

  1. Nu te-ar lua drept nebuna, ar zice ca te dai la el 😀 si din moment ce ai vrea sa-l intrebi daca are prietena, presupun ca n-ar fi departe de adevar.

    • Nu prea mai contează 🙂 Timpul a trecut, lucrurile s-au schimbat, nu l-am mai văzut de luni bune și întrebările au dispărut la fel de repede cum au apărut. Merci pentru lectură și comentariu!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *