despre noi inceputuri, frici, asteptari si pantaloni

Prima gură de aer. Prima julitură. Prima zi de grădiniță. Prima zi de școală. Primul examen. Primul băiat/fată de care îți place și nu te place înapoi. Primul sărut. Prima zi la job.

Toate astea de mai sus sunt grele pentru că trebuie să te acomodezi unui loc, unui lucru nou, unei persoane. Ba uneori trebuie să te acomodezi și unui timp. Dar vreau să vorbesc mai mult despre ultima chestie: prima zi la job sau prima zi când începi un job nou.

Am urcat la etajul 1 în clădirea neagră. Toate ușile erau din sticlă, în unele mă vedeam pentru că aveau efect de oglindă. M-am uitat, normal, să văd dacă arăt prezentabil. Era decent, deși îmi tot cădeau pantalonii și îmi venea mereu să ridic haina să îi trag în sus. Dracu să îl ia pe ăla de a inventat talia joasă.

Ajung în fața unei uși prin care puteam să văd birourile. Apăs. Nu se deschide. Apăs iar, un tip foarte drăguț dinăuntru mă vede și îmi zice pe muțește ”intră”. Apăs iar. Ușa nu se deschide. Îmi face semn să apăs mai cu putere. Apăs mai cu putere, minune! Se deschide ușa. Ah, cât de penibil! Exprim asta și cu moaca, zâmbind prostește. Tipul îmi zice să aștept în camera alăturată. Erau două uși – ”aici sau aici?” ”Uite acolo”, iese de acolo un puști care vorbește la telefon.

Camera era mare, cu o masă ovală. Sau dreptunghiulară? Mă așez, îmi trag iar pantalonii, mă gândesc că o să îi tai cu toporul când ajung acasă. Era să cad de pe scaun, bine că eram singură și nu mă vedea nimeni. Intră o fată. Se prezintă, o cheamă Mihaela. Mă întreabă dacă vreau ceva de băut… ”o apă, un ceai?” Binecuvântați fie românii și ospitalitatea lor. Am zis că o apă ar fi mișto.

Aștept 2-3 minute în care mă gândesc la: site-uri online, job, perspective de viitor, ziua de ieri, pantaloni, ziua de ieri, pantaloni din nou, fereastră, ploaie, blog, business și pantaloni. Șirul e întrerupt de o altă tipă. Mă salută, se prezintă. Zic ca fraiera ”îmi pare bine, Alexandra” în loc de ”Alexandra, îmi pare bine”. Primul lucru pe care îl întreabă: ”Ești supărată, Alexandra?”

”Păi, cam da, nu trebuia neapărat să o spui…”

– Nu, de ce toată lumea zice asta?

Râd înfundat și nesincer și îmi fac procese de conștiință că se citesc lucrurile prea ușor pe moaca mea. Îmi explică lucruri, articole, bani, site. Era ultimul loc unde voiam să fiu, nu din dezinteres, ci din cauza faptului că se holbau norii la mine și scaunele erau de plastic, mă făceau anostă, străină, rece, n-aveam ce să caut acolo.

Când n-ai ce să cauți într-un loc, o simți. Simți până în oase, iar când aparții unui loc, iarăși simți. Dar, sigur, poți să te înșeli, pentru că uneori intervine frica de un nou început.

Oriunde începi și cu oricine începi ceva ți se pare înspăimântător pentru că sunt calcule pe care trebuie să le faci, fapte pe care trebuie să le pui în balanță și viitorul devine subit imprevizibil. Cu alte cuvinte, oportunitățile care ți se oferă (indiferent de natura lor) creează în mintea ta instabilitate. Și e normal să te sperii, cine dracu nu s-ar speria… Îți pui inevitabila întrebare: dacă merge prost? uitând cu desăvârșire să te întrebi și cealaltă variantă.

 Nu aș fi dat 10 lei pe transport să fac drumul până în clădirea asta pentru că nu vedeam să iasă nimic bun. E bine să nu ai așteptări, e cel mai bun lucru posibil, dar uneori imposibil pentru mine în același timp. În fine, m-am dus, fac o schimbare, poate se întâmplă ceva mișto, poate apare ceva nou, poate mă schimbă într-un fel drumul ăsta, poate trebuie să învăț ceva.

Aceeași întrebare care mă face să îmi imaginez cum mă leg de un scaun cu un lanț, îmi tai unghiile din carne și îmi dau pumni până leșin: ce așteptări ai? 

I-am zis. Suma era cam dublă față de ce ofereau ei. În mod normal cred că eu îmi subapreciez munca. Iar dacă eu tind să îmi subapreciez munca (ceea ce este un lucru horific pe care încerc să nu îl mai fac, am aflat de la prietenii mei), ăștia nu o subapreciau, ăștia măturau cu ea podeaua și în subsol. Au urmat multe: ăăă… păi… Și apoi un: Nu pot să vă dau un răspuns mai încolo? În timp ce zâmbeam total și absolut încurcată. Tipa nu zâmbea. Era foarte serioasă, eu n-aveam suficiente glume în mine, suficientă energie, suficientă viață. Fiindcă a fost o dimineață tâmpită, tableta m-a enervat, transportul în comun m-a enervat, pantalonii cădeau de pe mine și îmi venea să merg în chiloți pe stradă deși mi-era frig.

N-a fost în stare să îmi zică un NU simplu sau un DA simplu. Mă exasperează oamenii care se ascund după tufiș în loc să fie clari. Răsuflu, mai iau o gură de apă. Dar cum să refuz când am nevoie de mai mulți bani? 

Tipa amabilă vine cu laptop-ul și îmi arată site-ul. Ceva articole cu roșii, cu probleme de ten…

– Nu îți ia foarte mult să scrii astea.

”Habar n-ai ce înseamnă să scrii ”astea” (n-am zis-o, nu găseam o metodă drăguță să îi spun că e de muncă dacă nu vrei copy paste)

– Aha, da…

Tot ce aveam în minte era ”nu vreau să fiu aici” și în paralel cu ce se întâmpla în realitate, în capul meu era un întreg dialog:

– Dar unde ai vrea să fii?

– Undeva cu oameni pe care îi cunosc, cu prieteni, undeva să fie bine și cald. În pantaloni de trening!

– La munte?

– Da, normal, mereu vreau acolo.

– Și când ajungi acasă ce o să faci?

– O să scriu, trebuie să termin de lucrat.

– Ți-e frică să accepți propunerea ăstora?
– Nu, dar nu-s mulți bani, nu știu dacă merită.

– În principiu aș fi interesată. Am zis asta cu gândul la posibilitatea de a câștiga ceva în plus.

– Atunci poți să stai să îți facem un mic training acum?

Ezit iar.

– Nu se poate data viitoare?
– Mâine?
Jesus. Mâine trebuie să ajung la Puma.

–  Uhm… nu?

– Săptămâna viitoare atunci.

– Da, rămâne pe săptămâna viitoare.

Mă ridic. Iar simt cum alunecă pantalonii, ignor senzația, mi-e lehamite de tot. Dau să ies, era să ies pe ușa greșită. Logic. Zâmbesc iar ca fraiera. Mi se întâmplă mereu. De data asta m-au dus în eroare toate geamurile și ușile în care te vedeai.

Cobor scările. Ies afară. Simt că nu o să mai revin în locul ăsta, dar nu exclud 100% posibilitatea. Viața e prea imprevizibilă pentru acest procentaj. Afară e iar înnorat. Îmi dau seama că nu norii mă deranjează, ci faptul că nu simt nimic. Nu vreau să vorbesc, nu vreau să văd, nu vreau să mă adaptez. Nu vreau nimic. Pășesc automat spre casă, mă uit la studenți, la lumea din metrou. Aud ”Alex!” din spate.

Era mama. M-am întors, cred că am schițat un zâmbet și am întins mâna să iau una dintre sacoșe. Singurul zâmbet sincer. Chiar a fost una dintre zilele în care numai un super erou mă putea face să simt ceva, orice.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *