Cuplul din metrou (1)

Se uită la ea ca la a 10-a minune a lumii. E brunet, cu un început de mustăcioară care-i trădează tinerețea. E și ea la fel de tânără, de fapt sunt încă la liceu, trăindu-și frumoasele zile sub libertatea și prostia deplină specifice vârstei.

Mă gândesc cât de proști sunt, îi invidiez pentru anii puțini și timpurile avansate pe care le-au prins, mă mir de iubirea lui față de ea. E prea mult mă gândesc atunci când văd cum se lipește aproape disperat de sufletul ăsta feminin care pare rece.

O ține în brațe, fără să își ia ochii de la ea și vrea să o pupe, dar ea îl tratează cu un umăr semi-rece. Mă uit la ei liniștită fiindcă, deși-s în fața mea, niciunul dintre ei nu observă că sunt analizați de cineva.

Ea e blondă natural, un pic închis, spre șaten și are ochi căprui. Trăsături normale, nimic care să mă facă să o recunosc a doua oară. Se joacă absentă cu degetele lui, după care își aduce aminte că nu i-a arătat nu știu ce pe telefon. Vorbesc destul de încet, nu pot să aud clar ce spun, însă știu că nimic nu e o glumă. Sunt liniștiți și serioși, ca niște oameni mari care nu vor să fie oameni mari.

După ce termină de butonat telefonul (blestemat fie el), ea închide ochii și se lipește cu capul de pieptul lui. El e liniștit, împlinit, iubește la cote la care ea nu poate ajunge nici cu telecabina. Închide ochii și stă cu ea în brațe scurtă vreme, rezemat cu buzele de fruntea ei. O prinde de ambele brațe, să nu îi scape în alt vis. Deschid amândoi ochii, cred că m-au simțit că îi privesc așa că mă ridic în mare grabă și mă îndrept spre ușă.

Ce pămpălău gândesc. Ea o să se despartă de el pentru alt băiat mai înfipt, iar el o să rămână cu o inimă second-hand. Mai încolo n-o să mai poată lua nici măcar metroul până la facultate fără să își aducă aminte de ea. Ce puternice sunt unele femei și nici măcar n-o știu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *