cum te-as iubi

Știu că nu știi cum te-aș iubi (ce ironic e că rimează) pentru că nu mi-ai dat șansa să îți arăt așa că m-am gândit din nou să scriu. Să scriu. Atât îmi rămâne, asta nu îmi răpește nimeni. Am hotărât să fie aici lumea mea în care gândurile au voie să ia formă, măcar aici, unde e rece și pustiu și nu sunt ochi care să mă mustreze, totul rămâne îngropat în pixeli.

Și hai, să îți zic cum e să te iubesc ca să știi și tu.

E greu de fapt. Nu știu cum să încep, deși eram hotărâtă. Chiar am redeschis laptop-ul acum, după ce m-am culcat. Stai să îmi găsesc cuvintele pe care le-am aruncat sub pat când m-am dezbrăcat de ele.OK. Nu am găsit decât primul strat. Măcar încep cu ăla.

Nu știu cum e să te arunci dintr-un avion sau cum e să faci bungee jumping, dar îmi pot imagina și asociez ceea ce simt când îmi imaginez cu ceea ce simt când iubesc sau când mă gândesc la iubirea în cele mai pure forme ale ei. Dar să mă refer mai bine la cum te-aș iubi pe tine, că de-asta ești aici, asta vrei să știi, vrei să fii inițiat în cultul minții mele, să fii instruit, să fii îndoctrinat cu mintea mea, cu ceea ce simt, atunci fie. Nici măcar nu te taxez pe participare, e gratis.

Încep prin a-ți observa trăsăturile. Ochii, zâmbetul, dar mai ales mâinile și vocea. Ultimele două sunt absolut esențiale, nu știu nici eu de ce exact, deși eu aveam o obsesie cu ochii albaștri de care, probabil, n-o să am parte, dar să nu îmi mai dau atât cu presupusul. Parcă-s Google, nu? Gata.

Vocea trebuie să fie caldă, să pătrundă adânc în timpanul meu, să îl scufunde în tăcerea pe care o simți atunci când te lași în jos, în cada cu apă, când se face liniște și fiecare bâldâbâc te sperie. Mâinile trebuie să fie sculptate puternic, să mă prindă când mă cațăr să agăț perdeaua și fuge scaunul de sub mine. Ce scenă clișeică, dar mă ierți, că m-am uitat la două filme clasice americane și am rămas cu atmosfera de acolo.

Trebuie să mă prinzi, da, neapărat, fie că eu cad sau nu, trebuie să mă prinzi necondiționat. Să mă fărâmi ca pe bulgării de sare și să mă strângi lângă tine puternic, pe cât poți tu de puternic. Pentru că oricum și eu te-aș strânge. Să schimbăm timpul. Te-aș strânge la piept și ți-aș mângâia trăsăturile ca o oarbă pentru că da, probabil aș fi oarbă. O oarbă fără acte în regulă și aș lua pensie de la cei mai lași dintre oameni, cei care au renunțat la iubire și plutesc precum niște muște bețive deasupra unui pahar în care a fost cândva vin roșu.

Te-aș săruta pe frunte apăsat, te-aș săruta pe obraz, într-un loc anume, știut numai de mine, ghidată fiind de GPS-ul inimii mele. Și te-aș ține suspendat, ca o păpușă, ca o marionetă și aș fi fericită. Fericită, zău, de n-aș fi și tu ai fi la fel pentru că ai întâlni și tu locuri noi unde să te poți odihni mai bine. Ți-ai instala un cort pe amprentele degetelor mele, ai înfige bine țăruși în ele și ai face focul fără să ai nevoie de brichetă, chibrite, lupă sau soare.

E suficient cuvântul tău la urechea mea udă de atâta ploaie și ninsoare. Aș evapora orice țesut de frică și nesiguranță, aș culege pistruii de pe cer și te-aș așeza pe parbrizul minții mele fără să dau vreodată drumul la ștergătoare chiar dacă, cum spuneam mai devreme, nu aș mai vedea.

Te-aș iubi total haotic (sau total și haotic), fără limite căci inima mea n-are benzi de circulație trasate și nu vreau să mă gândesc cum ar fi dacă aș da de un drum cu un singur sens. Am întâlnit giratorii în care m-am învârtit ca titirezul, uitând să o apuc într-o direcție. Am întâlnit drumuri cu prioritate și fără, drumuri unde alți oameni aveau prioritate și am întâlnit drumuri secundare, de țară, naționale, șosele și autostrăzi. Dacă pe autostradă limita de viteză e 130, la mine nu există limită de viteză. ”pe-cât-de-repede-posibil”, cu atât se circulă la mine. Apasă pedala până la podea că e în regulă. Asfaltul din pieptul meu e bun, partea ciuruită am lăsat-o pentru alții. Cu tine ar fi un fleac!

Și mai am să îți spun multe, dar e 1.03 și tu oricum nu citești blogul ăsta (poate chiar din fericire). În orice caz, s-ar putea să fie prea târziu. Spun asta contrar credinței mele. Credința că dragostea n-ar trebui să cunoască nisipul vreunei clepsidre, că e mai puternică decât orice ac gigant al vreunui ceas din Londra. Aș vrea să te fac să simți, dar și dorința asta a ajuns să fie ca praful care se depune inevitabil pe noptieră. Aceea pe care o păstrez pentru tine în speranța că ai să îți așezi aici cartea când te voi întrerupe însetată din citit.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *