cum iti poti reduce arta la zero

În urma Webstock-ului am observat că cel mai mult s-a scris despre Eduard Novak pentru că toată lumea a admirat și apreciat atitudinea modestă pe care a avut-o în fața noastră. Vorbeam cu cineva azi exact despre chestia asta, despre atitudinea de multe ori nejustificată a unor oameni din diferite industrii.

De data asta era vorba despre un artist destul de no-name, de pe o nișă destul de mică la noi. Mmmm… 🙂 Cum să pun în cuvinte dezamăgirea pe care o am față de artiștii care creează lucruri minunate, dar le reduc la zero în momentul în care deschid gura și încep să vorbească pe un ton afectat, vădit superior?

Cred că sunt foarte puțini cei care și-au început drumul în viața numai cu succese. Chiar și așa, inevitabil, la un moment dat iei și o trântă. Poate două. Poate trei. Poate mai multe, poți să o ții la un moment dat din trântă în trântă. Și, sigur, am zis de multe ori faptul că din fiecare întâmplare, fie ea greșeală sau nu, trebuie să înveți. Cum poți crește altfel pe plan personal și profesional?

Nu înțeleg unde, cum sau când se produce în mintea oamenilor ăstora acel click care le oferă acest statut superior imaginar. (N.B. articolul nu este inspirat din ceva ce mi s-a întâmplat în mod direct, ci doar din observații personale). Undeva în Univers, cândva peste o apă neagră, pe ăștia sigur i-a lovit ceva și au uitat de acele trânte pe care le-au luat sau pur și simplu de unde au plecat, frate, că într-un fel sau altul, cum ziceam și în cealaltă postare, peste 90% dintre noi o luăm de la zero.

Sincer, am alergie la oamenii ăștia și îi recunosc dintr-o mie, nu trebuie să rostească mai mult de câteva fraze ca să îi depistez. Am observat scriitori renumiți precum Mircea Cărtărescu sau Radu Parachivescu și chiar istorici precum Petre Țuțea și Neagu Djuvara care-s(/au fost) de 1000 de ori mai umili decât unii tâmpiți care au pe sfertul sau jumătatea vârstei lor și nici 10% din cultura lor și bunul lor simț.

În sfârșit, eu încerc să îi evit pe Dumnezeii închipuiți, dar mă uit așa cu jind la arta pe care o fac și la cum o distrug prin simpla atitudine pe care o adoptă. Mi se rupe sufletul, sincer. Nu înțeleg de ce pentru unii e ușor să uiți apele grele prin care ai trecut, nici nu cred că o să am puterea să înțeleg vreodată. Și nici nu cred că o să îmi pară vreodată mai puțin rău de ceea ce strică și de ce ar putea deveni doar dacă ar mai atinge pământul din când în când. Măcar cu vârful degetelor.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *