Ceasul de la Universitate

Sunt la teatru. Mă muşcă nişte câini de picior şi urc speriată în maşina unor străini. O maşină 4×4, neagră. Eu şi încă doi băieţi suntem prinşi în spate, niciunul dintre noi nu poate ajunge în faţă să conducă.

Îmi sună telefonul. E 10. Închid telefonul şi apoi se lasă linişte. Sună iar telefonul, aşternuturile miros a căldură. Acum e 11. Când a trecut o oră? Nu ştiu, dar trebuie să mă pregătesc de plecare. Fug şi fac un duş repejor, mă spăl pe dinţi, revin în cameră şi mă îmbrac, mă parfumez, strănut de câteva ori şi apoi mă machiez. După 25-30 de minute îi spun lui tata că plec şi el insistă să o iau pe Bălănica (Dacia care da, acum are un nume). Aşa că o iau pe Bălănica.

Bălănica merge bine. Realizez că mi-a fost dor de ea şi ea parcă toarce ca şi când i-ar fi fost dor de mine sau cel puţin asta vreau să cred. N-am mai urcat la volan de vreo 2 săptămâni şi odată ce-am pus mâna pe volan am simţit cum mi se activează instinctele ca şi când aş fi trecut pe “driving mode” instaneu. Nu mai am palpitaţii ca pe vremuri, mă simt încrezătoare, mă simt de parcă am 4 picioare vitezomane. Dau semnal stânga, dau iar semnal stânga, iau viraje, acord prioritate unor oameni care trec pe la o trecere de pietoni folosită foarte rar. Se grăbesc, deşi nu înţeleg de ce, e scurtă distanţa şi îmi face plăcere să le dau prioritate. Nu am pe nimeni în spate şi rareori opresc la trecerea aia de pietoni, deşi nu mă plâng. Când vii din celălalt sens e nasol că rămâi în pantă. Ajung în parcare. Mă încadrez în spaţiu drept, corect şi apoi încerc să o încui pe Bălănica.

Bălănica are probleme la portbagaj, nu vrea să i-l încui. Îl sun pe tata.

– Tata… nu merge să încui portbagajul.

– Dă-i în dreapta, dă-i cu cheia în dreapta.

– Nu.. merge… zic eu încet, pe jumătate concentrată.

– Hai, las-o aşa. N-are ce să fure decât roata de rezervă.

Îmi fac un calcul repejor. Cât costă o roată de rezervă? Câteva sute de lei? Eh, nu îmi mai iau telefonul şi asta e, dacă se întâmplă ceva. Plec.

Ajung în pasaj la Universitate. La Teatru. Persoana cu care trebuia să mă întâlnesc întârzie ceea ce nu e bine pentru că în pasaj este un târg de obiecte handmade. Mă străbat amintiri cu lucrurile pe care le făceam şi eu. Acum nu mai am timp de ele. Tarabele mă atrag ca un magnet, aş vrea să rezist, dar nu pot. Îmi zic că nu e niciun rău dacă mă uit şi mă duc să cercetez terenul.

La fiecare tarabă există cel puţin câte un obiect care îmi place. Şi totuşi m-am oprit la o tarabă, are ceasuri mici, rotunde, de pus la gât, cu lănţişor. Aproape că îmi curg balele, dar întreb cât costă şi preţul mă bosumflă: 25 de lei. 35 de lei cele de buzunar. Nu sunt handmade, dar au un aspect antic, foarte frumos. Au un fel de uşiţă, unele sunt cu geam, altele nu. Cât de fain ar fi să am aşa ceva? De când tot caut aşa ceva? Şi totuşi, cât de mult îmi trebuie aşa ceva? Mă muşcă o dorinţă.

Plec, mai dau o tură pe la alte tarabe. Mă întorc la ceasuri. Mă mai uit o dată… să îmi iau unul? Să nu? Utilitatea lui există, mi s-a stricat ceasul acum ceva timp. Pun mâna pe un model care îmi place, îi descurc lănţişorul. Mă uit la el. Îl las jos, la loc. Sigur era un material care lăsa urme pe piele, dar era atât de frumos. Mă uit la vânzătoare. Toţi sunt îngheţaţi săracii, e un curent în pasaj de nu se poate. L-aş fi luat, dar strâng bani pentru telefon aşa că plec.

Inima îmi rămâne în urmă ca un ceas fără baterie. Sau poţi spune fără finanţe. Nu era o cheltuială prevăzută, ceasul nu era decât un moft. După ce îmi termin treburile, fug repede şi taxez abonamentul de metrou, cu alte cuvinte “urc în maşină”. Nu vreau să îmi dau ocazia să cheltui acei bani care vor conta pe viitor.

Uit pe moment de ceas, când ajung pe peron îmi aduc iar aminte, dar gata. Nu mai e cale de întoarcere. Până la urmă nu îmi trebuie un ceas, noul telefon o să aibă şi asta printre altele… şi totuşi…

One thought on “Ceasul de la Universitate

  1. Inteleg exact ce spui, imi ramasese si mie gandul si sufletul la un astfel de ceas mai demult. Aveam si eu niste bani, avea si mama, s-a oferit saraca sa imi dea si ea o parte, dar nu m-am indurat sa ii iau banii munciti pentru un moft de-al meu. Era si ceva mai scump, cel mai ieftin pornea de la 50 lei. Erau tare reusite modelele, dar m-am simtit mai bine apoi ca am rezistat tentatiei de a arunca cu banii 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *