cea mai dulce, cea mai vie

Nu știu exact ce formă are fericirea. Probabil că ea diferă în funcție de om. De cele mai multe ori are forma unui copil, unei case, unei mașini, unui lucru nou, poate unui gadget, cine știe. De fapt, în ultima vreme am descoperit că nu știu multe, nu mai știu nici lucrurile pe care le știam cândva. Pașii pe care urma să îi fac, lucrurile pe care trebuia să le spun sau nu. Am vorbit cu mine însămi acum ceva vreme și am hotărât să accept. Să îmi asum niște riscuri. Am ales să îmi permit să iubesc, pentru că pentru asta nu ai nevoie de bani sau de aer sau de timp.

Când eram mai mică îmi imaginam (poate era o idee sugerată din filme) că oamenii o să ajungă să aibă camere de filmat în ochi și că atunci când or să vrea să își vadă amintirile, tot ce ar fi trebuit să facă ar fi fost să scoată chip-ul sau cardul și să se uite la filmul vieții lor. Și totuși n-avem nevoie de asta, avem simțuri. Corpul uman e o minune mecanică, perfectă și imperfectă în atâtea moduri. Memoria olfactivă are un mare cuvânt de spus în viața mea. Mirosurile mă propulsează în trecut fără să îmi dau seama, parcă ar fi din praf de pușcă și eu aș fi scânteia. N-am rămas mică, cum zici tu, acum dacă aș avea de ales să văd înregistrări cu noi pe un ecran sau să le văd cu mintea și pixelii pielii, cu amprentele vocii tale și ale ecoului din pieptul tău, aș alege cea din urmă variantă. Cea mai dulce, cea mai vie.

De ieri am o nouă aromă în listă, de ieri mi-am pierdut cuvintele, parcă și ce-am scris până acum e prost. Parcă nu exprimă bine ce vreau să exprim. Parcă nu-s frazele care trebuie, punctuația care trebuie, letrina care trebuie. Parcă tot ce a fost înainte s-a pierdut sub greutatea acelor de ceas care au stat. Și culmea, mă gândeam ieri pe drum că viețile noastre sunt diferite ca fulgii de nea. Dar diferențele ne rezumă, ca o poveste.

Mi-am dat seama ce scurt e vocabularul meu când trebuie să cuprind orele alea. Mi-am dat seama ce foame de suflet am în mine și de căldură, de nou, de… tine.

Am visat artificii. Erau frumoase, repezi, colorate, asemenea ție. Așa că de ieri nu mai știu multe, vreau să tac, să nu arăt barajul pe care l-ai format în mine cu sărutările tale. Le-ai construit ca un zid de lego, de copii și totuși puternic, puternic ca brațele tale. Puternic ca dorința din mine care m-a făcut să  răsuflu, să oftez și care m-a redus la două cuvinte: mai vreau. Se pare că fericirea mea are acum forma brațelor tale între care vreau să înnoptez, să cuget, să mă adăpostesc, să trăiesc, care sunt cele mai dulci și sunt cele mai vii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *