Ce facem mai departe?

De mai bine de o săptămână mă trezesc dimineața cu aceeași întrebare: Ce dracu fac în viața asta? Pentru că sincer primul instinct pe care îl am e să îmi strâng lucrurile și să plec către niciunde. Nu contează, doar să plec, să schimb, să fac ceva care îmi place, despre care să scriu cu pasiune. Să fie un text pe care să îl scot dintr-o suflare, așa cum fac mereu când scriu despre ceva ce îmi place.

Și nu. Nu scot geanta de voiaj, nu o pregătesc pe Delilah (bicicleta, i-am găsit un nume, yey!), Bălănica oricum e pe teren. Nu fac nimic, îmi urmez aceiași pași. Nu pentru că nu vreau, nu pentru că nu am voință, nu pentru că nu sunt în stare, ci pentru că am un angajament. Pentru că sunt un om care nu fuge de responsabilități, pentru că nu mă lasă inima să mă arunc într-o mare fără un colac de salvare.

N-am certitudinea că o să apară cineva să mă salveze, nu am certitudinea că nu mă înec. Simt un impuls nebun să mă arunc, e ca… bine, am o comparație în minte, dar nu cred că ar trebui să o spun. Să zicem că e ca atunci când ți-e foarte foame, dar ai fost la dentist și n-ai voie să mănânci două ore. E ceva la limita puterilor mele, cred că o să cedez în curând. Nu, de fapt, știu că o să cedez în curând și gata și o să mă arunc ca tâmpita. Ia-mă, viață, că eu nu mai știu ce fac!

Nu îmi mai place drumul pe care sunt, nu mai vreau asta pentru mine. Sunt într-un moment de saturație continuă, care nu dispare, de ce nu dispare? Trebuia să dispară. Îmi repet că totul e bine, că n-am de ce să cred sau să scriu cele pe care le-am zis și mai sus. Nu reușesc, instinctul îmi spune altceva, sufletul îmi spune altceva. Argumentele sunt puține pentru ce vrea sufletul, rațiunea are câștig de cauză. Acum, serios, câte argumente poate avea un om nebun să se arunce într-o mare de necunoscut fără o plasă de siguranță? Destul de puține.

Îmi vine să țip de frustrare, de neputință, în același timp de recunoștință pentru ce am. Sunt sentimente contradictorii cărora le fac față. Zilnic. Și m-am săturat. Cred că mă arunc. Și totuși mă opresc la limită, oftez cu un picior pe block start și mă întreb din nou: Stai, ce dracu faci?

P.S. aș spune că sunt responsabilă de propria nefericire, dar ar fi nedrept să spun că-s nefericită când totuși ești lângă mine. Chiar nedrept.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *