Intrebarile care ne bantuie toata viata

De ce nu l-am intalnit mai devreme? De ce a trebuit sa moara ea? De ce am reactionat asa? Cum de am gresit tocmai atunci? De ce am gresit tocmai acolo? De ce nu mi-am reparat greseala? De ce am insistat? De ce n-am avut rabdare? De ce m-am grabit? De ce am uitat? De ce nu am facut mai mult? De ce am ignorat? Unde o sa mai gasesc pe cineva la fel? Ce-am facut cu timpul meu? De ce am stagnat atat de mult pe postul asta mediocru? De ce n-am dat mai mult? De ce am fost comod? De ce nu am iertat?

Fiecare om are întrebările astea la un moment dat. Unii își pot răspunde la ele, alții nu. De fapt, cei mai mulți nu pot găsi un răspuns satisfăcător. Există momentul ăla când te uiți înapoi și zici băi, parcă nu trebuia să se întâmple așa, parcă trebuia să fie altfel. Începi să cauți scuze, vinovați, creezi scenarii că poate dacă lucrurile s-ar fi întâmplat în modul X atunci lucrurile ar fi stat Y și tot așa, uitând că analiza pe care o faci mental este egală cu zero pentru că ce e trecut, rămâne în trecut.

Se zice că trebuie să accepți ce s-a întâmplat, că trebuie să mergi mai departe și, mai important, să nu ai regrete în viață. Cine zice că ăsta e lucru ușor, mănâncă turkish delight. Mult turkish delight. Pentru că în viață nimic nu trebuie. Sigur, ar fi bine dacă ai fi luat decizia corectă la momentul potrivit, dar asta nu înseamnă că drumul se termină, ci că drumul se schimbă. Poate destinația va fi aceeași, ca atunci când deviezi cursul unui traseu pe GPS sau poate va fi complet diferit totul.

Oamenii sunt diferiți, lucrează în moduri diferite, dar, și mai adevărat de atât e că oamenii sunt oameni. Nu sunt perfecți astfel încât să nu greșească, nu sunt nemuritori astfel încât să nu îi pierdem, nu sunt zei și nu pot da timpul înapoi, ori face miracole să se întâmple.

Din natură suntem defecți, pentru că nu putem face toate lucrurile perfect. Mințim, greșim, acționăm din instincte, ignorăm și așa mai departe. Dar poate lucrul frumos la oameni e că, deși sunt defecți, ei conștientizează chestia asta și încearcă să se îndrepte, încearcă să stea în picioare, încearcă să se schimbe și să crească drept.

Probabil că nu e sănătos pentru nimeni să se abată asupra trecutului pentru foarte mult timp, dar pe lângă faptul că e inevitabil, până la un anumit punct e bine. E bine pentru că îți dă voie să visezi că într-o zi o să ajungi să faci lucrul corect și să nu mai pierzi oportunitatea, e bine pentru că te analizezi și îți dai seama ce trebuie să schimbi sau nu la tine și e bine pentru că te ajută să îți scrii povestea cum nimeni nu o poate scrie.

Nu știu ce ți s-a întâmplat și în ce punct al trecutului te duci cel mai des, dar pot să îți zic că într-o zi o să înțelegi de ce au stat lucrurile așa. Pot să îți zic că într-o zi o să accepți și o să înveți, pot să îți zic că ce ți s-a întâmplat face parte din tine și că o să rămână acolo întotdeauna. Nu ca o rană dureroasă, ci ca o cicatrice care nu îți mai poate face rău. Care nu o să te mai doară niciodată. Întrebări te vor bântui toată viața, dar la un moment dat îți promit că n-o să mai cauți răspunsuri, ci o să le lași să ți se odihnească în tihnă, pe umăr, ca parte din ceea ce ai fost, ce ești și ce vei fi.

Amenintare de parcare

O nouă întâmplare îmi ridică semne mari de întrebare. Dacă la cealaltă pățanie lucrurile erau oarecum justificate, na, am parcat pe locul omului care s-a întâmplat să nu fie marcat, de data asta chiar nu știu ce să mai gândesc.

Probabil zona în care parchez e cumva blestemată sau chiar mega plină de simpatici care mă urmăresc și îmi fac intenționat zilele amare. După faza la care am dat link mai sus am decis să nu o mai las în niciun fel de parcare, ci într-un refugiu de troleibuze, unde chiar accesul e interzis pentru mașini. Am lăsat-o pe trotuar, acolo unde o las de două săptămâni încoace, doar că azi m-am trezit cu un bilet. Se pare că Doroftei, marele Doroftei, parchează fix în parcarea care nu e parcare, fix pe cei 3-4 metri ocupați de mine. How cool is this? 

IMG_0989

 

Ce mă macină pe mine e că nu mai știu cum să reacționez… Adică sunt mașini aleatorii acolo tot timpul, nu există spații de parcare, e 100% garantat asta. Cine mi-a scris biletul n-are niciun drept să facă niciun fel de amenințare what so ever, dar de data asta n-am știut dacă să mă înfurii, supăr, sperii sau ce dracu să fac? Adică am rămas perplexă și m-am tot gândit dacă e vreo soluție la problema asta.

Și nu-s singura care pățește asta, am mai auzit de oameni care-și revendică locuri de parcare inexistente, de pe trotuar. De ce? Cât de mare să ai tupeul?

Și eu ce-ar trebui să fac cu un asemenea mesaj? Să îl ignor? Să nu mai parchez acolo și să tac? Să mă duc la poliție? Pot ei să mă ajute cu ceva? Sau mă trezesc eu cu amendă că am parcat într-un loc care e, teoretic, interzis? Habar n-am ce vor oamenii ăștia de la viața mea, așa că singurul lucru pe care am putut și am știut să-l fac a fost să scriu pe blog. Să vă cer sfatul că eu așa ceva n-am mai pomenit.

Încet, încet, încep să îi înțeleg pe oamenii care vor cu ardoare să plece din România, cred că și eu încep să vreau asta.

Aplicatie mobila de Countdown

Ziua de mâine nu mai are mare semnificație când timpul trece atât de repede, deși nu e corect ce se întâmplă pentru că o zi în viața unui om ar trebui să însemne mai mult. Acum închid ușa la mașină și plec spre metrou, e dimineață, acum o deschid și urc înapoi. Nu, nu am uitat nimic înăuntru, pur și simplu e noapte și vreau să mă duc acasă.

Nici măcar așteptarea Crăciunului nu face timpul să încetinească. Știi că de obicei când aștepți ceva zilele parcă se scurg mai greu? Acum nu mai e cazul, se scurg la fel de ușor. Așteptăm Crăciunul și zilele libere, ieri mai erau două luni până atunci, azi mai sunt doar câteva săptămâni, mâine va fi trecut.

Am instalat pe telefon widget-ul Christmas Countdown și mi-am dat seama că nu vreau de fapt să știu cât mai e până vine Crăciunul pentru că nu știu ce îmi rezervă perioada asta. Vreau să dau pe fast forward? Vreau să trăiesc cu încetinitorul clipele? Să fie cât mai lungi poate?

Da, OK, sunt indecisă când vine vorba de Crăciun… dar știu că nu voi fi niciodată indecisă când vine vorba de salariu 😀 Și stând eu așa, făcând diverse calcule mai mult sau mai puțin supărătoare, mi-am dat seama cât de util mi-ar fi mie un Countdown până la salariu în fiecare lună.

Voi ce părere aveți? Vi se pare utilă o astfel de aplicație? Dacă nu, cu ce ați veni voi nou pe terenul aplicațiilor mobile?

N.B. Menționez că acesta NU este un articol plătit, ci doar unul de opinie, menit să strângă câteva păreri laolalta. Deci?

 

Uitam sa fim tineri

Mi-am adus aminte de un articol pe care l-am citit mai de mult în care o tipă povestea cum asta e țara în care la 23 de ani te simți bătrân. Și mai mult adevăr ca în vorbele fetei ăleia n-am mai găsit nicăieri de atunci și nici nu m-am mai regăsit la fel de bine în vreunul.

Deși când l-am citit nu trecusem încă prin acea vârstă, acum aproape în fiecare zi mă uit în oglindă și îmi aduc de vorbele ei. Cam cât de bătrân te poți simți la 23 de ani într-o țară ca România?

Alegem un drum relativ simplu în esență, dar care ni se pare greu. Alegi să faci 12 ani de școală, după care să dai la o facultate, iar în primii ani începi să ai primele job-uri ca să îți poți permite chirie, haine, sucuri și așa mai departe. Te gândești prea puțin la carieră în punctul ăsta, vrei doar să faci niște bani, să câștigi puțină independență pentru că nu te poți angaja în domeniul pentru care te pregătești. Trebuie doar să fii foarte norocos să găsești acea portiță în domeniul tău ori să fii chiar foarte bun la ceea ce faci, dar în general, oricât te-ai da peste cap, dacă acel dram de noroc nu există, degeaba te zbați ca un pește pe uscat. I’ve been, done that. N-a mers, dar pui totul pe seama faptului că încă nu ai facultatea terminata și n-ai o diplomă.

După ce termini facultatea (ai deja 22 de ani), iei diploma, lași șorțul de casier pe bandă și te duci să te angajezi pe domeniul tău, pentru ce te-ai pregătit atâția ani. Și stai o lună, două, trei pe tușă încercând disperat să găsești măcar un suflet care să îți acorde o șansă. Nu-l găsești așa că ești nevoit să te întorci la vechea replică ”Card de cumpărături aveți?” deși ceva moare în tine pentru că știi că ai mai mult potențial, dar nimeni nu vrea să îl vadă. Și totuși nu, mai stai 1 an acolo, timp în care mai trimiți CV-uri și scrisori de intenție fără un rezultat concret.

După un an, la 23 de ani, după 2-3 ani de casierie (nu că ar fi ceva rău, munca cinstită e onorabilă) te oprești într-o dimineață, pui cana ciobită pe mușamaua de la maică ta și te întrebi simplu… Da’ de ce?

Ai o facultate, poate te-a trecut și geniala ideea de a face un master deși nu aveai nevoie (amintiți-mi să scriu despre asta într-un alt articol) și după 2-3 de muncă silită te trezești că nimeni nu vrea să te angajeze pe domeniul tău… și te întrebi din nou… Da’ de ce?

Păi, pentru că nu ai experiență.

Păi, pentru că avem candidați mai buni.

Păi, pentru că 1000 de lei e un salariu prea mare, noi luăm doar interni care să ne facă munca pe degeaba.

Păi, pentru că ești supracalificată… deja ai 2-3 ani experiență, chiar dacă nu pe domeniul ăsta.

Astea de sus sunt doar câteva dintre argumentele pe care le-am primit eu/cei apropiați mie la un moment dat în viață. După atâtea încercări fără succes deja începi să ai căderi nervoase, să plângi și să dai în depresii, poate ajungi și pe la medic că ai început să chelești din cauza stresului.

Și acum întreb eu… Oare cum să NU ajungi așa? Să nu uităm să fim tineri când tot ce avem în creier se rezumă la bani și muncă? Când la 30 de ani dacă nu ești căsătorit, cu o casă, mașină și copil, ești deja pierdut…

Da, uităm să fim tineri pentru că n-avem timp să fim altfel. Uităm să fim tineri pentru că în ziua de azi totul se discută în bani, pentru că suntem dezumanizați de rutină și tot ce ne înconjoară e nesigur. Pentru că a fi tânăr la 23 de ani e cu adevărat un lux. Pentru că să mergi la mare/munte, să te îmbraci mereu cu haine noi și frumoase și să ieși 4 seri pe săptămână în oraș costă.  Așa că în ziua de azi e tânăr cine își permite.

Supravietuirea cu o inima de LEU

Rutina este fix cartea aia care-ți strică o combinație la poker. Da, da, aia când ai 9, 10, valet, damă, toate de inimă roșie și în loc de un rege roșu (sau chiar și altă culoare, chit că nu e roială, măcar chintă să fie), rahatul ăla de 7 de treflă stă acolo zâmbindu-ți într-un picior.

Nu o poți schimba cu altă carte, deja ai schimbat o dată, deja ai pariat, ai riscat, ești implicat cu bani într-o viață pentru care nu ai combinația care trebuie. Știi că o să pierzi, dar că o să supraviețuiești, că o să mai ai bani pentru următorul joc și ești OK cu asta.

Așa percep eu rutina, o carte de care trebuie să scapi, dar pe care trebuie să o accepți atunci când vine. Da, așa e, pentru că nu poți avea totul în viață.

Dar percepțiile diferă de la om la om, vorbeam cu tata chiar despre asta acum într-o zi. Despre rutină, despre cum trec zilele din calendar pe nesimțite, despre cum nu apuci de fapt să faci nimic. Din te miri ce motive am lacrimi în ochi când tastez astea acum, poate pentru că îmi aduc aminte de răspunsul lui simplu, spus pe un ton atât de firesc, cu atâta convingere.

– Pfff, păi asta e viața, tată.  

De parcă viața numai asta e – rutină și muncă. De parcă zilele trebuie pierdute făcând ceea ce trebuie să faci. De parcă nu trebuie să ai pretenția de a găsit ceva ce-ți place să faci, de parcă trebuie să ai o atitudine de ”mulțumește-te cu ce ai și nu cere mai mult”

De ce să nu te mulțumești cu ce ai și să lupți pentru mai mult? De ce să faci ceea ce vrea lumea și nu ceea ce vrei tu? Standardul e: salariu mare, bărbat bun, casă, mașină, copii, pensionare. Nimeni nu concepe alt fel de împlinire, societatea așa definește fericirea.

Am impresia uneori că societatea nu vrea să te vadă crescând ca om, ci să rămâi la acest concept de ”asta e viața”, de robot care-n fiecare zi se trezește, merge la muncă, se întoarce și o ia de la capăt. Pentru că așa e normal. Să ai un job, să câștigi niște bani, așa merge mecanismul, cică numai așa ajungi undeva (ceea ce e doar parțial adevărat). Ca să schimbi mecanismul îți trebuie curaj, dar nimeni nu ”încurajează” curajul, nimeni nu vrea să te vadă reușind să îți găsești rostul.

Cei care și-au făcut afaceri cât de cât de succes, se pun pe ”avarii ”și nu dau din casă nici un sfat, nici o idee de frică ca nu cumva să le-o iei înainte sau să reușești și tu pe cont propriu. Nu văd o posibilitate de parteneriat, ci doar o amenințare, așa că îți întorc spatele și se retrag în propria carapace cu ochii ieșiți din orbite, uitându-se spasmodic în stânga și dreapta ca nu cumva să vadă/audă cineva, cumva, cândva cum au reușit ei pe cont propriu.

Astea-s persoane care merită admirate, dar și plânse pentru stadiul de zgârcenie și depravare spirituală la care au ajuns. Și da, dacă aș avea un business care merge, aș da câteva sfaturi și altuia care vrea să înceapă pe cont propriu, că oricum n-are el cum să îmi ia pâinea de la gură, fiindcă-s cu un pas înaintea lui. Dar mai multe despre asta în alt articol poate.

Ne-am obișnuit să supraviețuim cu o inimă de leu pentru că așa vrea o societate întreagă, de oameni cu percepții schilodite de perioada post comunistă și, de ce nu, și de criza economică. Nu se mai pune problema a ceea ce îți place să faci, ci doar cât câștigi. Nu se mai pune problema să îl ajuți pe celălalt, ci doar să îl îngropi sau cum să îl ignori, apropo de individualismul dus la extreme și zicala ”every man for his island”.

Și vorbeam cu un vechi prieten cum m-a schilodit pe mine rutina în ultima vreme, cum mă zbat să o accept sau cum să scap de ea, cum să îmi regăsesc calea înapoi spre scris. Ziceam că nu mai știu ce înseamnă entuziasmul și că fericirea mea nu se mai regăsește decât în lucruri materiale minore.

Poate încerc prin ceea ce am scris să îmi fac un pic de ordine în gânduri, să găsesc o modalitate de a face rost de curaj, de a găsi regele care-mi lipsește din chintă. Un rege găsit și pierdut printre ore de anotimpuri, de muguri, frunze căzute și nămeți, un rege în care stă toată strădania de până acum, dar pe care nu-l pot grăbi să vină. Știu doar că-l aștept și o să îl găsesc la un moment dat, sper să nu îl mai pierd. Vreau să construiesc, să trăiesc și să mă entuziasmez pentru lucruri mai importante decât banii.

Citiți și povestea lui Alis, m-a inspirat destul de mult.

Intrebare de parcare

Ieri am trăit o întâmplare care mi-a ridicat multe întrebări. Am intrat într-o parcare de lângă metrou și am lăsat mașina (nu, nu a mea) pe un loc care nu era numerotat cu nimic (niciun număr – nici de la 1 la 20, nici număr de mașină, nimic). Am presupus că locul este liber așa că am lăsat mașina acolo și numărul de telefon pe bord – lucru pe care nu știu dacă să îl mai fac vreodată.

Pe la prânz primesc un bip și apoi un telefon în care un nenea începe să mă ia la trei păzește că am pus mașina pe locul lui, că ”ce credeai, fetițo, că nu e plătit?” și așa mai departe. I-am zis că din moment ce nu există niciun număr acolo, am presupus că e liber, mi-am cerut și scuze printre altele. Nu m-a înjurat, dar nici pe un ton frumos nu mi-a vorbit. Foarte nervos mi-a zis să nu o mai las acolo că poate ”dau de vreun țigan și mi-o zgârie sau altceva”. Mi-a închis telefonul în nas cu un ”Și zici că ești departe, huh? Bine, ducă-se cu Dumnezeu în pace”

M-am enervat foarte rău, atât de mult încât n-am mai reușit să scot vreun cuvânt, nici nu știu dacă am apucat să înjur în prima fază. De frică să nu facă ceva mașinii, m-am dus să o mut pentru că m-am gândit la intervalul ăla orar în care ai voie să lași mașina unde vrei. Unele parcări au asemenea regulă, dar îmi era imposibil să ajung înainte de 19. Nu știu exact care e ora, am găsit diverse variante pe internet, nimeni nu știe.

Nedumerirea care mi-a rămas ține de faza cu numărul. Cum putea să fie locul lui dacă nu era marcat în niciun fel? Se poate? E legal? Cum figurează pe contract? ”Spațiu de parcare între numărul X și numărul Y”? WTF? Pentru că eu chiar nu aș fi lăsat mașina acolo dacă știam și vreau să mă lumineze și pe mine cineva la capitolul ăsta.

Post Eurovision 2013

Cândva mă uitam cu entuziasm la Eurovision, așteptam cu sufletul la gură să înceapă și stăteam până la 1-2 noaptea să văd rezultatele finale. Anul ăsta mi-am pierdut orice interes, am și uitat de existența concursului, bine cu rețelele astea sociale că îți mai aduc aminte ce e important în viață… 😀

Și deschid TVR Live-ul să văd și eu ce se întâmplă, mai ales că erau la voturi, partea cea mai interesantă poate (cel puțin pentru mine). Văd că suntem praf, îmi dau seama cam ce țară va câștiga și mă culc.

Azi, de curiozitate, mă uit pe yahoo să vedem ce s-a întâmplat la faimosul concurs de muzică. Văd ce și cum și dau play, să ascult și eu melodia participantului nostru. Șoc. Ce e melodia aia? Aia e de Eurovision? Cum să trimiți așa ceva? Și n-ar fi vorba că băiatul n-are voce, dar melodia nu are nimic catchy, nimic comercial, nimic care să prindă la publicul larg. S-or vota țările între ele, dar uite că și ce faci pe scenă contează destul de mult. Adică nici măcar frații noștri de cruce, moldovenii, nu ne-au dat punctaj maxim. Și costumul ăla… nu-mi găsesc cuvintele.

Pe cine dăm vina? Păi pe ăia care l-au trimis pe Cezar la Eurovision, normal. De-aia nu ne plasăm noi pe locurile fruntașe în concursul ăsta, pentru că nu trimitem melodii comerciale, nu trimitem melodii care te fac să vrei să le mai asculți o dată și încă o dată și încă o dată…

Am dat play și melodiei câștigătoare și se vede diferența ca de la cer la pământ. Și știu, că ceeee… ne ține pe noi buzunarul să organizăm Eurovisionul? Poate o fi așa, dar nu m-aș fi supărat ca în loc de 13, să ne fi clasat pe un 4-5, parcă altfel te mândrești. Tot show-ul Sistem vs. Luminița Anghel a fost cel mai mișto din ultimii 10 ani. Aștept și eu ziua în care vom trimite pe scenă unii la fel de buni ca ei, dar… se pare că o să am de așteptat.

Individualism – intre onoare si oroare

De o vreme sunt în permanentă căutare a unui ceva. Nu știu exact cât de palpabil e, dar cred că are o vagă legătură cu individualismul dus la extrem pe care îl întâlnești în ziua de azi. Îl întâlnești în familii, în școli, în medii de afaceri e aproape obligatoriu- fiecare om pentru insula sa.

Poate nu se întâmplă frecvent să fiu înconjurată de negativism, însă e suficient de mult cât să nu îmi placă. Aș vrea să fie adevărat ce cu ușurință mi-ar spune cineva fără să gândească de două ori, cineva care aruncă vorbele de parcă ar fi niște boabe de porumb în care nu crede: poate ce te nemulțumește la ceilalți e ceea ce te nemulțumește la tine de fapt.

Un bumerang. O filosofie. Poate un adevăr sau poate nu. Sigur că există o parte care mă deranjează la mine pe lângă idealism, mă deranjează că îmi pasă de atâtea lucruri și că simt nestăvilita poftă de schimbare. Însă schimbarea vine la momentul oportun dictat de altcineva, nu neapărat de mine. Are lumea nevoie de o schimbare în bine sau am eu nevoie de o schimbare în bine? Mă uit în oglindă și număr firele albe de pe cap, pentru anii care au trecut nu-mi mai ajung degetele și ticurile nervoase se înmulțesc considerabil.

Înot în gânduri repetitive, cui să le spun nu am fiindcă fiecare individ e închis în propria temniță, în propria viață, cu propriile probleme. Cheia o poartă la sân, să nu i-o smulgă careva, deși e un gând absurd având în vedere că nu e nimeni acolo oricum. Până și cei care se bucură sincer pentru tine, găsesc un motiv să arate că de fapt sunt o monedă contrafăcută.

De ce am scris de fapt vorbăria asta? Pentru că mă zbat să înțeleg de ce sunt oamenii așa individualiști în ziua de azi, când ar trebui să fim, prin natura noastră, uniți ca specie. Și totuși parcă luptăm ca nebunii să ne marcăm teritoriile, suntem sălbatici și nu reușim să comunicăm deschis de frică să nu ne arătăm slăbiciunile. Pe de o parte e onorabil să lupți cu atâta îndârjire, pe de alta e trist să folosești asemenea arme precum ignoranța.

Nici familiile nu mai sunt ce au fost, nici prietenii nu mai sunt ce au fost, iar eu nu încerc să mă plâng sau să spun că e rău sau bine, căci fiecare crede/reacționează/spune ce simte. Încerc doar să mă adaptez și, din nou, deși adaptabilitatea se presupune că e în natura mea, nu reușesc.

 

Cel mai bun motiv pentru a te cantari zilnic

Îl văd aproape în fiecare dimineață în stația de autobuz, la 385. Are un cântar vechi și o pungă pe care o ține atârnată de gard. E îmbrăcat sărăcăcios și nu prea are dinți în gură. Nu spune nimic, lumea trece pasivă pe lângă el, ignorându-i existența, ocolind cântarul așezat nu foarte ostentativ pe trotuar. N.B. scot în evidență tăcerea lui pentru că dau zilnic de nebuni, cerșetori cu marketing-ul pus la punct și alte specimene care trăncăne toată ziua tâmpenii, sunt violenți în abordare și te fac să mărești pasul instant.

Îl știu acolo din decembrie, nu am putut să îmi dau seama nici până în ziua de azi dacă e un om bun sau rău după expresia chipului său. Nu mi-a trecut niciodată prin cap să îi dau bani, primul gând de acest fel a fost joi sau vineri când nu era nimeni acolo. Doar el și cântarul lui.

De fiecare dată când ies de la metrou mă cuprinde frigul, nu știu de ce, probabil pentru că e trecerea de la cald la frig puțin mai bruscă sau pentru că în stația lui 385 e curent. Habar n-am, dar de fiecare dată tremur, indiferent cât de gros sunt îmbrăcată. Și cum am ajuns eu în stație joi sau vineri și nu era nimeni, mă uit la el. Îmi dau seama că nu tremură, deși era chiar frig.

Se uită în stânga-dreapta din când în când și nu spune nimic. O suită de întrebări mă trece în câteva minute: are unde să doarmă? chiar se cântărește cineva sau pur și simplu stă acolo toată ziua? cântarul merge bine? și clasica: o fi un om bun sau rău? cum de a ajuns așa sărac?

Apoi: Oare să îi dau bani? Dar cum să îi dau din senin? Hai că îi cumpăr ceva de mâncare. Dar dacă fac asta, pierd autobuzul, uite-l la semafor. Ar trebui să îi dau câțiva lei, cel puțin nu cerșește, are un cântar, oferă un serviciu și nu deranjează pe nimeni. Ar trebui să îi dau și totuși… Poate ar trebui să îi dau înainte să mă urc în autobuz, să îi dau și să fug, să nu apuce să se supere pe mine. Dar cum să se supere un om sărac că îi dai bani, asta e culmea! Sunt ridicolă!

Cât m-au trecut pe mine frigurile și întrebările, îl văd că mișcă puțin din picioare, semn că îi e frig și lui, dar nu prea o arată. Mă enervează că nu știu ce să fac. Deși instinctul îmi spune să stau la locul meu, aș vrea să vorbesc cu el mai multe, să îmi fac o vagă idee despre ce tip de om e. Îi observ ochii. Printre toate ridurile vieții, sub căciula veche, murdară, deasupra hainelor ponosite, deasupra gurii strânse în două cute aspre, stau doi ochi albaștri, luminoși ca cerul. Ochii nu îmbătrânesc, nu? Parcă așa se spune. Câte or fi văzut ochii ăștia?

M-am răscolit, nu am știut cum să abordez situația până când o doamnă m-a liniștit. I-a întins un leu. El a dat din cap și a zâmbit, a luat banii și i-a băgat în haină. Am urcat în autobuz și am lăsat toate gândurile în urmă.

Știi ce e culmea de fapt? Că nu ne ignorăm poftele și cheltuim zilnic sume enorme pe tâmpenii inutile. Haine pe care nu le purtăm, mâncare ce ajunge să se strice, gadget-uri ale căror funcții oricum nu le folosim. Și când vine vorba de un suflet, trecem pasivi, de parcă existența lui nu ar fi mai importantă decât existența unei muște. Uneori mă uit în jurul meu și mă cutremur de ce am ajuns… poate ar trebui să ne cântărim mai des ca să nu uităm câte kilograme de om sunt în noi cu adevărat.

Fosnetul de bani

Se auzeau ceva scâncete pe geam, eu stăteam la calculator. Asta era acum ceva vreme, o lună să zic? Mă ridic, mă uit pe geam și văd hingherii. Lanțul se strângea pe gâtul unui câine care protesta violent.

De atunci și până acum, nu știu cum sau de ce, am devenit câinele. Hingherii sunt banii. Ăștia te prind, te dau cu capul de pereți, te nimicesc, apoi te bagă într-o cușcă pe care nu o conștientizezi. Începi să cumperi lucruri doar ca să îți dai impresia de libertate. Apelezi la servicii de care nu ai neapărată nevoie, faci orice ca să cheltui, faci orice să îți dai impresia că ești fericit. De fapt pe asta se duc banii – pe senzația de libertate, dar cu fiecare leu cheltuit lanțul se strânge din ce în ce mai mult în jurul gâtului tău într-o dependență cronică.

Sunt în cușcă și văd clar asta, mă sperie, mă năucește. Inițial am crezut că e vorba de altceva, că poate am obosit, dar mi-am pierdut calea, nu mai pot înainta. Mi-am pierdut calea. Trebuie să îmi revin cât mai repede, altfel cine știe ce o să se întâmple.

Apoi cum să îmi revin?

Fiecare drum are buruieni. Iubesc un om care nu mă mai aude. Înainte eu slăbem îmbrățișarea prima, dar am trecut prin prea multe prăpăstii ca să nu fie altfel.  E departe de mine, așa că întorc spatele și mă uit la alte opțiuni. Sunt multe, dar nu găsesc voința, nu găsesc nicio bucurie, nu mai simt nimic. După ce mă zbat în lanțul hingherului, stau în cușcă, încerc să mă liniștesc și ghici ce? Nu-mi mai aud propria inimă, sunt atentă, cu urechile ciulite, și tot ce aud e foșnet de bani.

Am un foșnet de bani în piept, nu mai am o inimă. Pisica se uită la mine cu milă, parcă mă întreabă: Ce ai devenit? Nici nu mai pot dormi lângă tine.

Am uitat mirosul muntelui. Am uitat mirosul nisipului de mare, dar n-am uitat camera aia în care mi-am trăit singurătatea. O cameră atât de frumoasă care nu merita un singur om, un singur câine, merita doi. Dar nu erau doi. N-au fost niciodată și cine știe dacă vor fi.

Avea perdele lungi și draperii, un pat mare, cât pentru doi, normal și un ceas cu Steaua. Vai, perfect îmi aduc aminte și perfect mă văd ghemuită în pat, încercând să uit unde sunt. Îmi mai aduc aminte de tipul singuratic ce stătea pe banca de alături și se uita la răsărit. Era drăguț și părea mahmur, aș fi vrut să se uite și el la mine, dar mi s-au rupt ochelarii de soare și a plecat. În dimineața aia n-am mai știut să mă întorc, era distanță doar de 2 străzi. Sunt cam ultimele imagini dinainte de răscoală. Ia uite, nici nu trebuie să fiu la mare să mă rătăcesc.

Oare drumul meu e mai departe de 2 străzi? Mai aproape? Oare există vreun proprietar care să-mi fluture cheile în față și să mă întrebe dacă vreau cazare? Oare pot să îl întreb pe el și de data asta pe unde să o iau? Atunci am știut numele străzii, dar acum nu știu nici măcar atât, știe el să mă îndrume? Știe el ce-mi trebuie când nici măcar eu nu știu?

Poate de-asta am pictat (prost, probabil, nu le am cu desenatul), în mod inconștient, o pereche de cercei cu un apus de soare la mare. Cine ar fi crezut? Mie nici măcar nu îmi place marea și totuși mi-e dor de ea. Dar unde să o găsesc? Poate în hârtia de 100 care zace pe birou.