Oamenii se afla printre noi

Acum câteva luni am aflat că solidaritatea între șoferi nu se întâlnește chiar peste tot, așa cum credeam în mod naiv. Când ne-am oprit pe stânga în intersecție cu mașina mirosind a fum nimeni nu s-a sinchisit să oprească și să întrebe ce-i cu noi. N-a fost grav, se încinsese ambreajul fără să ne dăm seama, dar orișicum, țățărismul cu care treceau șoferii pe lângă noi claxonând și holbându-se m-a lăsat rece.

Din fericire, de când m-am apucat să circul mai des cu mașina n-am avut probleme grave decât de două ori (cea de mai sus nu se pune, că nu mi s-a întâmplat mie). Probleme grave adică să nu mai pot să o pornesc din loc ca să ajung din punctul A în punctul B.

Prima oară a fost iarna trecută, când eram încă cu bătrânica Bălănica. Știam că nu îi place frigul, ea pornea în fiecare seară (mai cu chin, dar pornea), dar într-una din seri n-a mai vrut. Mai eram cu cineva, am încercat să o împingem, fără succes însă. Niciunul dintre noi nu știa care e manevra la împins, ce și cum se face. În fine, a pornit printr-un miracol la a einșpea cheie. De fapt, ce e important e că la ea știam oarecum ce să fac. Trage șocul, dă-i șprițuri, curăță bujiile, you know, împinsul era ultima soluție

Momentul în care am trecut pe Logan diesel a fost unul fericit, dar clar m-am simțit străină față de noua creatură cu roți și motor Renault. Cred că și tata la fel, pentru că aici nu știam șpilul. Încet, încet, am reușit să o mai cunoaștem, dar nu foarte mult. În sfârșit, să trecem la subiect.

Ziceam că am avut probleme grave de două ori… o dată cu Bălănica și a doua oară în seara asta cu Golanul. Am ajuns obosită la mașină, după o zi de muncă și când să o pornesc… fleoșc. Nu merge. O dată. De două ori. De trei ori. Îmi aduc aminte vag șmecheria pe care m-a învățat-o tata, singura pe care o știa și el. Instructajul.

”Dacă nu îți pornește mașina, că na, se mai întâmplă, deschizi capota…”

Caut mânerul de la capotă. Țac.

”…te duci la capotă și bagi degetele prin capac, are o clapetă acolo, dă-i de ea…”

Mă duc la capotă, bag degetele prin capac, dau de ea.

”…are o pompă, apeși de câteva ori pe ea, uite, asta e și apoi pornești”

Pompă… pompă… pompă… Unde mă-sa e…

N-o găsesc. În fine, îl sun, poate mi-a scăpat ceva. Îmi repetă tot ce am zis și mai sus, între timp închisesem capota. Mă duc iar să o deschid, mi-a zis că e în stânga, o găsesc, apăs pe ea. La momentul ăsta deja un domn se apropiase de mine să mă ajute. Apăs pompa, dau cheie, nimic. Mai vin 2 bărbați, se uită sub capotă, le zic ce și cum și se decid că trebuie să împingem.

De la ultima soluție asta a devenit a doua soluție, a câștigat ceva teren. Până la urmă doi au împins mașina, al treilea s-a urcat la volan și a făcut manevra ca să pornească. În 2 minute eram în drum spre casă cu sfatul de a-mi schimba bateria, mâine mergem la service să vedem clar ce are.

Cei trei erau șoferi de la troleibuze, iar eu n-am avut suficiente cuvinte să le mulțumesc așa că m-am decis să scriu despre ei și aici. N-ar fi corect să scriu numai despre oamenii răi pe care îi întâlnesc și pe cei buni, care-mi sar în ajutor, deși nu mă cunosc, să îi las deoparte 🙂

O să le fiu mereu recunoscătoare că mi-au venit în ajutor și că mi-au redat încrederea în solidaritatea șoferilor, dar cel mai mult o să le fiu recunoscătoare că m-au învățat și pe mine în sfârșit cum se pornește o mașină împinsă 😀 Asta e o lecție valoroasă care nu trebuie niciodată uitată.

Amenintare de parcare

O nouă întâmplare îmi ridică semne mari de întrebare. Dacă la cealaltă pățanie lucrurile erau oarecum justificate, na, am parcat pe locul omului care s-a întâmplat să nu fie marcat, de data asta chiar nu știu ce să mai gândesc.

Probabil zona în care parchez e cumva blestemată sau chiar mega plină de simpatici care mă urmăresc și îmi fac intenționat zilele amare. După faza la care am dat link mai sus am decis să nu o mai las în niciun fel de parcare, ci într-un refugiu de troleibuze, unde chiar accesul e interzis pentru mașini. Am lăsat-o pe trotuar, acolo unde o las de două săptămâni încoace, doar că azi m-am trezit cu un bilet. Se pare că Doroftei, marele Doroftei, parchează fix în parcarea care nu e parcare, fix pe cei 3-4 metri ocupați de mine. How cool is this? 

IMG_0989

 

Ce mă macină pe mine e că nu mai știu cum să reacționez… Adică sunt mașini aleatorii acolo tot timpul, nu există spații de parcare, e 100% garantat asta. Cine mi-a scris biletul n-are niciun drept să facă niciun fel de amenințare what so ever, dar de data asta n-am știut dacă să mă înfurii, supăr, sperii sau ce dracu să fac? Adică am rămas perplexă și m-am tot gândit dacă e vreo soluție la problema asta.

Și nu-s singura care pățește asta, am mai auzit de oameni care-și revendică locuri de parcare inexistente, de pe trotuar. De ce? Cât de mare să ai tupeul?

Și eu ce-ar trebui să fac cu un asemenea mesaj? Să îl ignor? Să nu mai parchez acolo și să tac? Să mă duc la poliție? Pot ei să mă ajute cu ceva? Sau mă trezesc eu cu amendă că am parcat într-un loc care e, teoretic, interzis? Habar n-am ce vor oamenii ăștia de la viața mea, așa că singurul lucru pe care am putut și am știut să-l fac a fost să scriu pe blog. Să vă cer sfatul că eu așa ceva n-am mai pomenit.

Încet, încet, încep să îi înțeleg pe oamenii care vor cu ardoare să plece din România, cred că și eu încep să vreau asta.

Situatii in care iau foc

Să încep prin a spune că de la o vreme încoace nu mai înjur așa des la volan, doar atunci când chiar e o greșeală colosală sau pur și simplu nesimțire. Deci să zic că nu îi mai înjur pe cei care taie puțin calea și mă fac să încetinesc sau care se încadrează la limită în fața mea sau chestii de genul ăsta pentru că până la urmă aș fi ipocrită să zic că mie nu mi s-a întâmplat să greșesc astfel.

E omenesc să greșești, poate ești obosit, poate ai primit o veste rea, poate te grăbești… și mai sunt situațiile în care șoferul e pur și simplu prost, cu ăia am eu o problemă. Hai să vă zic câteva situații în care iau foc și mă fac una cu soarele.

Situația nr. 1

Se dă o piață aglomerată și un drum principal cu doar 2 benzi, câte una pentru fiecare sens. Doi idioți parchează pe unul dintre sensuri, fără să urce mașina pe trotuar (era loc destul), fără nimic astfel încât toți cei care vin trebuie să intre în depășire. Adică cum? De ce să faci asta?

Situația nr. 2

Pe un drum național urmează curbă periculoasă la stânga, reduc viteza pe la un 60km/h și un merțălău în spatele meu începe să îmi dea flash-uri și să mă claxoneze că merg prea încet. Să vă aduc aminte că maxima de viteză în curbă periculoasă este de 30km/h în localitate și 50km/h în afara localității, deci eu oricum mergeam la limită. Și i-am gesticulat că în față am curbă și n-am unde să mă duc mai repede (deși i-aș fi gesticulat eu altceva). Adică dacă vrei să mergi cu 100 în curbă periculoasă și să iei paravanul în nas, go ahead, dar nu mă obliga pe mine să fac asta. Eu îmi iubesc și prețuiesc viața, dacă tu nu, e problema ta.

În sfârșit, după ce m-a depășit cu prima ocazie și a băgat mai bine de 100km/h, l-am ajuns din urmă rapid. În față era poliția și boul a trebuit să încetinească la 60km/h, karma is a bitch, nu-i așa? Ar fi trebuit să îl țin și eu în flash-uri și claxoane, dar m-am abținut, sunt o doamnă.

Situația nr. 3

Îi urăsc pe cei care își încearcă talentele de multitasking la volan. Ce-i cu voi oameni buni? Condusul în sine îți solicită atenția la maxim, cum să te apuci să scrii pe twitter-facebook, să trimiți mail-uri, sms-uri, să îți cauți nu-știu-ce în torpedou, poșetă etc. în timp ce șofezi? Până și vorbitul la volan fără handsfree mi se pare foarte riscant, că doar de-aia este penalizat.

De data asta era un prieten la volan, mergeam liniștiți pe prima bandă când un dobitoc paralel cu noi (pe banda 2) se apucă să tragă de volan, aproape să intre în noi. Ca să zic sincer și pe românește, ne-am căcat nițel pe noi, dar bine că claxonul nostru l-a făcut să redreseze la timp mașina și n-a pățit nimeni nimic. Îmi aduc aminte că mi s-a întâmplat și mie o dată să fac o manevră de genul ăsta, dar în primul rând eram începătoare și în al doilea rând nu aveam viteză.

La mine greșeala a fost nu că nu m-am asigurat, ci că nu învățasem să mă asigur corect pe atunci. Când vrei sa intri de pe o bandă pe alta nu e suficient să te uiți în oglinzi, trebuie să arunci și un ochi în laterale. Dacă te uiți doar în oglindă, nu o să îl vezi pe ăla care e lateral cu tine, de-aia și spun că activitatea de a conduce în sine îți solicită atenția distributivă la maxim și e riscant să faci altceva în timpul ăsta. Mie nu mi s-a mai întâmplat niciodată asta de atunci, mereu am încercat să am capul girofar la depășiri și schimbări de bandă.

Și ce m-a enervat la faza asta prin care am trecut de curând a fost că celălalt șofer care era să intre în noi nu era nici începător, nici chior, nici nimic, doar prost. Când ne-am oprit la același semafor și l-am confruntat omul a dat pur și simplu din umeri și a zis că ”ce să fac, frate, îmi căutam telefonul”. Say what, bitch?  Și în timp ce îți căutai telefonul cu capu’-n torpedou te-ai gândit tu că ar fi bine să schimbi banda sau să depășești?? Ăsta merita cel puțin speriat, înjurat, poate chiar bătut nițel.

Voi ce șoferi super-mega-ultra proști/nesimțiți ați întâlnit în trafic?

A cincea porunca

Mai exista cateva lucruri pe care le-am realizat in ultimele trei luni. Lucruri atat de importante, incat imi vine greu sa nu vi le impartasesc, chiar daca sunt personale.

Eu sunt genul de om foarte atasat de parintii lui. Foarte, foarte atasat si le-am fost intotdeauna recunoscatoare pentru tot ce au facut pentru mine si sora mea. Bine… nu intotdeauna, recunosc, cand eram copil era alta poveste, poveste pe care o sa v-o povestesc cu cateva paragrafe mai jos.

Octombrie, noiembrie si decembrie 2011 am muncit aproape cot la cot cu ai mei, mai ales cu taica miu. Ne-am trezit in fiecare zi la 6-7, de obicei la 7. 7 zile din 7. In primele saptamani mi s-a parut aproape inuman si de neconceput… cum sa conduc, sa ii ajut cu masina, 7 zile din 7? Asa ca am zis macar duminica sa mi-o lase si mie libera, sa imi trag sufletul. Ei au continuat sa munceasca… 7 zile din 7. E drept, in weekend la program putin mai scurt. Ce fac ei nu e o chestiune de 3 luni… e o chestiune de ani de zile. Chit ca unele zile sunt mai scurte, in fiecare zi la 7 trebuie sa se trezeasca, sa plece la munca. E un lucru stiut, e un lucru firesc pentru ei, e un lucru care pur si simplu a intrat in rutina. E un lucru cu care si eu m-am obisnuit acum, dupa 3 luni de zile, dar cu care nu m-am obisnuit ca idee, ci doar ca… cum sa zic… stiu ca TREBUIE si ca nu pot spune nu, dar tot mi se pare un efort… extrem, extrem de mare. Si daca eu, cu toata puterea tineretii mele, spun asta… ei ce sa mai spuna? Si nici eu nu sunt genul de om caruia sa ii placa sa stea cu mainile in san, dar tot simt nevoia acelor 2 zile libere.

Cu toate ca si inainte de perioada asta, ii respectam si apreciam din inima ceea ce fac, acum respectul ala a crescut de doua ori mai mult, daca nu chiar de trei ori. Parintii se sacrifica pentru copiii lor, dar pur si simplu nu pot sa spun ca toti sunt asa… ba chiar asemenea devotament nu e chiar atat de des intalnit, tind eu sa cred. Nu sunt un om religios, dar cred ca a cincea porunca din decalog chiar e sfanta prin ceea ce indeamna: cinsteste-ti parintii. Respecta-i. Daca sunt genul de oameni care te suna sa te intrebe ce faci, daca ai mancat, care-si fac griji, nu-ti da ochii peste cap (doar, poate, daca exagereaza si te suna din 5 in 5 minute 😀 si ce e prea mult, strica)…

Sincer, observ in jurul meu atitudini total gresite. Absolut si total gresite, gresite, gresite… Oameni care nu isi ajuta parintii, oameni care le intorc spatele, oameni care nu le-au spus niciodata parintilor “te iubesc, mama” sau “te iubesc, tata”. De ce ai intoarce spatele parintelui tau cand el are cea mai mare nevoie de tine oricat de mult ar fi gresit? Stiti ca e un proverb “iubeste-ma cand o merit cel mai putin, atunci am nevoie cel mai mult”.

Cu atat mai mult cu cat acei parinti s-au dat de 3 ori peste cap ca tu sa ajungi bine, s-au dat de 3 ori peste cap sa iti faca intotdeauna poftele si si-au rupt de la gura ca sa ai tu ce iti doresti. Atentie… am scris tot ce iti doresti, nu tot ce ai nevoie… Cum poti sa fii atat de orb, copile? Cum? Cum sa nu spui un “multumesc” cu umilinta, cu lacrimi in ochi, sa ii imbratisezi si sa treci peste dificultatile de comunicare? Pe mine una, ma depaseste aceasta nerecunostinta. E dureros cand vad asta. Cand vad ca orgoliul invinge dragostea de mama si de tata. Poate daca ar fi cazul unor parinti denaturati, care nu dau 2 lei pe odraslele lor si ii lasa de izbeliste pe la rude sau mai stiu eu ce, OK. Eram de acord, dar cand ei si-ar da si viata fara sa se gandeasca pentru tine… cum?

In sfarsit. Sa va zic de cand eram copil… Cand eram ceva mai mica ma oftica cand ai mei dormeau in concediu sau cand se culcau devreme de revelion si tot asa. Si ma uitam urat, imbufnata sau pur si simplu dadeam din umeri in semn de “nu-i nimic nou, asta e”, dezamagita in sinea mea ca lucrurile nu stateau altfel. Aveam impresia ca ei nu vor. Nu vor sa iasa la plimbare, sa vizitam, sa facem altceva decat sa dormim. Daca m-as intoarce in timp, mi-as trage o palma. Anul asta fix asta am vrut sa fac de sarbatori: sa dorm! Cu primele ocazii am incins pui de somn consistenti in favoarea oricaror alte chestii care m-ar fi relaxat. Voiam initial sa recuperez la capitolul filme sau sa imi mai fac un tablou quilling, poate sa mai ascult muzica, dar am renuntat la absolut tot in favoarea somnului.

Am invatat ca atunci cand muncesti 7 zile din 7 (sau 6 zile din 7), Craciunul devine acel weekend de care majoritatea au parte in fiecare saptamana. Imi dau seama acum ca o saptamana libera de concediu e mult prea putin pentru oamenii care muncesc atat de mult si acum inteleg total atitudinea parintilor mei de atunci. Presupun ca atunci cand esti copil nu iti dai seama, nu stii ce inseamna bani, sacrificiu, de fapt, pana acum cativa ani eu nici nu vedeam un sacrificiu propriu zis in faptul ca ai mei munceau atat de mult, desi eram recunoscatoare pentru tot ce mi se dadea. Dar acum e altfel. Acum nu mi se mai pare firesc ca ai mei sa munceasca 7 din 7 si nu o sa mi se mai para niciodata. Cu toate astea, trebuie. E o necesitate si m-am bucurat ca am putut sa ii ajut cu masina oricat de greu mi-ar fi fost uneori. Daca as putea sa castig suficient de mult cat sa ii intretin si sa nu mai trebuiasca sa munceasca nici macar o zi in viata lor, as fi fericita. Dar nu pot sa fac asta, pot doar sa ma zbat sa ajung asa intr-o zi, cat mai curand. E unul dintre ţelurile pentru care o sa lupt ca pana acum, poate cu si mai multa tarie.

Pentru cate zile oi avea o sa imi respect parintii, o sa ii apreciez si o sa ma inchin de uimire in fata copiilor care nu fac asta cu niste parinti ca ai mei sau chiar si pe jumatate ca ai mei. Mi se pare cumplit sa traiesti in atat intuneric.

Tragem linie

Nu vreau sa vorbesc despre lucrurile rele care mi s-au intamplat anul asta. Au fost multe si urate, cu adevarat dureroase, dar au fost si lucruri bune. Imi place sa ma gandesc la cele din urma. Stiti ca oamenii au capacitatea de a-si bloca in mod involuntar amintirile neplacute si cu toate ca as dori sa fac asta, sa se intample asta de la sine, uneori tot ma navalesc imagini, amintiri. Cumva tre’ sa te tii strans de franghia de speranta care te aduce inapoi unde erai. Unde erai cand ai uitat pentru un moment tot intunericul care s-a intamplat, toate luminile care s-au stins si au aprins in schimb durere, groaza.

2011 a fost un an bun pe plan profesional pentru mine. Cel putin eu asa consider. M-am alaturat unui proiect extraordinar, cu oameni extraordinari care m-au ajutat sa cresc profesional, dar si ca om. Au reconstruit in mine ceea ce altii daramasera inainte si mi-au acordat sansa de care aveam nevoie, mi-au oferit intelegere si caldura, cum nici nu speram sa primesc. Si anul asta am ajuns si la Webstock, yey!

Am lasat multe “trecuturi” in spate si am pus un sigiliu permanent pe ele, mi-am cumparat chitara si am invatat singura sa cant 70% dintr-o melodie, ceea ce e mare lucru 😀 In ultimele 3 luni am invatat sa sofez cu adevarat, am invatat multe lucruri noi de la taica miu si am trecut prin multe experiente cu care v-am mai tinut la curent mai ales prin retelele sociale (azi a fost ultima zi de soferie. o sa mai conduc, dar mai rar). Desi a fost obositor, am realizat cat de mult te ajuta cu adevarat o masina si azi a fost ultima zi in care am avut 24 din 24 masina la dispozitie, dar si prima zi in care am condus pe un drum cu polei si multa ceata. Spun mandra ca am facut fata provocarii, am mers mai incet si mai atent si totul a iesit bine.

E drept, anul acesta nu am apucat sa vad muntele si ma cam pleostesc cand imi dau seama, dar sunt sigura ca anul viitor o sa reusesc si eu. Oricum, 2012 incepe in forta, ianuarie este o alta luna in care o sa fiu agitata pana peste cap si sper sa ii fac fata, ca sa imi mearga bine tot anul.

A fost un sfarsit greu, dar uite ca am trecut peste. Am iesit la liman, dar un lucru ma oftica la mine, un lucru regret amarnic: ca nu am citit mai mult. Chiar a fost cel mai sarac an in termeni de lectura si nu imi gasesc nicio scuza. La anul trebuie neaparat sa fiu mai harnica, dar ianuarie e important… ianuarie va decide multe. Ah si mi-ar fi placut sa fi scris mai mult pe blog, dar e bine ca cel putin am scris despre fiecare eveniment la care am mers.

Cam atat, ca ma lungesc prea mult. Intr-un an s-au intamplat multe, nu imi prea dau seama cand a trecut totul. 31 decembrie 2011… Hm! Tare… si totusi ce spune Lev Tolstoi e adevarat, “e o copilarie sa te lasi stapanit de trecut”. Asa ca hai sa inaintam…

La Multi Ani!

p.s. Intamplator, aceasta e postarea cu numarul 1000.

Romanii sunt oameni buni

Am citit postarea lui Manafu adineaori. Pe Cristi nu am apucat sa il cunosc personal la Webstock pentru ca de fiecare data vorbea cu cate cineva si mi-a fost jena sa il intrerup, dar urmaresc activitatea lui in online si cu mana pe inima pot spune ca e un exemplu de urmat ca atitudine si realizari. Culmea e ca am deschis acest Draft acum mai bine de 10 minute cu gandul sa scriu ceva pozitiv despre Romania. Nu am apucat sa citesc ceea ce au scris colegii mei bloggeri despre subiect, asa ca sper sa nu ma repet…

Povestea nr. 1

Citeam… sau mai bine spus REciteam zilele trecute postari mai vechi de blog. Am dat si de postarea pe care am scris-o in 2007 cand m-am operat de apendicita. Cu gandul la ea si la oamenii buni mi-am adus aminte de medicul care m-a operat si mi-a spus ca “mama te iubeste, e aici cu tine” cand m-am trezit din anestezie si aveam dureri atat de puternice incat imi curgeau lacrimile pe obraji. Mi-am adus aminte de femeia din salonul alaturat care s-a dus sa cumpere niste fiole de algocalmin si ne-a dat si noua din ele si de femeia dintr-un autobuz aglomerat care mi-a oferit locul pentru ca si-a dat seama ca sunt proaspat operata.

Povestea nr. 2

Cand am achizitionat ultimul telefon am trecut pe langa un accident. Era vorba de o fata tanara care fusese lovita de o masina, fata trecuse prin loc nepermis si multi oameni erau stransi in jurul ei. Sunt sigura ca multi s-au dus din curiozitate, dar foarte multi au sarit sa o si ajute, cineva o tinea in poala si incerca sa o trezeasca cu apa din ce am putut descifra de la distanta. Nu cred ca era lovita foarte grav… cel putin sper.

Povestea nr. 3

Am fost la Brasov in 2010, in vara si am intrebat pe cineva cum se ajunge intr-un anumit loc. Erau 2 persoane, sot si sotie cred, intr-o dacie veche. Ne-au indrumat si s-au oferit sa ne duca cu masina, desi era extrem de aproape locul respectiv.

Povestea nr. 4

Asta e amuzanta foc. Am asteptat o data in facultate vreo 3 ore sa dam un examen. La examen, un baiat m-a lasat sa o iau inaintea lui, trebuia sa prezentam niste eseuri si sa raspundem la cateva intrebari. I-am multumit si l-am ajutat si eu printr-un raspuns corect soptit la o intrebare pe care nu o stia. La un alt examen foarte important… aproape unul dintre cele mai mari mi s-au terminat pixurile 😀 Doua aveam, doua mi s-au terminat, asa ca a trebuit sa cer din “public” un alt pix, au ajuns la mine vreo 10.

Povestea nr. 5

Stiti ca eu sustin cu mult drag cazul Ioanei. Sunt multi oameni care au donat pentru ea si sunt sigura ca sunt si mai multi care ar dona daca ar avea puterea. Sunt multe cazuri de oameni care au fost ajutati si asta demonstreaza destul de multe. Faptele vorbesc.

Povestea nr. 6

Cred ca nu o sa uit niciodata doua intamplari legate de experientele mele de incepatoare la volan. O data m-am trezit fata in fata cu o masina pe o strada cu sens unic. Nu era cu sens unic, dar ar fi trebuit sa fie pentru ca era foarte aglomerata si nu era spatiu decat de o masina. Ne angajasem amandoi in trecere, eram incepatoare si in spatele meu deja erau alte masini, m-am panicat. Soferul m-a vazut si s-a urcat cu masina pe bordura pentru mine, ca sa am loc sa trec. A doua faza a fost cand ma chinuiam sa parchez masina corect in spatiile delimitate, ca sa nu ma injure nimeni si sa nu o las nici cu linia intre craci, nici cu posterioru’ intr-o parte (da, inca vorbesc despre o masina 😛 ) si un barbat s-a oprit sa ma coordoneze. Am reusit intr-un final si i-am multumit, dar cred ca despre asta v-am mai povestit.

Povestea nr. 7

Acum maxim 2 saptamani o doamna mi-a atras atentia ca sunt murdara pe haina, in spate. I-am multumit si m-am scuturat de praful pe care il stersesem de temiriunde (sper ca exista cuvantul asta)

Povestea nr. 8

Mi-am adus aminte de gestul bibliotecarei din liceu. Mi-a daruit o carte fara niciun fel de ocazie, doar pentru ca stia ca sunt pasionata de subiectul respectiv. Am fost chiar foarte fericita, imi doream mult cartea respectiva.

Povestea nr. 9

In 2008 am urcat la Cetatea Poienari. Sus era un nene care strangea banii de “intrare”, adica urcai pana 1480 de scari si apoi trebuia sa platesti ca sa vizitezi cetatea. Nu era o suma mare, dar a fost un grup de copii cu doua mame care cand au ajuns acolo s-au trezit ca si-au lasat portofelele in masina. Nenea i-a lasat sa viziteze oricum si nici noua nu ne-a luat banii pe al doilea aparat foto.

Povestea nr. 10

Aici nu am o povestea propriu zisa… vreau doar sa dedic punctul asta tuturor oamenilor care m-au ajutat de-a lungul vremii si credeti-ma, sunt foarte multi, cele de mai sus sunt doar mici lucruri pe care mi le-am adus aminte. Familia mea este alcatuita din oameni deosebiti, care intind o mana de ajutor oricand la nevoie, prietenii mei de asemenea. Una dintre prietenele mele cele mai bune ma suporta cu brio inca din liceu cand imi placea sa o tachinez pe diverse subiecte copilaresti 😀 si zilele trecute nu s-a suparat cand am calcat putin stramb intr-o anumita chestiune. De curand am avut norocul de a intalni oameni la fel, care au avut rabdare cu mine si m-au ajutat cu anumite treburi, m-au inteles si in continuare fac asta. Le multumesc tuturor si le sunt foarte recunoscatoare.

Povestea nr. 11

Nu va impacientati, ne apropiem de sfarsit. Povestea cu numarul 11 este despre un om care, din pacate, a plecat dintre noi acum foarte putin timp. Ar fi o mare greseala sa nu il mentionez aici cand, pentru mine si sper ca pentru multi, a fost un exemplu de bunatate pura, care niciodata nu venea din obligatie. Imi este sincer greu sa scriu mai multe, mi-am adus aminte si ieri si adineaori cand am scris despre operatia din 2007, ca el m-a adus de la spital cu masina, el intindea o mana inainte chiar sa spui ca ai nevoie de ajutor, el i-a ajutat pe ai mei sa aleaga pana si monitorul spre care privesc chiar acum si pe care l-am primit cadou cand am implinit 20 de ani. Nu o sa il uit niciodata si atunci cand o sa aud de oameni buni, chipul lui o sa mi se iveasca mereu in minte. Cuvintele mele sunt mici fata de ceea ce a fost si fata de cum ne-a marcat… pe toti cei care l-am cunoscut.

Nu stiu daca as putea scrie un blog cu oamenii buni de care am dat, dar stiu ca o serie de carti tot ar iesi.

Si da, toti despre care am vorbit sunt/au fost romani.

 

Parcarea

Stiu ca parcarea unui autoturism este intotdeauna un subiect controversat. Vorbeam cu tata acum cateva zile si cumulam perioadele in care am condus zilnic, am realizat ca, desi am permis de 4 ani, experienta mea nu ajunge nici la 1 an. Conduc de cam o luna zilnic si pot sa zic ca am prins incredere in mine, merg in fiecare zi pe 2 artere destul de aglomerate in Bucuresti si ma descurc, e OK. Cu toate astea, recunosc ca exista un punct unde inca aveam/am probleme: parcarile.

Din acest motiv, evit sa plec cu masina singura daca nu am un loc de parcare unde se intra usor si stiu sigur ca e liber. Da, ati dedus bine, nu prea iau masina neinsotita de cineva cu experienta care sa ma ghideze. De obicei il las pe tata sa o parcheze si de curand am mai facut niste exercitii in poligon. Drept sa zic am vazut multi oameni care nu stiu sa parcheze si o lasa da-npulea… atat femei, cat si barbati.

In scoala imi iesea parcarea laterala.. incepuse sa imi iasa si gararea, dar scoala am facut-o in 2007, e ceva timp de atunci. In teorie inca stiu, in practica nu sunt atat de sigura pe mine. Cu toate astea, nu am lasat masina stramba niciodata… pentru ca dupa cum ziceam mai sus, intotdeauna am avut pe cineva cu experienta langa mine. S-a intamplat o data in Cora sa o parchez stramb… dar, desi era libe si n-ar fi deranjat pe nimeni ca ocupam 2 spatii, mi-am pus ambitia sa o incadrez cum trebuie. Si atunci m-a ajutat cineva, un domn care m-a vazut cat ma chinui si mi-a zis mai apoi zambind “las’ ca iti iei tu un merţan”. Dupa 5 litri de transpiratie si 4-5 manevre, am reusit. Ideea e ca oricat de putina experienta as fi avut.. nu m-ar fi lasat inima sa o las parcata aiurea. Chestia asta denota cat respect ai pentru ceilalti si de ce nu, pentru tine ca sofer.

Azi am fost stresata… am mers iar in Cora. Am intrat in spatiul de parcare si ramasesem cu ea pe diagonala ca nu facusem o bolta suficient de mare, dar am inaintat in spatiul din fata si apoi am bagat marsarier si am indreptat-o singura-singurica. In fata mea era o alta masina… cea din poza, nu m-am putut abtine sa nu ii fac o poza:

Am ajuns acasa si am reusit sa o bag si in curte… tot dreapta. Sunt mandra de mine si tata a inventat o expresie pentru reusitele mele:

La boloboc!

😀

Cateva alte povesti despre sofat

Am permis de 4 ani de zile, stiti bine cum a inceput povestea mea. De fapt cum sa inceapa altfel decat cu peripetii… Exista categoria “permis de conducere” in dreapta, am rasfoit-o si eu adineauri, dar multe din articole sunt date peste cap din cauza trecerii pe domeniu. Daca aveti timp sa cititi si va amuzati, daca sunteti chiar curiosi, accesati-le din blogspot, acolo se vad OK. Linkul este acesta.

In orice caz, in 4 ani de zile nu am condus atat de mult. De fapt, experienta mea cumulata ar intra intr-un an… poate chiar mai putin, cine stie. Cert e ca au fost perioade in care n-am pus piciorul pe pedala si perioade in care conduceam zilnic. Nu pot sa ma declar o soferita buna pentru ca pana la urma nici macar nu am experienta necesara pentru acest titlu, dar ideea e ca incerc. De 3 saptamani conduc din nou zilnic si o sa mai conduc 3 luni de zile de acum inainte.

Si in astea 3 saptamani pot sa zic ca am invatat… mult, mult si bine despre sofat.

Ce am invatat de cand conduc zilnic?

Stima mea pentru cei care sofeaza a crescut enorm… mai ales pentru cei de pe tiruri. Vad zilnic barbati care manevreaza nenorocitele alea de tiruri de 10m inaltime, cu roata cat toata Dacia noastra, cum dau cu spatele si o baga dreapta, la boloboc, doar uitandu-se in oglinzi. Bai, frate…

Cel mai important lucru la un sofer este atentia distributiva! Este esential sa poti avea atentie distributiva… la inceput ma preocupa masina, ca nu eram obisnuita cu ea, nu intra in viteza, trebuia sa am grija sa nu tin picioru’ apasat pe ambreaj prea mult ca avea o defectiune si tot asa. Incet-incet am inceput sa invat masina si nu m-a mai preocupat asta, insa mi-am dat seama cate alte detalii sunt ESENTIALE. Adaptarea vitezei, tinerea corecta a benzii, sa fii atent la semafoare, indicatoare, la caini, la copii, la gropi indiferent de viteza cu care mergi. Sa dai semnal, sa te incadrezi corect pentru viraje, sa aprinzi luminile cand e necesar, sa claxonezi cand e necesar, sa accelerezi cand depasesti, dar sa te uiti si in fata ca ala din fata poate sa puna frana in timp ce tu te uiti la masina din spate sa te asiguri ca poti intra pe banda… Si muuulte multe altele…

Cu toate ca nu am avut niciodata un accident si sper sa ma ajute Dumnezeu sa conduc cel putin regulamentar in continuare, am fost de multe ori la un pas de a intra in belele… uneori din vina mea, alteori nu. O data mi-a sarit un copil in fata, fara sa fie trecere de pietoni, azi din senin o tipa a trecut pe trecere fugind… Ce m-a ajutat foarte mult a fost in primul rand REFLEXUL de a pune frana si in al doilea rand faptul ca franele au tinut bine. Unul dintre cele mai bune lucruri invatate de la Zuzu (instructorul) in scoala de soferi a fost sa incetinesc la trecerile de pietoni. Cu toate ca uneori acest lucru e greu, mai ales din cauza ritmului cu care se merge pe anumite sosele, uneori e chiar vital.

Dupa ce mi-am luat permisul tata mi-a zis  “ca incepator nu ai siguranta daca mergi cu viteza” si asa este. Cel mai bine e sa mergi incet, prudent, daca nu ai experienta, sunt parti din drum pe care le parcurg zilnic cu 80-90 la ora si nu stii niciodata cand tampitu’ din dreapta se trezeste sa iti taie fata sau cand dai de un caine sinucigas care se arunca la roti. Imi place viteza, dar chiar cred ca e periculoasa si ca sunt multe riscuri si poate nu neaparat ca ai gresi tu cu ceva, cat e o chestie care tine de circumstante. Bineinteles, aici factorul REFLEX tre’ sa isi spuna cuvantul…

Si tata m-a invatat de fapt mai multe decat m-a invatat instructorul in scoala. Bine, cred ca e si normal, dar acum imi dau seama cat de important e ca, in prima faza, persoana de langa tine sa aiba multa experienta in spate. Tata, din punctul meu de vedere, e un sofer exemplar. Merge “foarte” regulamentar, rareori incalca regulile de circulatie pentru ca intelege importanta lor. Tata este, pentru mine, Guru-ul sofatului 😀 Cei aproape 40 de ani de experienta ai lui isi spun cuvantul!

In esenta, nu e greu sa sofezi atata timp cat exersezi si exersezi si mergi regulamentar. Pot sa zis ca am mers si in conditii extreme cu masina… cand nu vedeam nimic in spate, cand nu vedeam nimic in fata, am mers cu ambreaju’ stricat, cu frana rasufland, cu motoru’ rece ma lupt in fiecare zi deci nu mai zic… Si e cam naspa asta cu motoru’ rece, ca mereu imi moare in momente importante: cand tre’ sa intru repejor intr-un sens giratoriu sau cand tre’ sa ies de pe o straduta laturalnica pe o artera principala unde masinile stau bara la bara si se indura unu’-altu’ sa ma lase sa intru… Eh, dar asta a inceput sa imi placa foarte mult… Solidaritatea intre soferi.

Imi place cand sunt lasata sa trec si imi place cand mi se multumeste ca am lasat sa se incadreze… E foarte tare, domnule… soferii-s uneori mai uniti decat americanii 😀 Desi, recunosc, am observat o diferenta… femeile nu spun “multumesc” in niciun fel 🙂 (nu toate, dar majoritatea) Am mai lasat femei sa se incadreze si desi poate erau perpendiculare cu mine nici macar n-au ridicat mana. Azi mi-a multumit cineva prin avarii…. bai, m-a facut sa zambesc, m-am simtit bine asa… Avarii pentru soferul din mine! Imi propun sa fac si eu smecheria asta mai des, sa multumesc prin avarii, it’s so fuuun! Ce-ar fi sa incep sa las masinile sa se incadreze numai ca sa primesc avariile?? Uuuuh, avaaarii 😀 🙂 Acu’ glumesc, da’ sincer… sunt multi tarani in trafic, dupa-amiaza nu mai zic… e haos, e legea nimanui acolo, dar sunt si unii de treaba.

Ca o incheiere vreau sa va zic ca am reparat masina (merge foarte bine) si ca azi, la semafor, am oprit paralel cu o alta dacie in care erau doi putzoi. Cand m-au vazut singura, in Dacia mea batrana, dar potenta, au inceput sa rada… deloc subtil… Ehe, n-am vrut eu sa ma pun la mintea lor ca le aratam eu cum imi scartaie rotile 😀

Hai! Va pup!

P.S. am descoperit ca unele lucruri le-am punctat si acum 2 ani, pe celalalt blog, tare 😀

Dacia 1310

Prima Dacie a lui tata a fost rosie… spre portocaliu, culoarea lui preferata. A botezat-o “Floricica” si a mers mandru cu ea mult timp, au chiar si o poza impreuna de prin anii 80’. Floricica a avut o viata lunga, a fost vanduta in 1989, cu 60.000 de lei. „Pret bun”, zice taica miu, care spune mai apoi ca o luase initial cu 75.000. L-am intrebat de ce a vandut-o pe Floricica si mi-a zis ca „pe vremea lu’ Ceasusescu trebuia sa astepti vreo 2 ani pana sa iti poti lua o noua masina si in 89′ venea noua masina. O luasem cu toate echiparile, dadusem vreo 94.000 de lei”.

Asadar, a doua Dacie a lu’ tata a fost un break… prima era Berlina. De a doua Dacie a lu’ tata ati mai citit si in postarea „Roscovana lu’ tata” pentru ca si asta tot rosie era, desi nu i-a mai pus nume. De prin 2005, Roscovana n-a mai vrut sa mearga deloc. Batrana si sictirita, a pus piciorul in prag, asa ca a fost timpul pentru o noua masina.

O masina nu e niciodata doar o masina

La 18 ani am stat pentru prima oara pe scaunul din fata din stanga, in Dacia 1310, ca sofer cu permis de conducere. A fost prima masina in care tata a fumat 20 de tigari una dupa alta cu un incepator la volan care era chiar fata lui. Daciile noastre au gazduit amintiri, peripetii si ne-au ajutat in cele mai critice momente uneori… Fie ca a fost un drum spre spital, cand era mama insarcinata cu mine si veneam pe lume, fie ca a fost drumul inspre liceu atunci cand dadeam bacalaureatul…

Dacia 1310 nu e ca o femeie usuratica pe care o poti conduce cum iti trazneste tie mintea, care iti permite sa te duci cu 200 de km la ora pe un drum in localitate sau care iti face parcarea laterala singura. Dacia e ca o femeie pe care trebuie sa o cunosti, sa o inveti, sa stii cum sa ii faci pe plac, sa stii cum sa o iubesti cu adevarat. Da, prima oara am urat Dacia pentru ca nu intra in viteza usor. Da, am ras de Dacie si am facut misto de ea pentru ca glumele cu breakuri sunt amuzante, cu toate astea ma enerveaza si deranjeaza faptul ca oamenii nu apreciaza masinile astea. Si ce daca nu au ABS si airbaguri? Si ce daca merg un pic mai incet? Te-ai gandit vreodata de cate ori setea de viteza a omorat oameni? Poate unii ar trebui sa aiba Dacii vechi tocmai ca sa nu poata ajunge la 200 de km pe ora in orase, cand e noapte si cred ca nu e nimeni pe drum si nu ii asteapta niciun pericol.

Pe de alta parte, intervine si factorul bani. Nu toti vor credite pe cap pentru un Logan si nu toti castiga cat sa isi poata lua o masina noua cu banii jos. Nu inteleg ura inspre aceste masini care mie mi-au devenit cu adevarat dragi. Ma gandeam chiar zilele trecute ce gluma e industria automobilelor. Da, sigur, nu sunt sofer profesionist si nu am carnet de conducere de zeci de ani de zile, insa am o parere… faptul ca o masina trebuie condusa. Intrebarea mea e cum inveti sa conduci o masina, cum te poti numi sofer, atunci cand masina are un sistem computerizat care iti realizeaza singur parcarea laterala? Ford are un astfel de model. Inteleg celelalte sisteme care-s utile, daca nu chiar vitale, dar totusi… n-as vrea sa cred ca omenirea ar fi atat de comoda incat ar dori o masina care sa se conduca singura…. ar fi prea trist. Unde ar mai fi placerea soferului? Unde ar mai fi nevoie de indemanarea soferului si de talentul sau?

La Dacie, efortul de a o conduce e la fel de mare ca satisfactia. Imi place sa conduc, chiar daca n-am servo directie, cutie automata de viteze si scaun de piele. Cand ma dau jos din masina, dupa drum, am o satisfactie de „uite ce am reusit sa fac”. Cand ma dadeam jos din Loganul instructorului auto, in scoala, nu aveam nici o implinire. De ce? Nu stiu… poate pentru ca mi se pare foarte usor sa conduci o masina mai buna, prea la indemana oricui, prea mura-n gura.

Ce am vrut sa zic cu toate astea… Dacia Break 1310 sau orice alt fel de Dacie veche nu este „scursura” soselei, dupa cum gandesc unii pentru ca acea masina poate a venit in ajutorul a mii de oameni candva. A fost prima masina buna romaneasca si poate n-ar trebui sa uitam asta niciodata, ar trebui sa fim putin mai patrioti si sa respectam Daciile macar din punctul asta de vedere. Sigur… nimeni nu o sa se ia de un Volkswagen vechi, de un Ford vechi sau de un Mercedes de 70 de ani chiar si daca abia se tarasc pe sosele, dar toti vor spune de masinile romanesti ca sunt cele mai praf, cele mai proaste si multe altele… si asta de ce? Pentru ca ii deranjeaza vizual marca Dacia sau pentru ca masina lor costa mai mult si asta le da un sentiment de superioritate?

Pana la urma… cred ca orice masina e buna atata timp cat merge cum trebuie si cat iti poti pune increderea in ea. Cand ai nevoie de un drum urgent la spital sau in orice alta parte nu mai stai sa te uiti nici la marca, nici la cat de aratoasa e masina…

P.S. De amuzament, uitati si niste glume cu dacii vechi, ca sa vedeti ca pot sa am si simtul umorului, nu numai pe cel al omorului 😀 Multumesc urmaritorului meu de pe Twitter pentru link 🙂 Cel care uraste

O zi de care chiar mi-era dor

Ieri a fost o zi plina, care a inceput interesant, apoi a evoluat spre bine si s-a sfarsit in rau.

Sa incep prin a spune ca am condus din nou singura (adica fara un sofer experimentat langa mine)… Prima oara a fost acum mai bine de un an… si atunci aveam cat de cat experienta deoarece conduceam zi de zi. Acum a fost ceva mai special pentru ca nu am mai condus de vreo luna si apropo, sa va spun cum m-am hotarat sa o fac.

Trebuia sa mergem la posta, sa ne luam faimosul somaj… (v-am vorbit si despre el) si cu toate ca aveam masina acasa si nimeni nu avea nevoie de ea, am decis sa mergem cu minunata “caruta” din motive de siguranta. Cand asteptam in statie, vad inaintea noastra un grup vesel de oameni care radeau si se bateau pe spate cu o sticla de bere ieftina in mana. Dupa experientele nefericite de zilele trecute in care era (serios vorbind) sa vomit din cauza mirosurilor din jurul meu, dupa ce am mers cu un betiv care dadea viata atmosferei si cocalari-pustani care tipau si faceau ca toate maimutele din jungla, dupa baba-muratura care a zbierat ca ea nu sta cu geamul deschis langa ea ca “sa vii DUMNEATA sa stai aici” (bine ca nu tipa la mine), deci dupa toate astea… am zis “stop”.

Mi-am zis “daca astia cu berea in mana si glumele ieftine la bord se urca in masina, plec, ma urc la volan, gata!” Toate bâtele conduc şi fac greşeli de n-au stres, eu de ce să merg cu fauna? Dupa ce s-au urcat cei 3 crai de la rasarit, m-am întors cu soră-mea acasă şi deci, l-am întrebat pe tata dacă mai are nevoie de maşină şi mi-a zis că nu, aşa că mi-a dat cheile şi am plecat.

Nu am mai stat să mă gândesc la îndoielile pe care le aveam în legătură cu cât de bine o să conduc, dacă lovesc ceva pe drum sau dacă o să am vreo defecţiune tehnică, dat fiind faptul că este o Dacie 1310… nu m-am mai gândit la nimic şi totul a venit firesc. Nu mi-a fost nici măcar frică. Şi de ce mi-ar fi fost? Drumul era scurt şi liber, iar eu am permis de 3 ani… din care, ce-i drept, am condus mai putin, dar ce conteaza? :))

Şi a fost foarte OK per total 🙂 Cred că am condus chiar mai regulamentar ca niciodată. Singurele mici probleme au fost… cu faptul ca nu am parcat fix pe mijlocul liniilor care marcheaza spatiile de marcare, ba o lasasem chiar stramb, dar am indreptat-o, apoi am avut ceva probleme ca nu intra in viteza I… şi cam atat. La semafor am ajuns o data prima si nici nu se daduse verde bine că idiotul din spate a şi claxonat, cu toate că am plecat cu rotile scârţâind ( i love to do that :)) ) , dar ce să le faci ? În orice caz, am fost foarte multumită de mine însămi. E un sentiment interesant, pe care il experimentez de-a dreptul rar. Ah da, un alt motiv pentru care am luat masina, a fost pentru ca aveam cumparaturi de facut si de carat, banii primiti trebuie si cheltuiti…

Si check this out… pe distanta parcursa, benzina ne-ar fi costat maxim 5 lei, pe cand biletele la caruta ar fi costat 8, eh? Afacere.

Şi dupa ce am terminat cu aceasta aventura, care m-a ajutat sa fac pace cu propria persoana in ideea de “am facut si eu ceva bun si util azi”, m-am apucat sa il ajut pe tata sa stoarca strugurii pentru must. Acestea fiind spuse, am mai muncit 2-3 ore… si nu m-ar fi deranjat daca nu as fi facut o salbatica febra musculara la maini, care m-a facut sa urlu de durere in timpul noptii, pe la 1.30.

Nu puteam sa imi indrept mana, ca durerea mi se ducea in tot corpul. M-am trezit aproape in lacrimi si am luat un Nurofen dupa ce m-am dus si am cautat ca disperata un unguent, cu mana indoita de parca as fi avut un handicap. A fost oribil si durerile de tipul asta le-am mai experimentat la picioare, cand eram mai tanara si am coborat pe Kalidenru, nici nu va imaginati cat de cumplit e. Una e febra musculara normala, alta e sa te doara de sa te treaca toate apele. Apropo, chiar imi ardea faţa de la durere cand m-am trezit.

Fireste, febra nu a trecut, dar mi-e ceva mai bine si pot sa imi intind mana… desi nu pot sa o tin perfect dreapta. Cam asta a fost ziua mea plina de realizari si peripetii, o zi cum demult n-am mai trait, o zi de care chiar mi-era dor.

Cheers.