Cine Grand Titan – pareri

I’m a movie junky si cel putin o data pe luna (mai ales in ultima vreme) merg la film 🙂 E modul meu preferat de a ma relaxa dupa o zi aglomerata sau de a petrece timp cu prietenii si per total, atmosfera de cinema e misto, I love it. Si n-am fost niciodata la un film romanesc, desi mi-am dorit, insa ieri iata ca am experimentat si asta. Si am experimentat primul meu film romanesc in cel mai slab cinema din tot Bucurestiul.

Am fost la Cine Grand Titan si am vazut Poveste de Dragoste, un film in regia Cristina Iacob.

Despre cinematograf in sine:

Primul lucru care mi s-a parut exagerat a fost pretul. Teoretic e un cinema de cartier si cu toate astea am ajuns sa dam 34 de lei pe bilete (17 lei fiecare) si 18 lei pe 1 pahar de Cola si o doza. FUCK THAT SHIT! Si de fapt, nu ar fi fost asa rau daca nu urma ce a urmat.

Al doilea lucru pe care l-am observat de cum am intrat in sala a fost frigul. Oh, frigul. Adica inteleg ca in film actiunea se petrece iarna, dar nu scria pe nicaieri ca e de fapt 4D si au incercat sa redea asta si in sala. M-am rugat efectiv sa se termine mai repede, ca sa pot iesi afara sa ma incalzesc. Da, afara unde erau 5 grade și ploua torențial.

Al treilea lucru – sala mica, scaune mici, am stat cu o gheată in cap. Erau 3-4 tipe in spatele meu. Una din ele statea picior peste picior astfel incat cand intorceam capul eram cu fața în talpa ei. Slavă cerului că nu avusese noroc în ziua aia să calce în… Și chestia asta cu gheata în cap nu era 100% vina ei, ci era o consecință a sălii de 6 rânduri cu spațiu de căcat (na, că tot am zis căcat) între scaune. Celelalte 2 tipe în spatele meu se foiau ca dracii și tot loveau scaunul, dar nu am zis nimic pentru că serios… mi se părea că le cer imposibilul.

Al patrulea lucru la care nu cred că s-au gândit a fost distanța de la ecran la telespectatori. Cred că cine nimerea în primul rând (deși să fii complet naiv să accepți un loc acolo) efectiv nu vedea decât marginea ecranului. Noi am luat bilete la jumătatea sălii fiindcă așa știam că se vede cel mai bine, dar nu, a fost prea în față.

Am plecat super înțepeniți cam toți, înghețați și efectiv cu cel mai urât sentiment, acela că în 2015 există astfel de locuri. Sunt foarte curioasă ce fel de autorizații au și ăștia (că tot se discută mult în ultima vreme), deși la o primă vedere arată foarte bine înauntru. O altă chestie pe care am observat-o e că se auzea ploaia de afară în spatele ecranului și sunete de la celelalte săli, deci sigur au făcut treaba bună băieții când au deschis cinema-ul ăsta. La o adică nici nu ai nevoie de autorizații de incendiu sau ceva că treci direct prin perete, no matter what. De fapt, cred ca au fost chiar deștepți la chestia asta, antreprenori adevărați.

Despre film:

Când zic că-s junky de filme, nu-s doar de filme străine, ci și românești așa că am ceva ”experiență” cu ele. Filmul per total a fost, să zicem, okish din unele puncte de vedere. Actorii au jucat bine, imaginea și sunetul ok și ele. Nu înțeleg totuși de ce regizorii și scenariștii români se încăpățânează efectiv să bage unele clișee care-s fix picate din copac.

Unele replici din film mi s-au părut complet nerealiste ca în multe alte filme românești – încerc să îmi imaginez de ce se întâmplă asta, scriind și eu cândva niște scenarii pe genunchi, mă gândesc că o fi vorba de prea multă imaginație. Că poate te duci cu mintea la niște conversații nerealiste și de-aia decurg așa conversațiile între personaje. Aici ghicesc, că I’ve got no fucking idea, dar știu că a scrie o conversație realistă poate fi greu. Greu, dar nu imposibil. Și faza e că dacă ai oportunitatea de a face un film și ai o echipa, niște investiții serioase acolo, de ce nu te-ai strădui să îl faci the best? Adică eu de ex. nu aș face un film dacă nu aș fi 100% încrezătoare în poveste și în scenariu și faptul că ei au fost… (pentru că în spatele producției unui film stau mai multe capete, nu doar cele de pe afiș) mi se pare cam trist. Wasteful și trist.

O altă chestie despre care voiam să vă vorbesc sunt clișeele de genul babă horny care ascultă muzică la pick-up în 2015 și se îmbracă extravagant. Ah da, unde am mai văzut asta? Păi în Minte-mă frumos, săptămâna trecută, film in care Loredana Groza are rolul unei franțuzoaice sado-maso. Băi nene, de ce? De ce se tot insistă pe faptul că oamenii în vârstă cu bani ar arăta așa și s-ar comporta așa? Și de ce se insistă pe aerul ăsta franțuzesc interbelic wannabe? Dude, suntem în 2015 și ai personaje care vorbesc la smartphone. Nu ți se pare nimic ciudat în treaba asta? E ca și când mă uit la Fast & Furious și deodată apare Vivien Leigh în căruță încercând să se ia la întrecere, wtf? Eu nu cred că acum, în anii ăștia, mai există tiparul ăsta. Mă îndoiesc. Poate. Dar nu cred. Chiar nu, dar poate. Nu știu. Puțin probabil totuși. Nu mai consideră nimeni Bucureștiul ca fiind micul Paris și nu mai vede nimeni străinătatea ca fiind ceva wow, de neatins sau sofisticat, pur și simplu pentru că-s alte vremuri.

Și povestea cu 2 oameni super hot care se îndrăgostesc și-s muritori de foame pentru că țin la arta lor e și ea cam praf, dar de dragul comercialului, să zicem că o înțeleg. Faza e că tot ce am putut să văd în personajele alea a fost o mentalitate greșită și nu știu, parcă nu mi-a plăcut că s-a promovat asta. Aș fi fost mult mai ațâțată intelectual să văd ceva ce chiar aș fi putut crede. Adică în ziua de azi ai foarte multe opțiuni și poți încerca foarte multe chestii ca să faci bani chiar și din artă, doar o mentalitate greșită te poate duce într-un impas de genul ăla. Mă rog, ăsta e încă un lucru pe care oamenii nu-l înțeleg (mai ales artiștii) așa că for that reason n-o să mai bat apa în piuă. Să zicem că are doza lui de realism, dar pur și simplu mi-a displăcut mie să o văd.

Ce mi-a plăcut a fost finalul, a fost singura fază caraghioasă cu adevărat în film și în realitate mi-a plăcut pentru că am putut să mă ridic și să plec naibii mai repede din cel mai slab cinema. Da, știu, sunt alea vechi care-s și mai nasoale din punct de vedere al condițiilor, doar că acolo măcar nu dai atâția bani, știu și ei că n-au pe ce. Cei de la Cine Grand Titan par însă că nu știu că n-au pe ce să ceară banii ăia.

Am scris toate astea nu pentru că îmi face plăcere să mă plâng de experiențe nasoale, ci ca să știți în cazul în care vreți să mergeți, un fel de heads up 😉 Și la cerere pot să scriu și despre cel mai super awesome cinematograf din București, ca să nu o ținem doar într-o notă negativă. Și nu, nu se află în niciun mall – it’s just purely awesome by itself.

Primavara pe ulita

Aveam lăzi de lemn cu două sau trei șipci pe care stăteam în fața porții la șezătoare, cu bătrânele mai departe de noi, copiii zglobii. Aceleași lăzi pe care le sacrificam iarna când făceam focul în sobă și ne trebuia un jar mai mic de început. Aceleași în care ai mei își cărau gândurile, greutățile și speranța că mâine va fi mai bine.

Serile de primăvară-vară erau cele mai frumoase, prin martie toate fetele purtau mărțișor… toată luna, că altfel nu se putea. Prin aprilie sărbătoream Paștele, care nu prea îmi plăcea… de fapt, încă nu îmi place. Și în mai înfloreau teii, iar nucul ne așternea umbra peste casă și peste mirosul de vacanță.

Într-una din seri stăteam întinsă pe spate (pe una dintre lăzi) și mă uitam la stele, eram într-un grup mai mare și, ca de obicei, stăteam la povești. Mașinile erau rare, pentru că strada era strâmtă, dar dacă mai trecea vreuna, era sigur cineva din zonă pe care ajungeam să salutăm.

Încercam să număr stelele în seara aia și unul dintre prietenii cu care eram mi-a zis:

– Tu știi că dacă te apuci să numeri stelele, de fiecare dată o să îți iasa cu una mai mult?

Și am început să număr. 1….2….3….4 [….] 72…73… Și după aia iar 1….2….3…4 […] 72…73…74

Adevărul e că n-am crezut și nu cred asta, nu am terminat de numărat stelele în seara aia, dar mi-a plăcut ideea. De fapt, n-am încetat niciodată să număr stelele, iar luna o admiram cel mai mult iarna, de la geam, când nucul hiberna în pijamale albe. Și mai îmi plăcea Luceafărul, deși nu știu dacă am mai spus asta cuiva vreodată fiindcă-i un clișeu eminescian prea mare ca să poată fi spus.

Am trecut în seara asta pe lângă un grup de copii pe stradă și mi-am adus aminte de noi, oameni mari ce suntem acuma. Cu griji, neveste și facturi și orez pe foc.

Oftez, sigur, fiindcă nu pot da timpul înapoi nici pentru o oră, nici pentru un minut. Să mai simt mirosul de tei, să mai simt piatra rece când ne cățăram pe gard și toată lumea era întreagă. Acum doar stelele mai sunt acolo. Aceleași, strălucitoare, mândre, câte una în plus de fiecare dată când le numeri.

 

Padurea

Sunt mii de pietricele care trec prin striurile de la roti, iar padurea se lungeste in dreapta mea ca si cand abia s-a trezit. Oare ce e in ea?

Nu mai conteaza ce crede nimeni, nu mai conteaza banii, nu mai conteaza ce-am lasat in urma, nu mai conteaza tsunami-ul de intrebari care au facut ravagii in capul meu in ultimul timp. E liniste si tu in stanga, poate mai freci putin radioul ala in speranta ca mai prinzi un post, ceva. Oare ce e in padurea aia?

Ma gandesc ca cineva ar putea sa ascunda pe cineva acolo sau ar putea sa se refugieze, ma gandesc la filmele de groaza cu paduri si ma intreb iar: oare ce e in ea?

Ceata nu e deasa, doar prezenta precum un calau gata sa orbeasca pe oricine la mare distanta. Rotile vuiesc in continuare, motorul turuie si padurea se termina. In plin camp nu se mai vede nimic, doar alb. Nu e pur, nu e perfect, e un alb ca sufletul omului. Mai cu murdarie, mai cu praf, mai cu ramificatii in rau, mai cu lipire de cer. Padurea a ramas acum in urma si intrebarea mea nu dispare.

10934457_10153070160004357_660134265_n

Timpul trece ca intotdeauna, fara eticheta de pret ori cod de bare si noi doi stam in lumina galbena cu paharele de vin fiert pe masuta de lemn. Ma gandesc la trecut, iti povestesc la el, dar sunt mai mult ca niciodata in prezent, in reflexia lentilelor de la ochelarii tai. Si cand simt ca ma strang ridurile pe care le faci la frunte atunci cand te incrunti, opresc povestea si zic sa o luam din loc.

In fiecare local se aude cate un zgomot. E o melodie de cele mai multe ori. Jazz, funk, Inna. Ne ferim amandoi de zgomot si de agitatie precum pisicile, ni se indoaie urechile, senzorii-s sensibili si sarim peste somn intr-o piata adormita. Duminica la 11 nu e multa lume gata de plimbare, doar cei ce se pregatesc de casa. Poposim in cafeneaua de la semaforul verde unde ne ia comanda o chelnerita blonda cu un super coc. Iti bagi nasul in telefon si eu te cert, hai mai lasa-l! Ridici privirea si ma pierd pentru a 2a sau a 3a oara in inelele irisului tau, parca iti pot citi varsta in ei.

10937500_10153070161974357_157169558_n

Te intrebi ce legatura are padurea si ce e in ea, nu? De parca am scris asa, fara niciun sens desprea ea si am trecut mai departe la agitatie, pisici si cafele dimineata. Ei bine, padurea m-a inspirat pentru prima oara, cu pamantul si crengile ei. M-am gandit la numeroase scenarii, posibilitati si am simtit ca trebuie sa scriu, nu stiam cand sau daca o sa mai intrevad vreodata aceasta dorinta simpla – aceea de a scrie. Pfiu, uite ca mai exista! Si uite ca s-a intamplat, iar eu iubesc tot ce ma inspira, asa ca iubesc padurea cu toate inelele de pe trunchiurile de copaci, cu toate misterele, intrebarile, crengile si concluziile ei.

Inca un an, inca un cuvant

Oh boy, iar a venit vremea sa ne luam ramas bun de la inca un an.  Si ce an! Habar n-am cum a fost al vostru (poate imi scrieti in comentarii), dar al meu a fost plin cu petreceri, plecari, intamplari, poze, oameni si alte noutati. Am recitit articolul de anul trecut pe care l-am scris pe 31 decembrie 2013 in care scriam ca ” Sper ca pe 31 decembrie 2014 să vă scriu aceleași lucruri, numai de bine, fără regrete și amărăciuni.” si uite ca ma pregatesc sa va scriu ceva pe aproape.

2014 nu stiu cand a trecut, am o imensa frustrare legata de cum trece timpul si cat de repede avansam in viata. I mean damn! Ieri era 2012, alaltaieri 2013, azi ne luam deja adio de la 2014 ca sa intram in 2015. Cineva sa opreasca clepsidra, abia avem timp sa respiram.

Uneori ma incearca un sentiment de claustrofobie, am impresia ca-s intr-o cutie ai carei pereti se micsoreaza din ce in ce mai mult, pana cand imi dau seama ca nu sunt doar eu acolo, ci intregul mapamond si ma linistesc. Macar nu-s singura.

Ar trebui sa descriu 2014 intr-un cuvant, asa cum am facut-o anii trecuti, yes? 2012 l-am descris ca fiind fragmentat, apoi 2013 a fost real, 2014 pentru mine a fost extrem de agitat. Daca din 2010 nu mai iesisem din Bucuresti, anul asta am iesit de 5 ori si tare frumos a fost. De fiecare data a fost diferit, mi-am creat o gramada de amintiri, experiente, am ras, am cunoscut si mai bine oamenii de langa mine, am iubit, am urat, am plans, m-am ambitionat, am depasit obstacole, stari de rau, oboseala, am mancat chestii noi, am vazut chestii noi, am fugit. Am fugit continuu, cum poate ca n-am fugit vreodata.

924546_1514361855444830_1923116549_n

Am fugit de la munte la mare, la munte, acasa, la birou, la munte din nou, la deal, am fugit intr-un suflet. Am ramas fara suflare la sfarsit de an, dar acum ma odihnesc, caci la anul o iau din nou din loc. Si aceleasi temeri ma incearca, fiindca iar urmeaza necunoscutul, alte 12 luni si 4 anotimpuri in care nu stiu nimic sigur din ce mi se va intampla. Dar e bine, e ok, ca m-am invatat cu fricile astea si cu faptul ca nu avem nici 50% control asupra lucrurilor care ni se intampla.

IMG_1452 - Copy

E 31 decembrie 2014 si va scriu, asa cum am sperat anul trecut, numai de bine, fara regrete si fara amaraciuni. Am mai inotat printr-un an si iata ca ies din el un alt om, cu parul rosu si cu si mai multe ambitii. N-am suficiente cuvinte in minte incat sa va descriu recunostinta pe care o am pentru 2014 si cat de mult ma bucur ca anul asta toata lumea a fost bine, intreaga, n-am mai pierdut pe nimeni, ba chiar am castigat.

10584597_1520966258117236_1874906866_n

In momentul asta nu am numai tot ce imi trebuie, am tot ce imi doresc. Si nu, nu simt fericire euforica, ci pura recunostinta rationala. Sunt vie in gandire si vad tot ce imi este dat, acum, la sfarsit de an si Doamne, ce de schimbari 🙂

10606543_10152683737464357_697918732446485415_n

Pentru 2015 imi doresc sa iau deciziile corecte si imi doresc sa fiu cumpatata, sa fim sanatosi si sa avem liniste, evident. Ca de obicei, tot trec pe lista o crestere profesionala si una personala, sa imi inving temerile, sa risc si sa ajung ulterior la succes, over the top. Sper sa privesc mai mult inainte decat inapoi, sa fac pace cu toate viforele care-mi dau tarcoale si sa construiesc. Sa nu incetez sa construiesc alaturi de toti oamenii pe care ii iubesc si care ma iubesc. Multumesc tuturor pentru toate si pentru tot, multumesc ca ati facut parte din anul meu misto 🙂 Va iubeste panda!

10891107_380483345444290_932614722_n

Sa ne vedem/citim intr-un 2015 bogat in zambete, bancnote, petreceri si fericiri ca asa ne sta bine. La multi ani!

ceai cu mine

Nu știu cum să încep să îți vorbesc despre asta, în mare parte pentru că am decis să nu mă mai gândesc sau să trăiesc în trecut. Ce să fac, totuși, dacă de acolo a pornit totul? Trebuie să revin la rădăcina problemei ca să înțelegi importanța ceaiului.

E primăvară și am răcit, iar în seara asta urmează să ne vedem. Am stabilit să mergem la ceva resturant (sau așa ceva, nu mai țin minte ce am făcut de fapt, a trecut prea mult timp) și după aia am poposit acasă unde pusesei de ceai. Era pe plită, încă fierbinte și mi-ai zis că ai avut grijă să îl faci înainte să pleci. Mă lasă memoria și nu mai știu multe din cele care s-au petrecut atunci, poate și din cauza răcelii că mă simțeam amorțită, obosită, cu mintea în ceață.

Detaliile pe care le-am reținut au fost astea 2. Unul a fost că puseseși de ceai pentru mine (de tei, neîndulcit) și al doilea că mi-ai dat să mănânc portocală ca și când aș fi fost un copil și așezai cojile lângă capul meu. Ah da, și am băut din cana ta suvenir parcă, singura dată când te-am văzut folosind o cană ca oamenii normali.

Ăsta e momentul în care am conștientizat ce înseamnă să faci un ceai cuiva și care e importanța gestului, a băuturii. Știi că-s multe ceainării care se leagă de povestea ceaiului, de unde a apărut, de momente pe care le petreci cu cineva la un ceai, câte arome există etc. etc. etc., dar nimeni nu știe să redea simplul gest de a face ceai cuiva care pur și simplu are nevoie de el. Și poate nu de ceai în sine are nevoie persoana aia, cât mai mult de sentimentul că e cineva acolo căruia îi pasă suficient de mult încât din senin să îi aducă o cană cu ceai.

 

14080254576d4c10b8

Asociem băutura asta caldă cu frigul, răcelile, gripa, cu starea de rău pentru că în copilărie mama era cea care ne aducea ceai la pat și insista să îl bem. Și am zis mamă, da? N-am zis tată, n-am zis soră, poate bunică pentru unii, dar pentru mine a fost mama. Și mama este persoana care ne iubește cel mai mult pe pământul ăsta sau cel puțin ar trebui să fie. Toată iubirea ei se regăsea în frecția cu spirt pe care n-o suportam, în păturile sub care ne obliga să asudăm, în ciorapii cu oțet, în paracetamoalele pisate cu dulceață (trebuia să momești puiul de urs cu ceva dulce ca să ia medicamentul), în vizitele la medic, în nopțile nedormite și în mereu-calda cană cu ceai.

Când ești copil totul e un chin și nu știi să apreciezi lucrurile astea, dar iată că ajungi la un moment dat să regăsești gesturile la alți oameni. Și e plăcut pentru că începi să înțelegi că acțiunea asta de a pune apă la încălzit, ceai la infuzat, de a-l turna într-o cană și a ți-l aduce… doar pentru tine. Chiar înseamnă mai mult, mai ales atunci când nu îl ceri. Înseamnă că îți pasă, înseamnă că sincer vrei un bine și poate chiar că iubești.

În viață se pot întâmpla multe,  dar eu de când am amintirea înclinată de mai sus, am această certitudine – ceaiul cald adăpostește sentimente de bunătate și iubire între pereții unei cești, indiferent de circumstanțe, loc și oameni.

Vagonul 25

În 25 de ani se pot întâmpla multe lucruri. La naiba, într-un an se pot întâmpla multe lucruri sau chiar într-o zi, ce să îți mai zic de 25. Pentru mine cercul se oprește și repornește în august, atunci trag linie. Trag două linii, una la început de an, una acum și văd ce se întâmplă, cât se schimbă și adaptez totul ca la o rețetă pentru prăjitura vieții. Bitter-sweet.

Ți-am vorbit foarte des în ultima jumătate de an de schimbări, de iubire, de ură și iar de schimbări pentru că numai la asta mi-a fost mintea, dar hai să îți vorbesc azi de lecții. Am un caiet plin cu teme pe care le-am făcut, nu neapărat bine, nu neapărat prost. Pur și simplu teme după lecții care mi-au fost predate de oameni care nici măcar nu știau că, pentru un scurt moment, cândva, mi-au devenit dascăli.

Unii mai mici decât mine ca vârstă, alții mai mari, toți cu un lucru comun. Toți au avut ceva bun ce eu n-am avut, un lucru sau poate chiar mai multe. Și-s lucruri pe care am încercat să le preiau atât cât am putut. Am încercat să păstrez în felul meu de-a fi o rămășiță bună din fiecare om care a pășit/este pe cărarea mea.

IMG_1452 - Copy

Lesson nr. 1, kid, concentrate!

În vagonul de tren cu numărul 25 am mici obiective pe care vreau să le ating. Vreau să prind curaj, să alerg, să știu când să mă opresc, când să cad, lângă cine să cad, când să mă ridic, pentru cine sau ce să lupt. E mai mult decât pot unii oameni, e mai puțin decât pot alții. Caut echilibru și în vagonul 25 realizez că echilibrul nu este o simplă noțiune după care te ghidezi, este un fel de stare care te obligă să ai coloană vertebrală, să poți merge drept și care te face să privești înainte. Niciodată nu trebuie să privești jos, nu?

Lesson nr. 2, kid, jump!

Riscuri. Oh, ce frică ne e de riscuri… Și mie, și ție, și multor altor oameni. I know you know it. Riscul e o treaba foarte simpatică dacă știi cum să o abordezi. Mi-am dat seama că în vagonul 25 e nevoie de riscuri ca de aer, pentru că a fi calculat tot timpul și a nu risca însemnă a pierde. Dada, pierzi șansa de a afla cât de bine te-ai fi descurcat într-o situație sau în alta. Pierzi o altă lecție importantă și până la urma, hai sa recunoaștem. Nimeni nu are siguranță și control absolut asupra propriei vieți așa că de ce să nu riști un pic, să te antrenezi ca pe teren pentru meciuri care ar  putea urma.

Lesson nr. 3, kid, let it be!

Întreba o iutubăriță faimoasă ”Ce faci atunci când nu ai un plan în viață? Când nu ai un scop bine definit?” Și mi s-a părut o întrebare extrem de bună. Adică sigur, unii au planuri mărețe, bine stabilite. Alții se ghidează după obiective mici și temporare, ca mine, alții nu au niciun fel de plan și-s OK cu asta. Nu-i înțeleg, dar nici nu trebuie neapărat să îi înțeleg pentru că nu e viața mea, nu-s principiile mele și nu mă afectează în niciun fel. Fiecare e liber să fie ce vrea, să facă ce vrea, cu cine vrea, când vrea etc. Deci toate întrebările legate de alegerile altora care nu mă includ o să își găsească pacea mult mai repede în vagonul 25.

Lesson nr. 4, kid, trust!

Poate cea mai grea lecție dintre toate temele pentru acasă; încrederea. Vorbesc despre încrederea în sine și despre încrederea în alții. Nu știu nici acum de ce la capitolul ăsta am atâtea lacune. Sunt multe pagini care trebuie parcurse, sunt multe notițe de luat, iar per total e o muncă continuă-continuă-continuă pe care nu trebuie să o abandonez. Nu știu cum stai tu cu încrederea în propria persoană, dar la mine în vagon sunt o grămadă de post-it-uri goale lipite de scaune și pereți. Fără substanță, fără informații, fără ceva palpabil de care să mă leg și care să-mi mențină în memorie chiar și simpla definiție a încrederii în propria persoană. Nu știu dacă lipsa asta de încredere o să fie cea care mă va face să iau lecția nr. 2 mai în serios, care o să mă facă să risc, dar știu că ea ar trebui să se infiripe și să îmi fie plasă de siguranță în cazul în care mă arunc pe neașteptate.

Lesson nr. 5, kid, be good!

Pentru că suntem prinși în acest tsunami de bani, muncă și tentative de relaxare, uităm lucruri de bază pe care ni le-au predat profesorii la școală, părinții acasă, pe care le-am aflat din cărți, filme… Unul din ele, poate printre cele mai importante: bunătatea. N-o să încep cu filosofii plictisitoare despre cum trebuie să fii bun, onest și corect în viață, dar o să îți spun că în vagonul 25 va exista mai multă bunătate alături de echilibru. Există câteva persoane (printre care și ființa care m-a adus/dus din vagonul 0 până în 25) care m-au inspirat și mi-au arătat cum bunătatea nu e un semn de slăbiciune, ci unul de foarte mare putere. Dacă ești o fire ca mine, puțin vulcanică, nu prea-ți vine să ierți ușor, așa e? Nu prea îți vine să răspunzi frumos cuiva care se poartă urât cu tine. Nu prea îți vine să întorci cealaltă parte a inimii când simți cu fiecare puls durerea loviturilor anterioare. Și știi de ce? Pentru că a-ți anula filtrele, a fi răutăcios sau chiar rău, a-ți pune toate gândurile pe tavă fără niciun fel de îmbrăcăminte e cel mai simplu lucru pe care-l poți face. Așa că cine poate fi bun, înseamnă că e puternic. Răutatea nu necesită cine știe ce efort și tocmai de-aia în vagonul 25 ea va pierde teren.

Vagonul 25 nu-mi sună rău, iar lecțiile nu-s numai 5, dar nu vreau să te plictisesc. Nici nu știu dacă o să am timp prea curând să revin cu mai multe așa că nu pot să promit că o să mai adaug într-un alt articol, dar cine știe. Apropo, ferice de cei care mai au timp și inspirație de scris. Nu presimt că asta o să se schimbe prea curând la mine, poate doar dacă mă clonez. Hm, ar fi și asta o idee…

Medicilor nu le pasa

Am fost de curând să îmi fac analizele de sânge pe care, teoretic, e bine să ți le faci în fiecare an. Nu vă îngrijorați, nu am descoperit nimic grav, doar niște probleme la tiroidă care necesită mai multe investigații. Problemele astea la tiroidă e posibil să le am încă de acum 4 ani, dar să nu fi știut de ele. De unde am tras concluzia asta? Acum 4 ani mi-am făcut analizele și totul a ieșit bine, mai puțin o valoare – colesterolul. A ieșit de 204, limita fiind de 200. Acum, colesterolul a ieșit la aceeași valoare, iar cauzele de genul : mănânci gras/mult, ești stresată ș.a. nu sunt valabile pentru că de data asta a mai ieșit o valoare anormală, TSH-ul adică nivelul de hormoni tiroidieni.

Problemele la tiroidă dau alte probleme – de genul colesterol mărit. Este un lanț practic, una o influențează pe cealaltă. Dacă rezolv problemele cu tiroida, rezolv și colesterolul mărit, dar trebuie să îmi mai fac vreo 2 analize – o ecografie tiroidiană și APTO, asta e ce mi-a recomandat medicul endocrinolog la care am fost cu trimitere de la medicul de familie.

În toată problema asta care trebuie oricum rezolvată pentru că deja a început să îmi creeze probleme (vezi poftă de mâncare crescută, aș mânca 3-4-7 fripturi și un cal deodata fără să mă simt full) am înțeles 2 lucruri. Ambele sunt bine știute de toată lumea, dar acum le-am înțeles la nivel conștient mult mai clar.

Prima lecție e că, indiferent dacă ai asigurare sau nu, investigațiile și vizitele la medic tot o să te coste de o să te rupă. De ce? Pentru că statul nu decontează decât analizele mai ieftinache, medicamentele le iei reduse cu foarte puțin și așa mai departe. Cu alte cuvinte, dacă ai salariu înseamnă că ai bani de dat căcălău indiferent dacă ai asigurare sau salariu minim pe economie. Cum era aia? You only live once, deci să trăim totul la intensitate maximă zic!

A doua lecție e că medicilor români nu le pasă de omul pe care-l au în față și binele lui. They don’t give a damn fuck! Știi emisiunile/serialele alea pe care le vezi la tv în care medicii sunt stresați că nu găsesc cauzele unei boli, un tratament corespunzător și nu știu cum să ajungă la rădăcina problemei? Eh, tocmai de-aia sunt emisiuni și seriale, pentru că nu îți arată adevărul. Medicii români nu se îngrijorează pentru tine, nu își pun dileme sau întrebări de ce nu reacționezi bine la un medicament sau altul, nu se gândesc că ai o afecțiune gravă pentru că ești tânăr și în puteri și, teoretic, asta te face și sănătos, la o adică ar fi în stare să îți dea un tratament greșit ca să mai vii și a doua oară la ei, sa le lași niște bani.

Dacă medicilor de care am dat eu le-ar fi păsat mai mult aș fi aflat de problema asta încă de acum 4 ani. Și asta doar dacă s-ar fi întrebat simplu: dar de ce? De ce are fata asta colesterolul mărit daca zice că nu mănâncă gras/că nu se stresează? Poate n-ar fi bine să o trimit să își facă mai multe analize? De ce să îi dau medicamente de colesterol dacă are TSH-ul mărit? Oare nu influențează TSH-ul colesterolul și degeaba îi dau pastilele astea? Dar de ce să îi bag direct hormoni artificali până nu știm care e cauza? Dar de ce, de ce, de ce. Nimeni nu pune mai des întrebarea pe care un copil de 4 ani o adresează obsesiv părinților, pentru că de fapt nimănui nu îi pasă cu adevărat. Poate acum hipotiroida mea este deja cronică și o să trebuiască să iau pastile toată viața, doar pentru că oamenii ăștia care-s puși acolo să cerceteze și să ajute au tratat subiectul fără niciun fel de interes.

Nu știu care-s motivele pentru care unii oameni se fac medici, jur, dar ceea ce știu e că sunt dezinteresați, unii dezumanizați și că nu le pasă. Îți dau tratamente pe premisa de ”hai că poate merge” sau ”lasă că ești tânără, nu e nimic grav”, unii se comportă ca un rahat cu tine și tu rămâi și fără bani în buzunar și bolnav, fiindcă nu ai la cine altcineva să apelezi.

Mi-aș dori ca oamenii să nu mai aleagă meseria asta dacă nu le place să lucreze cu oamenii, dacă nu sunt interesați să îi ajute, dacă nu vor să descopere rădăcina unor probleme de sănătate și dacă nu le pasă. Oare cei care dau la medicină chiar se fac doctori pentru că așa le-a rămas întipărit în memorie de când erau copii, că a fi doctor e ceva important și bun? Oare chiar dau la facultate în ideea de ”hai să fac și eu o meserie, să am și eu un loc de muncă”?

Pentru că a fi medic nu e totuna cu a fi zugrav, nu e totuna cu a fi avocat, nu e totuna cu a fi jurnalist, a fi medic necesită atenție, răbdare, bunătate, morală, integritate, cunoștințe, responsabilitate, interes și multe alte lucruri cărora medicilor români le lipsesc.

Și oameni buni, e grav, e foarte grav și vă rog eu, pe toți voi ăștia tineri vă rog, nu mai dați la medicină dacă nu bifați toate cerințele. Vă jucați cu viețile și sănătatea unor oameni, nu ale unor animale, nu ale unor plante. Poate să fie soră-ta, maică-ta, taică-tu care se duce într-un cabinet și iese de acolo cu diagnostic greșit, cu o rețetă greșită sau cu o citire de analize incompletă care au repercusiuni de obicei grave mai devreme sau mai târziu.

Nimeni nu cere medicilor să fie perfecți, fiindcă și ei-s tot ființe umane, noi vă cerem doar să fiți oameni și să vă pese. Și dacă nu sunteți în stare să fiți oameni, nu vă mai faceți medici, ăsta e cel mai mare bine pe care-l puteți face celor din jurul vostru.

Amenintare de parcare

O nouă întâmplare îmi ridică semne mari de întrebare. Dacă la cealaltă pățanie lucrurile erau oarecum justificate, na, am parcat pe locul omului care s-a întâmplat să nu fie marcat, de data asta chiar nu știu ce să mai gândesc.

Probabil zona în care parchez e cumva blestemată sau chiar mega plină de simpatici care mă urmăresc și îmi fac intenționat zilele amare. După faza la care am dat link mai sus am decis să nu o mai las în niciun fel de parcare, ci într-un refugiu de troleibuze, unde chiar accesul e interzis pentru mașini. Am lăsat-o pe trotuar, acolo unde o las de două săptămâni încoace, doar că azi m-am trezit cu un bilet. Se pare că Doroftei, marele Doroftei, parchează fix în parcarea care nu e parcare, fix pe cei 3-4 metri ocupați de mine. How cool is this? 

IMG_0989

 

Ce mă macină pe mine e că nu mai știu cum să reacționez… Adică sunt mașini aleatorii acolo tot timpul, nu există spații de parcare, e 100% garantat asta. Cine mi-a scris biletul n-are niciun drept să facă niciun fel de amenințare what so ever, dar de data asta n-am știut dacă să mă înfurii, supăr, sperii sau ce dracu să fac? Adică am rămas perplexă și m-am tot gândit dacă e vreo soluție la problema asta.

Și nu-s singura care pățește asta, am mai auzit de oameni care-și revendică locuri de parcare inexistente, de pe trotuar. De ce? Cât de mare să ai tupeul?

Și eu ce-ar trebui să fac cu un asemenea mesaj? Să îl ignor? Să nu mai parchez acolo și să tac? Să mă duc la poliție? Pot ei să mă ajute cu ceva? Sau mă trezesc eu cu amendă că am parcat într-un loc care e, teoretic, interzis? Habar n-am ce vor oamenii ăștia de la viața mea, așa că singurul lucru pe care am putut și am știut să-l fac a fost să scriu pe blog. Să vă cer sfatul că eu așa ceva n-am mai pomenit.

Încet, încet, încep să îi înțeleg pe oamenii care vor cu ardoare să plece din România, cred că și eu încep să vreau asta.

Tot o patanie cu Dacia veche

Pentru că tot vin sărbătorile mi-am adus aminte de o pățanie pe care cred că nu v-am povestit-o până acum. Sau da? V-am mai povestit-o? Eh, whatever 😀

Se făcea că era Revelionul lui 2002-2003… sau 2003-2004…Unul din ele, în fine, de demult și am mers la Bușteni cu toată familia, așa cum obișnuiam să ne facem concediile. Când zic familie, puteți să vă imaginați o familie ca la italieni, unchi, mătuși, verișori pentru că așa era cel mai frumos și hazliu.

Ne-am trezit cu toții devreme în ziua plecării (pe 29 cred), ne-am finisat bagajele și am plecat spre munte, unde Caraimanul ne aștepta obosit să-și poarte haina alba. Răsufla greu muntele, dar noi am răsuflat ușurați când am ajuns acolo într-un maxi taxi destul de nasol. Pe lângă faptul că aveam 2mm de spațiu între scaune, mai curgea și apă din tavan… pentru că toate geamurile erau extrem de bine izolate atât încât să nu se deschidă vreodată, doar acoperișul avea ”ventilație”. Bună rău pe timp de iarnă sau pe timp ploios.

Am ajuns acolo însă fără părinți, doar cu restul familiei. Ai mei trebuiau să lucreze în ziua de Revelion, așa că au decis să vină după-masă pe 31 decembrie.

Pe atunci aveam, ca de obicei, veșnica Dacie veche… Nu era Bălănica, ci Roșcovana dinaintea ei.  Bătrână, cu fire albe pe motor, carton pe grilajul din față ca să se facă cald mai repede… Ah, wait! Asta nici măcar nu avea încălzire, greșeala mea, am început să încurc borcanele. Deci… bătrână, cu fire albe pe motor și carton sub podea (cred ca avea o gaură dacă nu mă înșel), să mergi cu ea și pe timp de noapte era o adevărată provocare.

Nici vorbă de cauciucuri de iarnă, sare de deszăpezire sau alte asemenea, poate doar niște apă pentru motor și o lopată menită într-un final să fie folosită ca armă împotriva urșilor din moment ce șansele de a rămâne pe drum, în vreo pădure apropiată de DN1 erau destul de mari…

Mersul cu Roșcovana pe întuneric și serpentine era practic mai înspăimântător ca o cursă cu cel mai mare roller coaster din lume. Mai periculos că o întâlnire cu o duzină de canibali. O aventură mai mare decât cele în care se aventurează Bear Grylls. Poate la fel de mare ca cea în care s-a aventurat răposatul Steve Irwin, dar cu ceva mai multe șanse de supraviețuire.

Pe lângă faptul că ai mei au fost extrem de curajoși să plece cu mașina asta la un asemenea drum, au fost în momentul ăla și niște oameni cu un spirit de echipă nemaipomenit. Până la urmă, trebuia să ai spiritul ăsta și o doză mare de optimism ca să ajungi în siguranță. În ce consta  spiritul de echipă? Unul conducea și unul ștergea geamul de aburi, firesc.

Ei au plecat cu bine de acasă, cu munca în echipă de rigoare, însă pe serpentine au cedat farurile și Roșcovana a început săraca să horcăie și să zică că ea nu mai poate de la atâta urcat. Cât și-a ținut mama săraca respirația numai ea știe, eu am fost prima care i-a întâmpinat când au venit. O am și acum în minte alături de un grup de colindători împingând la mașină pe ultimele sute de metri până în poartă.

”Ne-a dus mă, săraca (N.R. mașina) până pe stradă, aici n-a mai putut! Slavă Domnului că am ajuns, pfuu!”

Totul e bine când se termină cu bine, nu? Din fericire ai mei au ajuns teferi și a fost un Revelion frumos, chiar dacă peripețiile nu s-au terminat și cu câteva ore după ce au ajuns ei s-a întrerupt curentul. Ăsta oricum era un detaliu minor, tot ce conta era că suntem împreună, bine și sănătoși.

Acum, după mulți ani pe parcursul cărora am devenit șofer, îmi dau seama cât de gravă a fost întreaga situație și efectiv nu-mi vine să cred. Mi-am propus să nu plec niciodată la drum lung iarna fără o echipare corespunzătoare. Dacă eram în locul tatălui meu nu știu dacă aveam aceeași stăpânire de sine, cred că mai mult ca sigur m-aș fi c***t pe mine, mi-aș fi făcut trei cruci și ia-mă Doamne.

Jocurile Foamei – Sfidarea vazut la iMax

Am luat ieri proasta decizie de a merge la iMax pentru vizionarea celui mai nou film din seria Jocurile Foamei. De ce zic ca a fost o decizie proasta? In primul rand pentru ca a fost 2D și nu 3D așa cum speram să fie, în al doilea rând pentru că alte câteva sute de oameni s-au decis să vină și să vadă filmul acolo la ora 17.00 așa că ajungem la al treilea motiv pentru care regret decizia de a merge la iMax – singurele locuri disponibile erau cele de pe rândul 5. La un ecran de 26 de metri să stai în primele rânduri e chiar rupere, capul și ochii se transformă într-un fel de girofar nesemnalizat în încercarea de a prinde ce se întâmplă și de a citi subtitrarea în același timp… din reflex, nu altceva.

Vă zic, 26 de metri și rândul 5 pentru un film 2D… not a smart choice, ce-i prea mult e prea mult, să nu mai zic de aglomerație și copii și ronțăiala de popcorn în creieri. Aș fi dat de 10 ori iMax-ul pe vechiul Patria în condițiile astea. Dar hai să trecem peste și să vorbim un pic despre film…

A doua parte a trilogiei mi s-a părut la fel de bine realizată ca și prima, poate cu ceva mai multe efecte speciale. Se vede că au încercat să mențină povestirea din carte, e o chestie care-mi place pentru că eu, de exemplu, nu mai țin minte chiar toate detaliile.

Au ales o super bunăciune pentru personajul lui Finnick – Sam Claflin , altora le-a plăcut Johanna care a fost destul de bine interpretată de Jena Malone. Voiam să scriu care a fost partea mea preferată din tot filmul când mi-am dat seama că nu există, pentru că toate scenele au fost într-un fel memorabile.

S-au axat și pe conflictele dintre personaje și pe triunghiul amoros și pe răscoală. Adevărul e că în 2 ore jumate dacă nu reușești să cuprinzi tot, ești cam praf… și ei au reușit să aducă tot ce trebuia. A fost cu suspans, cu câteva lacrimi de ciudă, cu acțiune, cu tot. Partea a 3a din serie, dacă ne luăm după carte, o să conțină și mai multă acțiune, dar na… nu vreau să vă dau spoilere 😛

Nu mai pot să zic decât că abia aștept să revăd filmul când o apărea în format DVD, parcă ce-am văzut de pe rândul 5 mi-a rămas în cap destul de vag și descompus. N-o să mai merg în viața mea la iMax pentru un film 2D, încă o lecție învățată.