Cine Grand Titan – pareri

I’m a movie junky si cel putin o data pe luna (mai ales in ultima vreme) merg la film 🙂 E modul meu preferat de a ma relaxa dupa o zi aglomerata sau de a petrece timp cu prietenii si per total, atmosfera de cinema e misto, I love it. Si n-am fost niciodata la un film romanesc, desi mi-am dorit, insa ieri iata ca am experimentat si asta. Si am experimentat primul meu film romanesc in cel mai slab cinema din tot Bucurestiul.

Am fost la Cine Grand Titan si am vazut Poveste de Dragoste, un film in regia Cristina Iacob.

Despre cinematograf in sine:

Primul lucru care mi s-a parut exagerat a fost pretul. Teoretic e un cinema de cartier si cu toate astea am ajuns sa dam 34 de lei pe bilete (17 lei fiecare) si 18 lei pe 1 pahar de Cola si o doza. FUCK THAT SHIT! Si de fapt, nu ar fi fost asa rau daca nu urma ce a urmat.

Al doilea lucru pe care l-am observat de cum am intrat in sala a fost frigul. Oh, frigul. Adica inteleg ca in film actiunea se petrece iarna, dar nu scria pe nicaieri ca e de fapt 4D si au incercat sa redea asta si in sala. M-am rugat efectiv sa se termine mai repede, ca sa pot iesi afara sa ma incalzesc. Da, afara unde erau 5 grade și ploua torențial.

Al treilea lucru – sala mica, scaune mici, am stat cu o gheată in cap. Erau 3-4 tipe in spatele meu. Una din ele statea picior peste picior astfel incat cand intorceam capul eram cu fața în talpa ei. Slavă cerului că nu avusese noroc în ziua aia să calce în… Și chestia asta cu gheata în cap nu era 100% vina ei, ci era o consecință a sălii de 6 rânduri cu spațiu de căcat (na, că tot am zis căcat) între scaune. Celelalte 2 tipe în spatele meu se foiau ca dracii și tot loveau scaunul, dar nu am zis nimic pentru că serios… mi se părea că le cer imposibilul.

Al patrulea lucru la care nu cred că s-au gândit a fost distanța de la ecran la telespectatori. Cred că cine nimerea în primul rând (deși să fii complet naiv să accepți un loc acolo) efectiv nu vedea decât marginea ecranului. Noi am luat bilete la jumătatea sălii fiindcă așa știam că se vede cel mai bine, dar nu, a fost prea în față.

Am plecat super înțepeniți cam toți, înghețați și efectiv cu cel mai urât sentiment, acela că în 2015 există astfel de locuri. Sunt foarte curioasă ce fel de autorizații au și ăștia (că tot se discută mult în ultima vreme), deși la o primă vedere arată foarte bine înauntru. O altă chestie pe care am observat-o e că se auzea ploaia de afară în spatele ecranului și sunete de la celelalte săli, deci sigur au făcut treaba bună băieții când au deschis cinema-ul ăsta. La o adică nici nu ai nevoie de autorizații de incendiu sau ceva că treci direct prin perete, no matter what. De fapt, cred ca au fost chiar deștepți la chestia asta, antreprenori adevărați.

Despre film:

Când zic că-s junky de filme, nu-s doar de filme străine, ci și românești așa că am ceva ”experiență” cu ele. Filmul per total a fost, să zicem, okish din unele puncte de vedere. Actorii au jucat bine, imaginea și sunetul ok și ele. Nu înțeleg totuși de ce regizorii și scenariștii români se încăpățânează efectiv să bage unele clișee care-s fix picate din copac.

Unele replici din film mi s-au părut complet nerealiste ca în multe alte filme românești – încerc să îmi imaginez de ce se întâmplă asta, scriind și eu cândva niște scenarii pe genunchi, mă gândesc că o fi vorba de prea multă imaginație. Că poate te duci cu mintea la niște conversații nerealiste și de-aia decurg așa conversațiile între personaje. Aici ghicesc, că I’ve got no fucking idea, dar știu că a scrie o conversație realistă poate fi greu. Greu, dar nu imposibil. Și faza e că dacă ai oportunitatea de a face un film și ai o echipa, niște investiții serioase acolo, de ce nu te-ai strădui să îl faci the best? Adică eu de ex. nu aș face un film dacă nu aș fi 100% încrezătoare în poveste și în scenariu și faptul că ei au fost… (pentru că în spatele producției unui film stau mai multe capete, nu doar cele de pe afiș) mi se pare cam trist. Wasteful și trist.

O altă chestie despre care voiam să vă vorbesc sunt clișeele de genul babă horny care ascultă muzică la pick-up în 2015 și se îmbracă extravagant. Ah da, unde am mai văzut asta? Păi în Minte-mă frumos, săptămâna trecută, film in care Loredana Groza are rolul unei franțuzoaice sado-maso. Băi nene, de ce? De ce se tot insistă pe faptul că oamenii în vârstă cu bani ar arăta așa și s-ar comporta așa? Și de ce se insistă pe aerul ăsta franțuzesc interbelic wannabe? Dude, suntem în 2015 și ai personaje care vorbesc la smartphone. Nu ți se pare nimic ciudat în treaba asta? E ca și când mă uit la Fast & Furious și deodată apare Vivien Leigh în căruță încercând să se ia la întrecere, wtf? Eu nu cred că acum, în anii ăștia, mai există tiparul ăsta. Mă îndoiesc. Poate. Dar nu cred. Chiar nu, dar poate. Nu știu. Puțin probabil totuși. Nu mai consideră nimeni Bucureștiul ca fiind micul Paris și nu mai vede nimeni străinătatea ca fiind ceva wow, de neatins sau sofisticat, pur și simplu pentru că-s alte vremuri.

Și povestea cu 2 oameni super hot care se îndrăgostesc și-s muritori de foame pentru că țin la arta lor e și ea cam praf, dar de dragul comercialului, să zicem că o înțeleg. Faza e că tot ce am putut să văd în personajele alea a fost o mentalitate greșită și nu știu, parcă nu mi-a plăcut că s-a promovat asta. Aș fi fost mult mai ațâțată intelectual să văd ceva ce chiar aș fi putut crede. Adică în ziua de azi ai foarte multe opțiuni și poți încerca foarte multe chestii ca să faci bani chiar și din artă, doar o mentalitate greșită te poate duce într-un impas de genul ăla. Mă rog, ăsta e încă un lucru pe care oamenii nu-l înțeleg (mai ales artiștii) așa că for that reason n-o să mai bat apa în piuă. Să zicem că are doza lui de realism, dar pur și simplu mi-a displăcut mie să o văd.

Ce mi-a plăcut a fost finalul, a fost singura fază caraghioasă cu adevărat în film și în realitate mi-a plăcut pentru că am putut să mă ridic și să plec naibii mai repede din cel mai slab cinema. Da, știu, sunt alea vechi care-s și mai nasoale din punct de vedere al condițiilor, doar că acolo măcar nu dai atâția bani, știu și ei că n-au pe ce. Cei de la Cine Grand Titan par însă că nu știu că n-au pe ce să ceară banii ăia.

Am scris toate astea nu pentru că îmi face plăcere să mă plâng de experiențe nasoale, ci ca să știți în cazul în care vreți să mergeți, un fel de heads up 😉 Și la cerere pot să scriu și despre cel mai super awesome cinematograf din București, ca să nu o ținem doar într-o notă negativă. Și nu, nu se află în niciun mall – it’s just purely awesome by itself.

Mai tineti minte Cinema Patria?

Cinema Patria era printre cele mai șmechere în anii 90, până să apară mall-urile, dar acum face parte pur și simplu din lanțul de relicve care încă poartă istoria în crăpăturile de lemn de pe ușă. Am mers în ultimul an în 3 cinematografe vechi, unul fiind Corso, altul fiind Gloria și apoi acesta pe care l-am vizitat azi.

La Corso am fost astă primăvară sau iarnă, era încă frig din ce îmi aduc aminte și am văzut Gangster Squad care a fost un film destul de slăbuț. Biletul a fost 10 lei și mi s-a părut drăguț prin simplul fapt că pășești în alte vremuri. Mi-a rămas în minte frigul și canapeaua cu husă înflorată de la intrare, nimic altceva în mod special.

La Gloria am fost în august și am văzut Despicable Me 2, din nou un film destul de slăbuț care nu merita mai mult decât fix cât am dat pe bilet acolo: 7 lei. Fiind în sectorul 3, cinematograful mai este populat doar de oamenii care stau în apropiere. Dacă la Corso și Patria au schimbat măcar scaunele, la Gloria nimic nu e diferit față de cum îl știam ultima oară când l-am vizitat… în ’97 cred (la The Fifth Element).

Azi am ales Cinema Patria tot din nostalgie, dar și din alte două motive destul de importante. Unul era că voiam să văd Captain Phillips și al doilea era că nu voiam să dau iar 26 de lei pe un bilet. A fost o alegere super tare, cu ocazia asta am văzut și noi cum mai arată înăuntru. Am dat 15 lei pe bilet și filmul a fost foarte mișto, îl recomand cu mare drag. Auzisem de el de la un coleg de birou, dar am și văzut trailer-ul mai de mult și mi-a rămas în minte.

cinema_patria

Am intrat în cinema și ne-a izbit eternul miros de Biocarpet pe care-l folosea mama cândva să spele fotoliile și covorul. Și aici a fost destul de friguleț, dar de data asta m-am îmbrăcat mai bine. Din păcate, de la frig ne-au izbit și alte nevoi… și când să rezolvăm problema, nicio ușă de la baie nu se închidea. Cred că erau aceleași uși de lemn ca cele de acum 20 de ani, lăsate și ele cu toți anii ăștia în cârcă. Din fericire, în 2013 există Mc Donalds alături.

Patria mi se pare foarte mișto ca poziționare, pentru că e fix la Romană și ai metroul care te lasă direct acolo.

Per total ce vreau să zic e că vă încurajez să mergeți la cinematografele vechi dacă vreți să experimentați mersul la film altfel. Aș vrea să reziste mult cinematografele astea, să meargă lumea mai mult pentru că biletul e ieftin și filmele nu sunt mai proaste dacă le vezi în condiții mai puțin luxoase, pentru că sunt oameni care lucrează acolo de zeci de ani, pentru că sunt nostalgică și pentru că atunci când dai 7 lei, 10 lei sau 15 lei nu plătești doar filmul, ci și călătoria în timp… iar asta e cu siguranță o cireașa de pe tort pe cale de dispariție.

Sursa foto

 

5 localuri pe care le-am incercat de curand

Nimic nu se compară cu o ieșire în oraș după o zi la birou ori într-o zi relaxantă de weekend, așa-i? Localul ales este foarte important, în general, ocupă un procentaj mare din eșecul sau succesul ieșirii. Atmosfera trebuie să fie în ton cu personalitatea pe care o ai și starea de spirit, dar voi știți deja asta așa că o să trec direct la cele 5 localuri pe care le-am încercat de curând și ce impresii mi-au lăsat. Aceste opinii sunt, evident, subiective în totalitate și cred că e important să scot în evidență faptul că articolul nu este plătit, ci făcut din proprie inițiativă. Numerotarea este în ordine aleatorie.

1. Oxygen Club (Sun Plaza) – Prima oară, acum un an, am fost doar să beau o limonadă și n-am putut să îmi fac o părere clară, apoi am fost acolo de curând să joc biliard, iar apoi, din nou, la terasă. Din ce am văzut, și ce-i afară și ce-i înauntru ține de Oxygen Club. O să vorbesc mai mult de a doua ieșire, pentru că atunci am stat cel mai mult. La biliard a fost aerisit, am ajuns acolo pe la 19.15 și nu erau decât 2-3 mese ocupate așa că am putut să ne desfășurăm în voie, cu râsete, glume neortodoxe și jucat prost (după cum era prima oară când jucam). De pe la 21, cred, a început să se aglomereze așa că am dus bilele, am plătit (25 de lei ora, puțin cam piperat, dar OK dacă se împarte la mai multe persoane) și am luat-o înspre terasă.

Acolo a fost din nou OK, mâncarea bunicică și cheesecake-ul delicios. Mai nou, pe unde ajung comand cheesecake dacă au pentru că am făcut o MARE slăbiciune pentru el. Singurul lucru care a fost ușor deranjant a fost muzica prea tare. Prețurile: medii spre mari, dar per total, plănuim să revenim 🙂

2. Vault (Lipscani, Centrul Vechi) – Centrul Vechi… un loc mai supraestimat că ăsta nu o să găsești în tot Bucureștiul, mă jur pe fimo! Iar Vault… Localul în sine poate n-ar fi fost atât de rău dacă ar fi avut măcar un om de pază. Pe scurt, căutam o terasă ieftinucă, afară, la umbră și aproape de un metrou. Din lipsă de inspirație, am ales marele Centru Vechi, la o terasă unde mai fuseserăm cu ani în urmă (pe atunci era denumită altfel) și unde ne aduceam aminte că e destul de OK… dar n-a fost.

La jumătate de oră după ce ne-am așezat, a venit un nene destul de în vârstă și după ce s-a rugat câteva minute să îi dăm o țigară, s-a așezat la masa de alături și a început să ne strige că suntem fete faaaine și tot felul de căcaturi de nu ne înțelegeam între noi. Inițial l-am ignorat, mie îmi venea să mă duc să îl bat, dar l-am ignorat și eu până n-am mai putut, ne-am ridicat și am plecat. Mai ales că în tot haosul ăsta, a venit și o bătrână cu ”dați-mi și mie un leu”, ca la nebuni!

Nenea se lua și de chelnerițe, era clar că nu avea cine să îl pună la punct așa că după ce am plătit nota le-am dat și un sfat ca șpagă… Angajați-vă niște bodyguarzi, că vă pleacă clienții! Atât de penibilă faza… Dar din asta am învățat o lecție foarte valoroasă – Centrul Vechi e aglomerat, plin de cerșetori și chiar periculos deoarece clădirile-s o oglindă a acestor oameni descompuși la suflet, buzunar, dar mai ales la minte. Nu o să mai revin acolo, asta e clar! Poate doar în situații de excepție.

3. The Roof (Prosper Plaza) – Să trecem la gânduri mai bune, The Roof este o descoperire chiar frumoasă! Nu e foarte aglomerat, e liniștit și mâncarea e chiar bună. Îmi plac foarte mult acoperișul din sticlă și vederea pe care o ai dacă alegi o masă de la geam. Nu am prea multe de zis decât că merită încercat, eu am fost deja de două ori acolo și mi-a plăcut de fiecare dată. Prețuri: medii spre mici.

4. Green Tea (zona Hala Traian) – Îmi place să spun că Green Tea este micul meu colțișor de rai pe care l-am descoperit de curând. În primul rând, ar trebui să menționez că nu e pentru toate tipurile de oameni, ci doar pentru cei care iubesc liniștea și ceaiul. Pe mine locul m-a inspirat destul de mult, iar atmosfera dinăuntru este foarte caldă și confortabilă. Aș putea zice că mi-ar plăcea să locuiesc acolo, este o casă foarte mare, frumoasă și ferită de zgomotul orașului, iar modul în care a fost decorată ceainăria este perfect pentru relaxare. Păcat totuși că nu se poate locui într-o ceainărie, nu?

În al doilea rând, se vede că acest business a fost făcut cu atenție și pasiune, oamenii ăștia s-au gândit la toate, până și la țânțarii de afară! 🙂 Prima oară am stat în grădină, apoi aseară am fost înăuntru, la parter. Țineți minte că înăuntru nu se fumează decât narghilea! Dacă vreți să vă bucurați de un super ceai, o super muzică și un super serviciu, ăsta e locul pe care trebuie să îl încercați. Voi trebuie să veniți doar cu super-oamenii.

Saloanele de la etaj și mansardă sunt pe tematici – salon indian, japonez etc. însă singurul dezavantaj la aceste saloane este că probabil se cam aude totul fiindcă-s mici și unele persoane s-ar putea să aibă un volum mai mare decât altele. Din nou, țin să vă aduc aminte că e un loc pentru oameni liniștiți 🙂

Cu toate astea, saloanele mi se par locul perfect pentru cei care vor să facă o reuniune sau o mică petrecere cu mai mulți oameni. Puteți să aveți o singură cameră pentru voi și asta e super, nu? Dar mai bine mergeți acolo și vedeți singuri ce vă oferă această super ceainărie la care eu am de gând să merg mult mai des de acum înainte. Am încercat biscuiții de casă, checul și două tipuri de ceai – unul verde, altul roșu cu marțipan, totul a fost foarte bun. Prețurile: medii.

5. Dineș (Parcul Carol) – La Dineș Tineretului am fost cel mai des pentru că au niște clătite mari și delicioase, însă pe cel din Parcul Carol nu îl știam până de curând. În Carol este un restaurant destul de mare, cu mese și scaune afară și… pisici cu grămada, păcat că-s foarte sălbatice. Mâncarea nu este excepțională (cartofii prăjiți au fost bleah, ciorba de legume mediocră), însă clătitele, din nou, foarte bune. În ochii mei clătitele-s punctul lor forte, aici am văzut cea mai frumoasă farfurie cu clătite, un plating delicios și cu un strop de culoare. Îmi pare tare rău că nu am apucat să îi fac o poză decentă, dar poate o să mai merg pe acolo și o să am ocazia. E un loc în care să revii, însă poate nu pentru mâncare, ci pentru atmosfera pe care o dă verdețea din jur și pentru faptul că se închide târziu – după 12 noaptea – Ah, da, și pentru clătite 😀 Prețurile: medii spre mari.

[Dacă sunteți interesați de advertoriale sau recenzii pentru localuri, nu ezitați să mă contactați la alexandra.mght (at) gmail.com ]

Citește și articolul anterior: Ziua de Naștere pe Facebook – pro sau contra?

Firmituri de paine

Eh, haide că nu e chiar așa rea situația cu oamenii. Normal că mai există oameni adevărați pe lumea asta, iar eu am norocul să îi salut și să îi văd în fiecare zi. Am scris acum ceva vreme despre bătrânelul din stația lui 385, de la Izvor. Spuneam acolo că nu îmi dau seama dacă e un om bun sau rău, dar în pofida acestei dileme i-am dat un leu sau ceva de mâncare, ieri i-am luat un ceai. Mi-a zis ”Sărut mâna, bogdaproste”, avea mâinile destul de reci pentru că era frig, așa că m-am gândit că i-a prins bine.

Cu o dimineață înainte am văzut ceva ce m-a bucurat. Un nene plinuț s-a oprit lângă bătrânel și l-a întrebat cât costă să te cântărești, i-a zis că un leu. I-a dat un leu și s-a cântărit. E bine, nu stă acolo degeaba.

În sfârșit, revenind la o altă dimineață și mai în urmă… Când mi s-a răspuns la întrebarea cu omul bun  și omul rău 🙂

Era din nou friguț și așteptam autobuzul cu ochii roșii de somn. Observ pe furiș că bătrânul stă mai departe de cântar decât în mod normal. Niște vrăbiuțe ciuguleau pe jos, mi-am dat seama că nu vrea să le deranjeze. Se apropie, scoate din pungă o bucată de pâine și o fărâmițează, după care se depărtează din nou și privește. Vrăbiuțele stol pe jos, care să prindă bucata mai mare.

Gestul mi-a umplut ochii de lacrimi, dar m-am abținut să plâng, gândindu-mă că exagerez. Un bou  care aștepta și el autobuzul s-a dus să se plimbe fix pe acolo, fără să îi pese de nimic și a speriat păsările, iar scena s-a terminat. Mi-am revenit repede și mi-am continuat drumul liniștită, fără să uit totuși emoția inexplicabilă pe care am reprimat-o cu stângăcie.

Judecând la rece, poate a fost un lucru banal, dar a fost suficient pentru mine cât să îmi dau seama că firmiturile alea au venit dintr-un suflet bun.

 

Povestea cu amenda din autobuz

”Mulțumesc” sau ”Merci” sunt două cuvinte pe care nu le aud așa des cum mi-aș dori, însă mie mi-au intrat în sistem. Atât de mult încât azi, după numeroase întâmplări care în mod normal supără și deranjează, eu am reușit să spun ”Mulțumesc” chiar cu zâmbetul pe buze.

Se făcea că era 9 și 10 când am plecat de acasă și am pierdut mașina. Am stat ca un homeless în magazin așteptând să vină alta pentru că afară bătea vântișelu’ destul de puternic. Mi-am cumpărat o cafea bună de 1 leu, deși acasă mai băusem 3-4 guri din cea lăsată de mama. Am făcut, așa cum deja m-am obișnuit, 50 de minute până la metrou pe un drum de 10-15 minute. Eram mulțumită, ajunsesem la timp.

În metrou numai fețe ciudate și bărbați urâți. N-am mai citit, m-am tot gândit la diverse, nereușind să găsesc nici azi soluții problemelor ce mă macină. De bine ce stăteam cu timpul, urc la suprafață și cum-necum am luat autobuzul greșit. În 5 luni nu mi s-a mai întâmplat până acum.

Mi-am dat pumni în cap, am stat în trafic și am așteptat să cobor și să o iau înapoi. Am luat-o înapoi pe un drum fără trotuar, în mijlocul Bucureștiului (hăhăhă), am trecut fără să vreau prin benzinărie fiindcă efectiv nu aveam pe unde altundeva să trec și am ajuns din nou în stație.

M-am uitat departe în zare și nu vedeam urmă de 385 așa că m-am gândit mai bine și am zis să mă duc în stația de unde plecasem inițial că acolo mai aveam o linie alternativă. Și alternativa aia tocmai venea și tare m-am bucurat, am zis că gata, după toate astea lasă că e OK. Am urcat, am cercetat nu foarte atent cu privirea după controlori și m-am retras liniștită într-un colț. După o stație, nenea care stătea pe scaunul de lângă mine coboară și îmi arată legitimația de controlor. Și ceilalți neni aveau același tip de haină, dar, evident, nu i-am observat.

– N-am.

– Ce n-aveți?

– N-am taxat.

– 50 de lei amenda.

– N-am nici 50 de lei.

– Aveți card?

– Da.

Se uită pe card.

– Păi ia uite, aveți abonament și bani pe card.

– Da, dar n-am taxat.

– Buletinul, vă rog.

Scot actele din rucsac, știam că nu-l aveam la mine. Trebuie să îmi vină un colet zilele astea, așa că l-am lăsat acasă.

– N-am. Permisul e singurul act pe care îl am la mine.

Mi-a reținut permisul de conducere.

– Sigur n-aveți 50 de lei să plătiți pe loc? Căutați bine ca să nu vă dăm 100 de lei și să nu vă ducem la jandarmi că vă dau și ei amendă că n-aveți buletinul.

– Serios că n-am 50.

Scot banii. Aveam 46,50 de lei. Ce mai sumăă…

– Unde lucrați?

– Uite, aici, la următoarea trebuie să cobor.

– Și nu aveți un card, ceva, să scoateți bani de pe el?

– Ba da. Pot să scot de la ING, la următoarea stație.

– Păi, atunci mergem cu tine să scoți banii.

– OK.

Iată, deci, cum am mers cu 4 controlori după mine să scot bani de pe card. S-au oprit la vreo 100 de metri de bancă, pentru că mi-au zis ”Fata tatii, noi te așteptăm aici că nu avem voie să mergem cu tine”, dar până atunci am vorbit senină cu ei. Deja eram prieteni.

M-au întrebat ”Dar de ce nu-ți faci abonament?”(ceea ce m-au mai întrebat vreo 4 persoane când le-am povestit faza) Le-am zis că stau departe și că oricum dau foarte mulți bani pe transport. Au fost înțelegători, dar nu cât să mă scutească de amendă.

– Fata tatii (ăsta era ticul verbal al unuia dintre ei), dar câți ani ai tu?

Îi zic.

– Păi, am și eu o fată de vârsta ta, de ce nu îți iei mașină? Ea are permis de la 18 ani.

– Păi și eu am și încerc să fac rost de o mașină.

– Îți iei un matiz ceva și n-ai treabă.

– Da, încerc.

De parcă să îți iei o mașină e cel mai simplu lucru de pe pământ.

Am intrat la ING și mergea un singur bancomat unde o femeie se moșmogea cu ceva bani. Am așteptat câteva minute după care am introdus cardul și am scos banii. Am revenit la controlori și ei au reveni cu întrebările.

– Dar așa târziu intri la serviciu?

– E un program mai flexibil, stau până mai târziu acum că am întârziat.

– Aha, păi și nu ți-e greu?

– Păi… ba da, dar ce să fac?
– Găsește-ți ceva mai aproape de casă.

– Hah! Abia am găsit job-ul ăsta!

– Așa, fata tatii, uite chitanța, zice celălalt.

În conversație au mai aruncat ei un ”Să îți faci abonament, că nu merită, că-s banii tăi și uite cum îi irosești” părintește, dar n-am zis nimic despre cum mi-am făcut calculele și cum amenda asta nu m-a făcut să pierd de fapt nimic ca bani ci doar ca timp. Mi-am luat cardul de suprataxă cu care puteam călători toată ziua pe orice linie, le-am mulțumit și am plecat. După aia am realizat că a sunat ca și când le-aș fi mulțumit că mi-au dat amendă. De fapt, le-am mulțumit că s-au comportat frumos și m-au înțeles cât de cât.

E drept, unul dintre argumentele bune pentru care să îți faci abonament e că stai liniștit, nu ești cu ochii în patru.

Dar tot corect e și când vă spun că prima lună de mers cu autobuzul, luna în care mi-am făcut abonament, am mers cu o mașină ticsită de oameni mirositori, am stat câte 20 de minute în stație și multe altele. Și poate că o să spuneți da, dar mergi în condițiile astea tocmai pentru că-s mulți ca tine care nu plătesc. Ei, nu e deloc așa, de fapt. M-am uitat în jurul meu la oamenii care taxau… și credeți-mă, erau destui. Și acum iată, am compensat și eu cu o amendă, deci toate se aliniază, numai condițiile nu devin mai bune.

Și a fost așa un început de zi tâmpit cel puțin, dar nu m-am supărat deloc, am luat totul firesc. Și chiar mă bucur destul de mult că nu m-am consumat aiurea și am avut demnitatea de a nu mă milogi să nu îmi dea amendă sau mai știu eu ce. Mai devreme sau mai târziu cam toate greșelile se plătesc, iar greșeala mea că nu am fost mai atentă când am urcat în autobuz a fost plătită.

Acum, sunt curioasă cine o să îmi plătească mie medicamentele pentru răceala pe care o simt cum crește în mine de la oră la oră. Răceală pe care cu siguranță n-am luat-o din mașina personală inexistentă, hmmm 🙂

as ajunge la mare si as dormi dand la pedale in somn

Înainte să existe tehnologia pentru noi, sursa de socializare era ”strada”. Oricât de mult stăteai în casă și făceai curățenie, oricât te uitai la televizor, oricât de mult citeai, întotdeauna intervenea acea plictiseală, acea foame de oameni, de stat la o vorbă, două.

Oamenii nu erau la un click distanță, ci la o poartă distanță și vorbeam, ne jucam, așa, ca în copilărie. Într-o seară au venit niște băieți mai mari decât noi, vecini de mai departe care erau foarte de treabă.

Pe lângă faptul că ne înțelegeam bine, aveau destul de multe povești haioase. Nu știu cât de adevărate erau, dar important e că existau și că din seara aia am început eu să gândesc ca o biciclistă.

Dan ne-a povestit cum cu vreo săptămână în urmă plecase cu niște prieteni la mare pe biciclete. Făcuseră câteva zile pe drum și se cazaseră la o mătușă care stătea acolo. Plecaseră cu câteva monede în buzunar (100-200 de lei asta înseamnă acum 10-20 de bani). După ce au ajuns la Constanța, ajunseseră să dea la pedale și în timp ce dormeau.

Îmi aduc aminte perfect cum mi-am croit scenariul în minte și cum în locul lui Dan, eram eu. Am început să mă gândesc ce mi-aș fi putut lua cu mine pe portbagaj și începusem să îmi pun tot felul de întrebări care începeau cu ”dar dacă… ”. Dacă făceam pană? Îmi trebuiau lumini la bicicletă pe timp de noapte, unde aș fi dormit? Aș fi rezistat? În orice caz, toate se terminau la fel: aș ajunge la mare și aș dormi dând la pedale în somn.

Îmi dădeam seama că e foarte greu să parcurgi ditai distanța pe bicicletă și mai ales, eu nu am nicio mătușă în Constanța, dar mă tot gândeam la aventură, la ce frumos și distractiv ar fi fost. Am rămas cu visul ăsta până acum, pe bune, dar e practic greu de realizat.

E greu să găsești oameni la fel de nebuni care să facă asta. Nici măcar nu e indicat să faci asta cu temperaturile de acum, deși sunt sigură că prepararea prânzului nu ar fi o problemă. Pui de niște ouă prăjite pe pietrele de afară cu ușurință.

Condiția fizică iar nu mă ajută și ultimul detaliu rămâne în continuare lipsa unei biciclete care să poată duce bine și a unui echipament corespunzător. A mea s-a rablagit, are o vârstă totuși (8 ani) și mă rog, de fapt, rablagită a fost de la bun început.

Îi admir pe cei pe lângă care trec în drum spre munte, unde e și de urcat, sportivi cu mușchii de la picior piatră, cu o pasiune nebună în priviri. Îmi aduc aminte de seara aia de pe stradă și îmi vine să scot capul pe geam și să le strig: Bravo! Hai că poți!

Povestea lui Dan mi-a rămas întipărită în minte (chiar dacă nu știu cât de adevărată era), a fost momentul în care am început să privesc bicicleta altfel. Am privit-o ca pe un mijloc de transport pentru care nu trebuie să plătești nici bilet, nici combustibil, am privit-o ca pe un mijloc de transport care te poate duce absolut oriunde vrei și care îți permite un minim de bagaj.

Dar mai mult, bicicleta mi-a permis de atunci să mă transport cu gândul, pe cele două roți, în cele mai frumoase și nebănuite locuri, să trăiesc imaginar cele mai nebune aventuri. Așa, cu doar câteva monede în buzunar.

 

[Articol inspirat de și pentru Concursul bicicleta roșie]

Miscarea face bine!

Mișcarea face bine – interesant sau nu, evenimentul a coincis și cu litera la care am ajuns pe blog. Azi, în Parcul Lumea Copiilor, s-a ținut cea mai mare oră de sport. Aici puteți găsi programul detaliat și aici puteți găsi articolul cu anunțul oficial.

Dacă citiți blogul meu constant, știți că am scris și eu două postări pentru a susține campania – povestea cu orele de dans și OK, despre cea mai mare oră de sport.

De ce am susținut din start cea mai mare oră de sport?
Nu am iubit niciodată sportul așa, când mi-a fost impus de circumstanțe. Nu am făcut exerciții de fitness, gimnastică sau vreun sport de performanță. Am făcut sport din proprie inițiativă, adică volei am jucat din plăcere întotdeauna, pe bicicletă mă urc mereu tot din plăcerea de a pedala. Ce mi se pare mie important în rutina zilnică este mersul pe jos. E la îndemână, eu merg aproape zilnic câte o jumate de oră pe jos.

Cum a fost la cea mai mare oră de sport?

Am fost mai mult spectator 😀 Recunosc asta din start, nu m-am băgat în grupurile care făceau mișcare cu antrenorii. Au fost mai multe motive, printre care – trebuia să ajung undeva după și nu aveam haine de schimb, nici nu aveam hainele adecvate. Adică oamenii au venit echipați, îmbrăcați ca la carte, în colanți/pantaloni scurți/bustiere etc. Atmosfera era veselă, mai ales la scena cu fitness&dans 🙂 Muzica te mai înviora, organizatorii împărțeau apă plată rece și uite că a fost lume chiar și la 14-15 când soarele ardea cel mai tare.

Și apropo de asta – TOT RESPECTUL MEU celor care erau acolo pe căldura asta! Trebuie să fii puțin trăznit să faci asta (trăznit în sens bun, evident) 😀 Eu am făcut ceva poze, am filmat și m-am salutat cu Chinezu, după care am dat fuga și mi-am închiriat o bicicletă. Am ales bicicleta pentru că era mai ușor de dat la pedale, plus că adia vântul mai bine în mers și era mai suportabil.

În mod curios, în Parcul Lumea Copiilor încă mai există biciclete gratuite pe care le poți lua pe bază de buletin. Ca o concluzie referitoare la eveniment: a fost organizat destul de bine din ce am văzut eu, căldura ce a mai îngreunat lucrurile, dar cam atât. Era până și o ambulanță acolo, just in case, deci s-au gândit la tot. Bravo organizatorilor și tuturor celor implicați!

Cum am continuat eu?

Am mers în tot parcul cu bicicleta, cu mici pauze la umbră. Ca proștii am răcit și eu acum vara și am zis să fac totuși puțină mișcare să ”scot” răceala din mine. Nu știu dacă a fost o idee bună având în vedere că am coborât după aia în curentul de la metrou, dar în sfârșit.

A fost a doua oară când am mers în parcul ăsta și pentru a doua oară nu mi-a plăcut. Cât am mers cu bicicleta  prin el m-am simțit ca un pui la rotisor pentru că nu prea există alei cu umbră, parcul fiind destul de recent înființat din câte am înțeles. Asta ca asta, că nu poți obliga pomii să crească mai repede, însă ce m-a deranjat a fost că nu am găsit o cișmea în tot parcul. Slava Domnului că exista un cort amenajat la intrare cu apă!

Ah, are și părți bune, sigur – bicicletele gratuite, spații amenajate pentru ping pong, basket, fotbal, șah și desigur, multe aparate pentru făcut mișcare. Aparate la care nu rar am văzut oameni în vârstă. Din nou, mi s-a părut cam periculos pentru gradele de afară, dar dacă ei vor să facă mișcare, nu poți să îi oprești, nu? Și asta mi se pare admirabil.

OK, despre cea mai mare ora de sport

La 19-20, după ce am terminat de scris despre povestea cu orele de dans, am cerut feedback-ul unor prieteni despre articol. Mi-au zis două lucruri: că nu pare stilul meu și că e tristă. Asta m-a făcut să revin în seara asta deci… să scriu despre cum văd cea mai mare oră de sport. Dacă am scris despre cum a fost, am zis că nu strică să scriu și despre cum mi-o imaginez, nu?

Ziua începe de la 9 când aștept mașina spre birou. Nu se vede nimic în zare așa că poposesc la magazin și îmi iau o cafea zdravănă de 1 leu. Într-un final se aude horcăind autobuzul, cohăie ca un golan bătrân care fumează. Oprește, urc și ajung la biserică, unde cobor de obicei.

E înnorat, e răcoare și sunt îmbrăcată subțire așa că mă gândesc să fac ceva ca să mă încălzesc. Mă gândesc la tine. Da, din nou cu procese de conștiință mai mari decât clădirea cu 10 etaje pe lângă care trec. Trec 10 pași, trec 20 de pași, trec 30 de pași apoi mă hotărăsc că vreau să fug. Vreau să fug din oraș, departe de gând, departe de drum și nu pot să fac asta, dar fug ca o nebună pe drumul ăsta pavat cu dale din gânduri de tine.

Nu prea e nimeni care să se uite ciudat, de obicei e pustiu împrejur. E doar Jiminy care mă trage de urechi, dar acum și el a căzut de pe umărul meu pentru că fug. Geanta se zbenguie incomod pe umărul meu, îmi vine să o arunc, dar e prinsă de mine cu lipici din sentimente. În fine, inima bate tare, aproape că îmi sparge pieptul de sticlă și bum-bum se aude ecoul până în creștetul capului. Și bum-bum mă avertizează că Hey! Sunt și eu aici, mai încet! 

Apoi merg și mă liniștesc 20 de pași și iar simt gândurile și iar vreau să fug și fug. Fug și dau cu nebunia de pământ și mă dezbrac de lacrimi și de tot ce mă construiește. Respir adânc în piept, am ajuns la metrou.

N-au trecut decât 10 minute de când m-am dat jos din mașină, însă ora mea de sport din dimineața asta nu s-a măsurat în minute, s-a măsurat în pași.

[Articolul este scris pentru campania “Miscarea face bine” organizată de Dolce Sportsmartatletic & GetFIT]

Unul dintre motivele pentru care iubesc Bucurestiul

Fiecare om are țăcănelile lui. Este una dintre certitudinile pe care le am în viața asta, o convingere mai mare decât faptul că trăiesc 😀 Și treaba stă în felul următor: unii au mai multe țăcăneli, alții mai puține. Evident, ca pe axa timpului pe care o desena profesoara cu cretă albă pe tablă, e rău dacă ai țăcăneli multe. Sigur, asta mă îngrijorează, eu am multe în cutie, puse la păstrare, țăcăneli care ies la iveală la momentul oportun… sau nu.

Știu că v-a intrigat titlul și o să vă lămuresc repejor. Nu cred că sunt mulți cei care nu au o persoana non grata pe listă sau pur și simplu oameni cu care nu vor să se mai întâlnească vreodată din diverse motive. Și iubesc Bucureștiul tocmai pentru că este un oraș atât de mare încât nu risc prea mult să mă întâlnesc cu persoane pe care nu vreau să le văd. Sigur, evit și eu locurile unde știu că aș putea să dau de ei. Poate pare o țăcăneală de-a mea, însă de ce să mă leg la cap dacă nu mă doare? Și îmi place că e loc pentru noi toți, pentru iubire și ignoranță, pentru fugă și pentru stat într-un singur loc.

Cred că m-aș descurca greu într-un oraș mai mic, fără 10 mall-uri și fără sectoare în care să mă pierd.

Și a doua certitudine pe care o am, dar nu la fel de mare, este că probabil, într-o zi, cândva, o să mă întâlnesc cu persoanele astea de care vă vorbesc. Poate în București, poate în alt oraș, niciodată nu știi unde te duc autostrăzile vieții. Nu mă gândesc prea mult la asta și încerc să evit momentul, sperând doar că o să ne putem ignora reciproc cu aceeași ușurință cu care o facem și acum în mod tacit. În mod curios, într-o lume atât de mare, uneori nu mai e loc de cuvinte.

Offtopic: Nu cred că ați observat, dar în fiecare zi încep postările cu câte o literă în ordine alfabetică. Literele care lipsesc sunt în draft. 

 

povestea cu Bookfest si Cautatorii de Povesti

Vă povesteam în martie despre frumosul proiect căutatorii de povești și lansarea lui. Cu ocazia târgului de carte Bookfest, s-a ținut și un mic eveniment azi cu trei dintre scriitori – Irina Păcurariu, Radu Paraschivescu și Vlad Petreanu. Fiecare dintre ei a vorbit despre proiect, despre poveștile culese până acum și despre ce a început să însemne toată aventura asta marca Biblionet.

N-aș vrea să mă apuc să vă povestesc ”poveștile”, pentru că ar fi mai bine să citiți textele autorilor direct pe site. Câteva lucruri în plus care s-au spus au ținut de condițiile în care se află bibliotecile. Domnul Radu Paraschivescu ne-a lămurit că nu este deloc vorba despre un cadru ideal, că multe biblioteci sunt în paragină (după cum bine știm și noi, nu?). De asemenea, a discutat despre oamenii pe care i-a întâlnit și despre bibliotecari tipici și atipici. În video-ul de la sfârșit o să vedeți și o mică parte din discursul Irinei Păcurariu.

Ceea ce vreau totuși să vă spun ține de faptul că în sfârșit am reușit să îl cunosc personal pe dl. Paraschivescu, lucru care m-a bucurat nespus de mult. Dumnealui a avut bunăvoința să stea de vorbă cu mine și să îmi mai spună una alta despre scris, despre ce locuri să vizitezi și cum să nu te forțezi dacă nu te simți inspirat.

Cred că este probabil primul autor pe care l-am citit înainte să îl cunosc personal. În 2010 a ajuns pe la mine o carte scrisă de dumnealui și cu toate că am citit-o puțin repezit, mi-au rămas foarte multe fragmente în minte din ea. De fapt, întâlnirea cu acest om, alături de alte lucruri care mi s-au întâmplat în ultima vreme, m-au inspirat să scriu din nou. Nu știu dacă e de bine sau de rău, dar știu pur și simplu că e.

Din păcate, literatura nu prea e făcută pentru mediul ăsta online, mediul ăsta al vitezei, unde dacă nu ai un anumit stil, nu reușești. În orice caz, mi-am adus aminte de pasiunea mea pentru crearea unui dialog, pentru imaginaţie, pentru figuri de stil și altele de genul ăsta. Cred că o să particip și eu cu o poveste pe site-ul căutătorilor de povești, pentru că merită să mă implic pe cât de mult pot și merită să vă implicați și voi. Gata, vă las cu înregistrarea și vă doresc să fiți inspirați 🙂