Pe alte meleaguri

N-am îndrăznit să sper la începutul anului că o să calc în altă țară, că o să mă porcesc în miezul zilei cu altceva decât cu mâncare făcută de mama sau că o să îmi fac niște amintiri la care să mă întorc mereu și mereu în cele mai întunecate momente din zi sau din noapte. And yet I did.

A trecut repede, așa cum trec toate visele frumoase și am cărat troller-ul înapoi acasă, de două ori mai greu fiindcă în el mi-am purtat înapoi acasă speranțele că o să revin pe malul lacului. M-am așezat obosită înapoi în palmele mamei și am adormit repede, cu gândul la nori, istorie, ziduri, oameni și soare. Mult soare ce-mi călăuzește viața.

M-am simțit ca un cameleon cât am fost plecată. Am prins culoarea orașelor, a pomilor și când am revenit, de ce să nu recunosc, mi-am pierdut repede abilitatea. De la liniște la vuiet. De la calm la gălăgie. De la frumos la urât. M-am întristat și m-am amărât și mi s-a făcut rău de la stomac de la tot gri-ul din oameni. De la toată amărăciunea. Văzându-i înrăiți, simțindu-i nevrotici, haini, m-a cuprins și pe mine isteria. Parcă mi-am vomitat bila.

Sună sumbru și murdar, dar cam asta a fost trecerea. Am călcat înapoi într-o lume prea diferită pentru mine și parcă din ce mă zbat mai mult să scap din ea, cu atât mă scufund mai repede. Dar poate e doar o impresie, că și dacă am stat pe loc, tot m-am scufundat. Mai greu, e drept, dar m-am dus adânc în coșmaruri cu porți de fier ce nu se deschid.

Am crezut că n-o să mă simt în siguranță departe de casă. Că o să mă simt străină și totuși în scurt timp, m-am familiarizat cu aproape tot. Străzi, dale de piatră, câini trași de stăpâni, bilete de tren. Și le-am păstrat pe toate suveniruri calde, aburinde în suflet care sper să nu se răcească până la următoarea vizită… God knows when that will be 🙂

13130951_10154209994469357_3976090828306637607_o

 

 

Inca un an, inca un cuvant

Oh boy, iar a venit vremea sa ne luam ramas bun de la inca un an.  Si ce an! Habar n-am cum a fost al vostru (poate imi scrieti in comentarii), dar al meu a fost plin cu petreceri, plecari, intamplari, poze, oameni si alte noutati. Am recitit articolul de anul trecut pe care l-am scris pe 31 decembrie 2013 in care scriam ca ” Sper ca pe 31 decembrie 2014 să vă scriu aceleași lucruri, numai de bine, fără regrete și amărăciuni.” si uite ca ma pregatesc sa va scriu ceva pe aproape.

2014 nu stiu cand a trecut, am o imensa frustrare legata de cum trece timpul si cat de repede avansam in viata. I mean damn! Ieri era 2012, alaltaieri 2013, azi ne luam deja adio de la 2014 ca sa intram in 2015. Cineva sa opreasca clepsidra, abia avem timp sa respiram.

Uneori ma incearca un sentiment de claustrofobie, am impresia ca-s intr-o cutie ai carei pereti se micsoreaza din ce in ce mai mult, pana cand imi dau seama ca nu sunt doar eu acolo, ci intregul mapamond si ma linistesc. Macar nu-s singura.

Ar trebui sa descriu 2014 intr-un cuvant, asa cum am facut-o anii trecuti, yes? 2012 l-am descris ca fiind fragmentat, apoi 2013 a fost real, 2014 pentru mine a fost extrem de agitat. Daca din 2010 nu mai iesisem din Bucuresti, anul asta am iesit de 5 ori si tare frumos a fost. De fiecare data a fost diferit, mi-am creat o gramada de amintiri, experiente, am ras, am cunoscut si mai bine oamenii de langa mine, am iubit, am urat, am plans, m-am ambitionat, am depasit obstacole, stari de rau, oboseala, am mancat chestii noi, am vazut chestii noi, am fugit. Am fugit continuu, cum poate ca n-am fugit vreodata.

924546_1514361855444830_1923116549_n

Am fugit de la munte la mare, la munte, acasa, la birou, la munte din nou, la deal, am fugit intr-un suflet. Am ramas fara suflare la sfarsit de an, dar acum ma odihnesc, caci la anul o iau din nou din loc. Si aceleasi temeri ma incearca, fiindca iar urmeaza necunoscutul, alte 12 luni si 4 anotimpuri in care nu stiu nimic sigur din ce mi se va intampla. Dar e bine, e ok, ca m-am invatat cu fricile astea si cu faptul ca nu avem nici 50% control asupra lucrurilor care ni se intampla.

IMG_1452 - Copy

E 31 decembrie 2014 si va scriu, asa cum am sperat anul trecut, numai de bine, fara regrete si fara amaraciuni. Am mai inotat printr-un an si iata ca ies din el un alt om, cu parul rosu si cu si mai multe ambitii. N-am suficiente cuvinte in minte incat sa va descriu recunostinta pe care o am pentru 2014 si cat de mult ma bucur ca anul asta toata lumea a fost bine, intreaga, n-am mai pierdut pe nimeni, ba chiar am castigat.

10584597_1520966258117236_1874906866_n

In momentul asta nu am numai tot ce imi trebuie, am tot ce imi doresc. Si nu, nu simt fericire euforica, ci pura recunostinta rationala. Sunt vie in gandire si vad tot ce imi este dat, acum, la sfarsit de an si Doamne, ce de schimbari 🙂

10606543_10152683737464357_697918732446485415_n

Pentru 2015 imi doresc sa iau deciziile corecte si imi doresc sa fiu cumpatata, sa fim sanatosi si sa avem liniste, evident. Ca de obicei, tot trec pe lista o crestere profesionala si una personala, sa imi inving temerile, sa risc si sa ajung ulterior la succes, over the top. Sper sa privesc mai mult inainte decat inapoi, sa fac pace cu toate viforele care-mi dau tarcoale si sa construiesc. Sa nu incetez sa construiesc alaturi de toti oamenii pe care ii iubesc si care ma iubesc. Multumesc tuturor pentru toate si pentru tot, multumesc ca ati facut parte din anul meu misto 🙂 Va iubeste panda!

10891107_380483345444290_932614722_n

Sa ne vedem/citim intr-un 2015 bogat in zambete, bancnote, petreceri si fericiri ca asa ne sta bine. La multi ani!

Retrospectiva 2012 si planuri pentru 2013

Tăiem încă un an de pe listă și nu îmi dau seama exact dacă e de bine sau de rău faptul că nu știm unde s-a dus timpul. Unde s-a dus? Ne-am distrat? L-am trăit? Ținem minte ce-am făcut cu el și unde l-am pus? A meritat? Aceleași întrebări ca la final de an – când s-a făcut decembrie? Cum de urmează deja ianuarie? Ce-am făcut și ce facem mai departe?

Retrospectiva 2012:

– am cunoscut mulți oameni noi, unii cu care am rămas și prietenă și am mers la multe evenimente

– am pornit Time for Ads

– am continuat să șofez

– am continuat să merg la interviuri și ulterior…

– m-am angajat

– am reușit să îmi fac cărți de vizită pe ultima sută de metri

– am luat licența cu 8

– am făcut mărțișoare, accesorii și huse pentru device-uri

– am continuat să scriu pe blog și continuu să public și pe Digipedia din când în când

– am scris cu diacritice

– mi-am vândut netbook-ul

– am câștigat diverse lucruri mișto cu blog-ul și m-am implicat în campanii

– am pierdut nopți întregi filosofând și vorbind tâmpenii

– am iubit de multe ori

– am îmbrățișat de multe ori

– am fost la concertul Evanescence

– mi-am cumpărat un nou aparat foto

– am iertat și am pus punct unor etape prin care am crescut

– am fost recunoscătoare pentru ce am avut, mai ales pentru sănătate

– am regretat mai puțin unele decizii, mi le-am asumat și am depășit momentele de impas

– am testat gadget-uri

– (și acum părțile mai puțin bune) m-am distanțat de unii oameni

– a murit unul dintre câinii pe care îi aveam

– am început de 2 ori mai multe cărți pe care nu le-am terminat

– n-am învățat să cânt la chitară

– n-am reușit să ajung la munte sau să plec oriunde altundeva

– n-am reușit să îmi cumpăr/construiesc o casă pentru păsări, am renunțat la idee momentan

– mi-am pierdut perspectivele pe care le-am recuperat, pe care le-am pierdut din nou și pe care le-am recuperat…

E 31 decembrie, 12.05 AM și îmi dau seama cât de fragmentat a fost 2012 pentru mine. Ăsta e cuvântul, fragmentat, cu oameni care au intrat și au ieșit din viața mea, cu oameni care au revenit, cu drumuri și sute de articole, proiecte începute, terminate, prea puține chestii concrete realizate. Și totuși zilele s-au dus, s-au scurs și altele urmează să se ducă. Bine, sunt doar constatări, pentru mine e importantă familia și că-s ei bine, nu restul detaliilor ce contează mai puțin 🙂 Restul sunt nimicuri, așa că să privim înainte, să vedem ce listă alcătuim pentru 2013. Pentru noul an eu vreau așa (pe lângă sănătate și liniște, evident):

– să cresc mult mai mult pe plan profesional

– să-mi iau mașină (neapărat)

– să nu mai pierd perspectivele nici măcar temporar

– să nu mai am așteptări de la ceilalți, fie ei apropiați sau nu

– să continuu să scriu, blogul face 6 ani în februarie! 🙂

– clar trebuie să ajung la munte cândva, trebuie pur și simplu, nu știu cum sau când, dar știu că trebuie

– să-mi păstrez calmul, ambiția și să am mai multă răbdare

O să mai completez listele până diseară. Dacă nu, vă urez de pe acum La mulți ani! și mulțumesc tuturor celor care au trecut pe aici și m-au citit, tuturor celor care au fost alături de mine, tuturor celor care m-au încurajat să îmi urmez planurile și să acționez mai mult decât visez 🙂

 

Cine face pariu cu mine?

Pariu pe prietenie este un  mic eveniment care îmbină două lucruri foarte dragi mie – cântatul la chitară și literatura.

Am vorbit cu Ștefan acum 2-3 săptămâni și m-a întrebat dacă mai scriu și dacă mi-ar plăcea să citesc în cadrul evenimentului. Am acceptat cu mare drag, acum o săptămână i-am trimis textele și tot. Texte la care, fie vorba între noi, mă uitam cam strâmb că nu mi se par foarte bune, deși mulți mă contrazic… nu știu dacă pe bune sau doar din politețe, eh.

Inițial aș fi fost eu și Ioan Mateiciuc (pe care l-am mai ascultat mai demult pe youtube) pe partea de literatură, dar Ioan a trebuit să anuleze, așa că nu știu cine mai vine. Mai multe detalii oficiale citiți pe Bocancul Literar , mi-ar face mare plăcere să vină și ceva oameni pe care îi cunosc, poate chiar bloggeri sau cititori ai acestui blog pentru că unele texte vor fi și de aici.

Să vă zic cum este ca atmosferă la Pariu pe Prietenie? Căci am fost data trecută să văd cum stă treaba. Evenimentul se ține în Club Mojo, un local tipic centrului vechi, cu mobilier de lemn și mult fum de țigară. Mi-a adus foarte mult aminte de cenaclurile la care mai mergeam pe vremuri, deși recunosc că nu e chiar aceeași atmosferă. Aici lumea pare mai prietenoasă și se vede că mulți dintre participanți deja se cunosc între ei. Părțile cu folk sunt cele mai frumoase din punctul meu de vedere și cel puțin pentru asta abia aștept duminica.

N-am mai citit de foarte mult timp ceva în public și da, cred că o să am ceva emoții, dar sper să mă descurc. Cineva m-a întrebat de ce fac asta… Din varii motive, pentru că în continuare suțin literatura, cultura, arta și tot ce ține de ea chiar dacă nu mai cred în totalitate că are vreun rezultat/scop. E o adunare de oameni pasionați, de oameni cu litere în degete și în urechi, o nișă care da, sigur, nu îți pune pâinea pe masă, dar care cu siguranță o pune pe suflet.

Vă aștept duminică 🙂

P.S. Ștefan ar vrea să aducă mai mulți bloggeri pe scenă, cum vi se pare ideea? 🙂

Am parasit echipa LaptopNews

Cu inima ușor îndoită, cu bocceluța pe umăr, iaca am pus punct unui capitol din viața mea și din viața proiectului LaptopNews. Am investit un an și 3 luni din viața mea în articole și știri, am trecut prin diverse momente alături de echipă sau singură. Momente care s-au crestat în mintea mea și în sufletul meu, unele extrem de frumoase pe care nu le voi uita niciodată.

Am avut ocazia să întâlnesc o echipă de oameni care m-a inspirat să scriu, am avut ocazia să cunosc mulți dintre băieții de treabă care lucrează la site-urile de IT (și pe care sper să îi revăd la ceva evenimente sau cu alte ocazii), am învățat multe despre laptop-uri, despre review-uri, despre colaborări, despre afaceri și despre cum să lucrezi cu un deadline sau target, lucruri foarte importante în viața oricărui redactor. Mi-am făcut și mulți nervi, dar am și zâmbit de multe ori, am mai și greșit, dar am mai și scris chestii mișto de care am fost mândră.

Așa cum îi spuneam și lui Sorin – am scos tot ce am putut din LaptopNews și LaptopNews a scos tot ce a putut din mine.

O să îmi aduc aminte mereu cu drag de stația Eroilor și patiseria de acolo, în care mi-am petrecut destul de multe dimineți bându-mi cafeaua la o masă, când ajungeam mai devreme. O să îmi aduc aminte de discuțiile pe care le aveam cu Roxana despre care rută era mai scurtă, pe la Facultatea de Medicină sau drept înainte spre Academie 😀 Și de mascota de la IKEA și de ziua de joi, de buticurile din zonă care arătau ca dinainte de 1989, cu iaurt Danone expirat și cafele de 1 leu la 1,7 lei.

Astea erau din vremurile în care mergeam la birou. Apoi am început să lucrăm de acasă și am învățat din nou lucruri noi, cum ar fi ce înseamnă autodisciplina. Am scris și despre asta un articol, dar e încă în draft, îl voi publica tot la Ștefan pe blog cândva.

Eu sper din suflet ca proiectul să crească mai departe și mai mult, să ajungă la un nivel mare pentru că se investește zilnic muncă și suflet în el. O să stau cu ochii pe ei și voi menține legătura cu echipa, însă drumurile noastre, deși poate cu același sens, s-au despărțit așa cum era firesc.

Vreau să le mulțumesc colegilor mei încă o dată că au lucrat cu mine în mod profesionist și de cele mai multe ori plăcut și să le urez mai departe mult succes! Nu în ultimul rând vreau să mulțumesc tuturor cititorilor că m-au urmărit și că urmăresc site-ul în continuare.

”Vom reveni cu mai multe detalii referitoare la disponibilitate și preț”

am castigat cu Circul Foamei

De la 6-7 ani știu să scriu. Cu adevărat am început să scriu de fapt din liceu. Am început cu piese de teatru și nuvele, am continuat cu poezii. Am participat la diverse concursuri împinsă de la spate de oameni care au crezut în mine. Am ajuns să public în 2009 o povestioară în volumul ”Bucureștiul în 22 de povești”, am adunat experiență, am mers la cenacluri, am fost tânără și am scris și am zis prostii multe. Probabil o să mai spun. Prostii spunem toată viața, atâta doar că se răresc pe metrul cub de zi odată cu anii.

Cert e că de fiecare dată când merg la interviuri pentru un loc de muncă aud aceeași mirare: ”Wow, dar ai ceva premii câștigate”. Profesoara mea de limba română din liceu (Dumnezeu să îi dea sănătate) mi-a zis să îmi trec tot în CV. Uneori mă întristez și mă gândesc: ”Și? Ce rost?” Dar nu spun asta niciodată, de cele mai multe ori zâmbesc amabilă și spun că ”da, sunt foarte pasionată de scris”.

Scrisul literar n-are loc prea mult în blogul ăsta. Literatura n-are ce căuta în online de fapt decât pe site-urile de specialitate. Site-uri de specialitate care sunt împânzite de dobitoci care nu știu decât să scoată în evidență aspectele negative, nu aduc critici constructive, ci aruncă doar cu răutăți de parcă ar avea ceva de câștigat din asta. De parcă le-ar întineri mamele dacă îmi zic mie că rimele care-mi ies din degete sunt de r…

După ani de zile (din 2006 încoace) de când încerc cu literatura în online, am renunțat de tot să mai public ceva pe nișa asta (dacă mai vedeți ceva texte care aduc a literatură, să știți că-s simplu fapte reale desfigurate și foarte puțină ficțiune). Deseori nu știu ce să fac cu acest gen de scris, mă uit la caietele cu pagini strânse, mă uit la articolele prăfuite din draft care respiră greoi. Ar vrea să fie citite, dar n-am pe ce canale să le așez la expozeu, toate-s cuști cu lupi înfometați. Noi cu lupii laolalta, cum zice Adrian Beznă.

Un alt artist de la noi de care mie a început să îmi placă mult a spus într-un interviu ceva de genul: ”eu îi dau în pizda mamii lor pe toți ăștia care stau în cur și critică fără să facă nimic”. Am folosit cuvântul cu P, știu că sunt unii dintre voi mai sensibili, dar chiar așa este citatul. Evident, în emisiune a fost cenzurat.

Ah, am fost întrebată: mai scrii? Păi scriu ce să fac, nu pot să mă opresc. E ca o nevoie fizică. Odată ce vrea să vină, n-ai ce să îi faci, trebuie să scoți textul ăla din tine, n-ai cum să îi renegi dreptul de a fi așternut în cuvinte.   Sunt lucruri care mă inspiră să scriu, sunt oameni și trăiri care mă inspiră să scriu, deși un lucru nu mă văd ducând la capăt prea curând: un roman. Cel puțin nu acum și nu singură.

Azi un prieten mi-a zis un lucru frumos care m-a lăsat fără cuvinte: nu știu cum încape în tine atâta poezie într-o lume ca asta. Cred că degeaba încape. Un aspect bun a rămas totuși: cu ajutorul ei și al experienței mai câștig pe la concursuri. Asta sper să nu se schimbe prea curând, ar fi chiar trist să o pierd și pe asta. De curând am participat la concursul de pe Cyberculture și am câștigat seria ”Jocurile Foamei”, îmi plac foarte mult concursurile de acolo pentru că sunt teme care mă inspiră, iar asta cu Circul Foamei chiar m-a făcut să scriu. Se vede după lungimea comentariului presupun. Hai că îl pun și aici pentru că îl recitesc și de fiecare dată îmi aduc aminte de sfatul lui David Ogilvy: Write the way you talk. Naturally.

Era duminică și deja așteptam instructorul de mai bine de o oră. Îl tot sunam, dar nu venea și eu înghețasem de frig. Când mi-a răspuns mi-a zis că a încurcat bisericile și că e în partea opusă a orașului și că ”să o lăsăm pe altă dată”. Ce era să fac? Am luat-o pe jos să îmi dezmorțesc picioarele. Îmi curgea nasul și n-aveam nici măcar șervețele, dar eram mai durdulie și cel puțin îmi reveneam mai repede de la efort. Deja antrenată de pe drum, am ajuns în stația de autobuz, dar nu se vedea nimic. Se făcuse destul de târziu, era noapte și nici câini nu erau în preajmă ca să îmi fie frică. Mi-ar fi plăcut să îmi fie frică, măcar simțeam ceva. Pentru că, drept să îți spun, nu simțeam nimic trupesc, dar nici sufletesc, eram mai rece ca un fier ruginit și aruncat într-o groapă de gunoi. Sau mă simțeam, mai bine zis, ca un fulg de nea mare, care se topește și dispare repede, pentru că așa suntem noi oamenii, trecători. În fine. Nu se vedea nici urmă de far pe pământ, nici măcar un abur de om

Am plecat din stație, din nou pe jos și fix în față mi s-a ivit o clădire imensă, cu o cupolă gigantică cărămizie. M-am oprit mirată, am strâns puloverul lung și mai mult în jurul meu și cu ochii lăcrimând de la frig m-am uitat în stânga, în dreapta după o plăcuță și înapoi, de unde plecasem. Am citit numele străzii, eram tot acolo, pe Cașmirulu, dar nu-mi aduceam aminte să mai fi văzut vreodată clădirea aia acolo. M-am gândit că visez, apoi mi-am zis că poate au construit-o de curând și n-am observat-o… ”dar totuși, cum dracu să termine ăștia așa repede o clădire, când le-a luat 10 ani să termine câteva străzi în centrul vechi?”.

Cum necum m-am trezit că picioarele mă duceau înspre cupolă. Fără să gândesc, fără să îmi pun nici cea mai mică problemă că ar fi periculos, că-s singură sau mai știu eu ce alte gânduri ordinare și firești pe care orice om le-ar avea. Nu. Picioarele mele gândeau și hotărau pentru mine. Am ajuns așadar la nici 50m de intrarea în clădire, iar pe jos, pe alee, erau dale, fiecare inscripționată cu câte o literă. Am citit pe parcursul pașilor… S…P…R..E..-dală goală-C-I-R-C-U-L-dală goală-F-O-A-M-E-I.
”Ce Ceaușist” mă gândesc. Evident că am gândit așa, știți că pe vremuri exista Cercul Foamei pe Pantelimon. Am împins ușa greoaie pe care scria ”intrați numai dacă vă e foame”. Căldura m-a împins tot mai mult înuntru, adânc în spațiul acela imens. Și aveam impresia că am să văd multă mâncare, judecând după mesajul de la ușă, în schimb înăuntru erau peste 200 de scaune pitice, plușate, toate în cercuri mici, la niște mese la fel de pitice. Mirosea a fum de țigară, pe mese erau multe ceainice și căni cu cafea, scrumiere, genți, telefoane și lumea roia de colo-colo. Am oprit pe cineva, era un tânăr de vreo 15 ani să zic și l-am întrebat ce eveniment se petrece acolo. Mi-a spus doar să îmi las haina la cuier (puloverul în cazul meu, la cât de cald era, nu aveam nevoie) și să iau loc la una dintre mese.
– Păi și… îi zic. Dar pleacă zâmbind sadic, fără să mă lase să termin întrebarea.
Din cine știe ce motive m-am simțit în siguranță. ”Hai să vedem ce iese” îmi zic. Ajung la o masă cu trei bătrânei simpatici, două femei la vreo 30-40 de ani și doi tineri studenți. Eu aveam pe atunci 18 ani, așa că eram cea mai mică. Nici nu m-am așezat bine pe scaun că toți s-au ridicat pe rând să dea mâna cu mine, zâmbind și făcând glume ”ia uite, avem un novice printre noi, ce zici, Ianis?” Am zâmbit și eu și mi-am spus numele, apoi am răsuflat ușurată că atenția nu mai era îndreptată către mine. E ciudat sentimentul ăla de ”nou venit”. M-am uitat la ceas pentru că nu voiam să ajung prea târziu acasă, dar am constatat că acesta stătuse de pe la 1. Și ce rost să îi sun pe ai mei, eu eram teoretic la orele de condus.
– Cine începe azi? începe unul dintre bătrâni al cărui nume nu l-am reținut, evident. Nu rețin numele din prima mereu.
– Nu vă supărați, dar îmi explică și mie ce e acest Circ al foamei? îi întrerup eu înainte de toate.
– Se vede că e nouă, dar se citește în ochii ei că are multe de zis, de-aia a și ajuns aici…
– Am ajuns pentru că mi-e frig, le răspund entuziasmată și puțin contrariată, chicotind cu inima strânsă în pumnul sentimentului de ”e-fata-nouă” care-mi revenise-n oase.
– Și foame, nu?
– Am mâncat la prânz, dar…
– Hahahaaa… Fată dragă. Aici nu e circul foamei ”de mâncare”… Aici e circul foamei ”de povești”.

Dacă vă simțiți creativi și aveți cuvintele la voi, eu zic să participați la astfel de concursuri, puteți urmări tag-ul ambasador Nemira. De fapt, eu vă încurajez din suflet să participați la orice tip de concurs care presupune scris și creativitate, pentru că din păcate e una dintre puținele metode la îndemână care ne-a mai rămas pentru a ne valorifica ideile și munca.

cum am ajuns sa scriu in IT – un an de LaptopNews

Vreau să mă credeți când vă spun că am vrut să scriu articolul ăsta de acu’ juma de an, însă am salvat în draft ce am scris atunci. Am zis să scriu totul când/dacă o să împlinesc 1 an. Nu 1 an de viață, ci un an de când scriu pentru LaptopNews.

Am început totul de la zero, ghidată fiind de simpla curiozitate și pasiune pentru IT și gadget-uri. De fapt, mai multă pasiune pentru gadget-uri, o pasiune care încă arde mocnit în mine și care uneori nu mă lasă să dorm de nerăbdare când urmează să îmi cumpăr un produs nou.

Nu rar am fost întrebată: cum ai ajuns să scrii în IT? Și inițial nu mi-am dat seama că întrebarea voia de fapt să însemne ”cum ai ajuns să scrii în IT? mai ales că ești fată!” Presupun că întrebarea venea și pentru că majoritatea oamenilor se așteaptă să vadă genul de fată mai băiețoasă, ceea ce eu nu sunt, cel puțin nu cred că sunt.

Răspunsul e: printr-un mare noroc. M-am întâlnit cu Sorin anul trecut la o conferință, l-am recunoscut de pe Facebook că deja eram ”împrieteniți” și l-am tras de mânecă. El nu mă știa (normal 😛 ), dar din subiect în altul a ajuns să mă întrebe dacă îmi plac gadget-urile și dacă mi-ar plăcea să scriu articole pentru LaptopNews. Mi s-au lungit ochii în cap ca la melc și i-am răspuns entuziasmată că ”da”, iar de acolo restul de istorie.

Sigur, în acest an am dat de tot felul de atitudini din partea băieților (am realizat și eu de curând că eu sunt excepția de la regulă, nu percepeam asta înainte). În mare, băieții din IT se împart în două grupuri. Cei care gândesc ”e tipă, habar n-are ea de IT” și se vede pe fața lor asta și ”e tipă și se pricepe la IT?” și se vede asta pe fața lor când cască gura că știu ce e aia o serie de procesoare Intel Ivy Bridge. În fine, cum necum tot mă judecă într-un fel sau altul, dar deja nu mă mai deranjează pentru că într-adevăr, tipele nu sunt… tehnice. Adică chiar nu sunt, ele sunt cu ”ce frumos arată”, ”ce drăguț e” și așa mai departe. Faptul că mie mi se pare total neproductivă atitudinea (mă refer la situațiile în care vrei să îți cumperi un produs) indiferent de sex, e partea a doua.

Și sigur, nu sunt as în IT (de altfel, sunt puțini cei care sunt), sunt încă multe pe care le am de învățat însă cel puțin îmi place ceea ce fac. Da, sigur, într-un an am avut șansa să mă satur de multe ori, îmi venea să mă iau la palme în unele zile (și probabil o să mai fie, e pur și simplu firesc), dar uite că atunci când aflu de tehnologii/produse noi mișto încă mă entuziasmez. Eu zic că e ceva.

Ce a mai însemnat pentru mine LaptopNews? Am învățat multe și îi mulțumesc lui Sorin pentru răbdarea pe care a avut-o cu mine, pentru încrederea pe care mi-a acordat-o de la bun început și pentru faptul că mereu am comunicat bine în ciuda problemelor inevitabile care au mai apărut pe drum. Am crescut pe plan profesional, dar și personal, m-am schimbat destul de mult în bine zic eu, sunt mult mai optimistă și am căpătat niște filtre pentru a ignora răutățile gratuite ale celor din jur care înainte mă afectau destul de mult. Tot prin LaptopNews am ajuns să cunosc și mulți oameni mișto, de treabă și (Sorin știe, că i-am zis la momentul respectiv) proiectul ăsta a fost unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat la sfârșitul anului trecut. Poate unul dintre puținele lucruri bune.

Nu trebuie să îmi urați la mulți ani, dar puteți să ne urați de bine, să mergem tot înainte, să creștem tot mai mari, pentru că toți punem suflet (și colega Roxana), ne implicăm și muncim destul de mult în fiecare zi.

la prima intalnire

Mulțumită campaniei Coca Cola, Bicicleta Roșie, de care v-am tot vorbit, sunt biciclistă cu acte în regulă. Deocamdată, însă, trebuie să îmi respect numele blogului și url-ul și să vă spun povestea de azi 😀

Am fost anunțată ieri că trebuie să merg și să ridic bicicleta din parcul Izvor, azi, între 18 și 20. La 20 avea loc (are loc poate chiar în acest moment) marșul bicicliștilor. Mi-am făcut eu calcule, cum și ce să fac pentru a ajunge între orele alea în parc, cum și ce să fac ca să o aduc pe mândră până acasă. Că așa e la prima întâlnire, trebuie să duci fata acasă, nu? 🙂

Cea mai simplă soluție era să o rog pe Bălănica (mașina, Dacia veche a lu’ tata pentru necunoscători) să vină cu mine, să o las în parcare până veneam cu noua bicicletă (care încă nu are nume, chiar trebuie să mă ajutați aici).

Plănuiam să ajung la 19-19.30 ca să iau parte și la marșul bicicliștilor, însă din cauza unor disconcordanțe la nivel de comunicare, am ajuns la 18-18.30 atât încât n-am mai putut să stau la marș, chiar dacă mi-aș fi dorit.

Mi-am dat seama că o să fie puțin dificil să urc singură scările de la metrou și să urc în mașină frumusețea cu două roți, dar am zis că pot. Am fost fraieră că nu am rugat pe cineva să vină cu mine, pentru că nu mi-a fost ”puțin dificil”, ci ”foarte dificil” singură cu ea.

După ce am dat câteva ture în parc și am testat-o, i-am rugat pe băieții care se ocupau cu mentenanța să îmi regleze șaua și i-am întrebat dacă e normal să scârțâie când pun frână. Au zis că e normal, până se tocesc saboții de frână. Am sunat clopoțelul de câteva ori, am cam stat o jumătate de oră-o oră în parc, plimbându-mă și apoi mi-am luat inima în dinți și am coborât la metrou. Povestea are etape, 2 mai exact.

La metrou

Am trecut ușor de bare, ăștia de la Metrorex sunt oameni cu cap și au făcut o portiță de acces pentru cei cu biciclete. Am trecut pe lângă alți doi care erau tot așa, cu biciclete de la Coca Cola. I-am auzit vorbind:

El spune ceva de genul: – Hey, n-ar trebui să mergem mai în față?

La care ea răspunde: Du-te, mă, lasă, că nu contează…

În gândul meu era: Ba contează. Trebuie să urci ori prin față, ori prin spate cu ea.

Și tocmai venea metroul, eu eram în dreptul ultimului vagon și am urcat în el. Ce știam eu era greșit. Accesul cu bicicleta se face numai în primul vagon. Paza de la metrou s-a sesizat, m-a atenționat atât pe mine cât și pe cei doi care erau mai departe de mine. Le-am mulțumit pentru sesizare, mi-au zis să mă duc în spatele ultimului vagon în care eram și așa am făcut.

în metrou a stat cuminte

Dar coșmarul n-a fost ăsta, eram liniștită, trecusem cu bine și de călătorie și de primele scări. Acum avea să urmeze cireașa de pe tort: să le cobori e simplu, te mai ajuți și de frână, dar cum sparanghel o urci? Și m-am chinuit ca fraiera la început, că nu știam cum să o țin, să nu cadă, cred că s-au distrat pe cinste cei de pe peron uitându-se la mine. Și eu m-aș fi distrat, serios.

În sfârșit, mi-am adunat forțele și am reușit să o urc. Apoi mă gândeam că e mai simplu pe scările rulante. N-a fost. Era să o ia la vale, era să o scap… era… Îmi pare tare rău că nu am putut să ies din propriul corp, să mă uit la mine însămi și să râd.

Bag-o în portbagaj… dacă vrea

Am trecut și de scările rulante, am răsuflat ușurată. Un câine a avut tentativa să mă latre când am ieșit de la metrou, dar apoi a renunțat. Cred că și-a dat și el seama că numai asta nu îmi lipsea. Și am ajuns cu ea în parcare. Yey! Acum, să vedem cum o urc în mașină… Tata formase platformă Bălănicăi și m-a asigurat că ”au loc și 2 biciclete acuma!”. OK. Și dă-i și luptă-te cu ea, fă-o să intre. N-a vrut. Am mângâiat-o, am mai băut niște ceai, m-a sleit de puteri. Așa e cu astea fițoase, depui ceva efort până să vrea.

Mă aștept să fiu vedetă pe youtube, cum mă luptam cu săraca bicicletă să intre în Bălănica. Dacă a prins cineva asta pe cameră, am șanse să devin chiar ”virală”. Mă rog, mai puțin probabil să fi fost cineva pe fază că era cald și era puțină lume în preajmă și totuși… slavă Domnului că a fost așa!

N-am reușit, deci, să o urc cu totul în mașină. A vrut fetița să stea cu picioarele afară, legănându-le ca un copil mic. Am plecat cu portbagajul deschis și m-am asigurat că e stabilă și că nu o pierd pe drum. Asta e, așa sunt oamenii, se adaptează. Și am mers încet încetișor, precaut, super precaut chiar, fiind cu un ochi în spate și unul în față. Deci ori suntem șoferi, ori nu mai suntem.

I-am mulțumit lui Dumnezeu când am ajuns pe stradă. Am parcat, am dat jos mândra, era întreagă, frumoasă și roșie, a mea. Dar aveam să aflu curând că entuziasmul meu avea să pălească cu siguranță în fața entuziasmului tatălui meu. Pfai, când a văzut-o aproape că i-au dat lacrimile de fericire, de parcă i-aș fi adus-o lui cadou: ce frumoasă e, îmi zice sincer. Deci e adevărat sloganul celor de la Coca Cola cu Fabrica de fericire.

Am intrat în casă să mă schimb și ding! aud clopoțelul. Tata a studiat-o în amănunt, observând că băi, are și dinam… are și șa bună, are și d-aia, are și d-aia. Bravo, măi, tată! îmi zice.

Dar în gândul meu m-am felicitat că am reușit să o aduc acasă cu bine, singură, cu Bălănica, pe patruj’ de grade, fără ajutorul nimănui. Asta e, de fapt, adevărata performanță.

 Continuarea cu păreri despre campanie – Nota 10 pentru Coca Cola și Bicicleta Roșie

Evanescence la Rock The City – cum o fu si cum s-o du

Vacanță probabil nu o să am, în parc cu bicicletele nu mă mai duc dacă a revenit canicula, iar zidurile rutinei se ridică încet, încet în program dacă nu le mai domolesc eu cu ceva ieșiri. Și după multe rumegări interioare, am crezut că starea pe care am avut-o de dimineață o să mă oprească să văd un concert pe care îl visam des când eram puștoaică. După multe rugăciuni, dar mai ales, după multe pastile și un pui de somn care mi-a întregit cele 7 ore dormite chinuit aseară, am putut să o iau pe Bălănica să o duc la păscut în parcare și să îmi văd de drum spre Rock The City ca să îi văd pe cei de la Evanescence.

Atmosfera îmi aduce aminte de concertul lui Manson, ultimul pe care l-am văzut la Romexpo, în 2007 (și văd că la sfârșitul articolului de atunci -la care nu, nu o să dau link pentru că este scris incredibil de prost 🙂 – am menționat în mod ironic: That’s kinda all, n-am regretat biletul… si daca mai vin si Korn, Evanescence sau Godsmack o sa pot muri chiar fericita).

Revenind la atmosferă. Oameni liniștiți, oameni veseli, unii la bustul gol din cauza căldurii, alții cu turbane/șepci/pălării. Ar fi fost bună o pălărie, dar e OK, soarele mai intră în nori.

Când am ajuns am prins ceva și din ce au cântat cei de la The Cult. S-ar putea să încep să îi ascult, mi-a cam plăcut ce am auzit. Apoi pauză cu mult praf și ceva urechi înfundate de la sunetul dat prea tare. Cred că ăsta a fost singurul punct negativ major, faptul că sunetul a fost dat atât de tare încât simțeai cum vibrează plămânii în tine la propriu.

Se termină pauza și simt cum îmi crește entuziasmul: o să îi văd pe cei de la Evanescence live pe scenă!

Amy intră în forță cu melodia What You Want și ascult, mă mai ridic pe vârfuri și îi mulțumesc în sinea mea celui de sus că-s înaltă și că în față am mignone. Pe parcurs s-a mai aglomerat și numai pe vârfuri puteam să văd ceva acțiune pe scenă, din fericire cele două ecrane mai ajutau. S-au cântat melodii noi pe care le-am ascultat pentru prima oară, dar și vechi care mi-au trezit o grămadă de amintiri. Îmi făcusem o notă mentală să ascult și re-ascult toate melodiile lor înainte de concert, însă, evident, am uitat sau poate în mod intenționat nu am ascultat.

În sfârșit, la melodiile mai vechi am cântat la unison cu miile de oameni. De exemplu, la Going Under, My Immortal după cum se vede în clip și Bring me to life, melodia cu care au încheiat concertul în mod simbolic. Videoclipul la Bring me to life a fost filmat în București, în 2001 (parcă). În rest, au mai cântat Call me when you’re sober, SickMy heart is broken, Lithium, The Change și încă câteva.

Au fost câteva momente care mi-au plăcut în mod deosebit. Unul din ele a fost când Amy Lee a luat steagul României și l-a pus pe o tobă și altul a fost când a început My Immortal, s-a simțit așa o fericire în aer, un entuziasm nebun.

[nu ascultați cu volumul dat tare, nu are cea mai bună calitate audio]


Nu pot să declar că mai sunt fană Evanescence pentru că nu îi mai ascult la fel de mult, dar pot să declar că am fost și mai mult pentru asta m-am dus. Eul meu de 15-16-17-18 ani nu m-ar fi iertat prea curând dacă nu mergeam și mi-a părut bine că am apucat să îi văd live. Sunt totuși oamenii cu care am crescut în căști.

Pot să mai zic că Amy s-a descurcat incredibil de bine din punct de vedere vocal, a transmis o tonă de energie. Ar fi fost drăguț să fi interacționat mai mult cu publicul, dar ăsta e un detaliu minor. Mi-am găsit și insigna pe care am cumpărat-o acum câțiva ani și am purtat-o din nou cu mândrie pe geantă.

Ca să închei, a fost un concert foarte fain, la care mă bucur că până la urmă am ajuns. Le-a luat atâta timp să vină pe scena din România încât cine știe când sau dacă mai aveam ocazia să îi văd.

Conferintele Nationale de E-Commerce – cateva cuvinte

Pe 8 și 9 mai au fost Conferințele Naționale de E-Commerce organizate și susținute de Allegro Group. Am fost ca reprezentant Laptop News, puteți citi și articolul meu cu un scurt rezumat la ceea ce s-a discutat aici.

Am vrut totuși să trec și pe blog câteva cuvinte să vă povestesc cum am cunoscut oameni foarte mișto. În prima fază am fost puțin retrasă pentru că nu știam absolut pe nimeni, dar apoi am început să adun oameni pe lângă mine… sau m-au adunat ei pe mine, nu știu. Nu mă apuc să fac o listă cu cei pe care i-am întâlnit, pentru că oricum știu ei cine sunt și vreau să le mai transmit încă o dată că mi-a făcut mare plăcere să ne cunoaștem și să stăm de vorbă. Sper să ne mai vedem cu astfel de ocazii.

Adevărul e că iubesc să întâlnesc oameni noi cu care mă înțeleg bine, plec cu un sentiment tare plăcut și cred că asta a contat foarte mult. Asta contează de fiecare dată pentru mine de fapt. Sigur, am învățat și foarte multe, cei care au luat cuvântul au avut lucruri interesante de spus de fiecare dată și au interacționat cu publicul. A fost un eveniment organizat destul de bine, cu WiFi și tot ce trebuie 😀

2 zile pline de conferințe au fost, ce e drept, puțin obositoare și mi-au aglomerat agenda, de aceea am ajuns abia acum să scriu și pe blog despre event. Ah, și oricum nu scriam dacă nu vedeam draft-ul uitat aici cu titlul de mai sus.

În sfârșit, mie mi-a plăcut și voiam să folosesc ocazia asta și să le mai spun încă o dată felicitări tuturor celor care au luat parte într-un fel sau altul. Sper să ajung și la anul 🙂

Power to the bloggers!