de cand ai plecat

Prietene, de cand ai plecat

Ma simt precum un câine abandonat

Am rămas cu bani în portofel,

Că nu mai am cu cine să ies, am până și de un miel.

 

Cele 25 de minute gratuite naționale-s neatinse

Și două seri am riscat să îmi rup gâtul

Fiindcă becurile pe stradă-s tot stinse.

 

Prietene, de când ai plecat

un kilogram, cred, tot m-am îngrășat

Căci lipsa ta mi-a dat afurisite toane

Și am mâncat (oho!) multe bomboane.

 

De câteva zile mă frământ ca pe FIMO

Și tot ce-mi vine să strig de când ai plecat

E ”vino!”

 

Eh, de fapt,

Lucrurile între noi s-au terminat,

Așa repede cum am știut și ți-am zis înainte să îmbătrânim,

Când eram la început de dream.

 

Și doar câteva mai zic,

De când ai plecat parcă mă-nvelesc cu frig.

Prietene, e ger și luna lacomă argintie

Mănâncă struguri singură dintr-o tipsie.

 

O boabă nu văd, s-o cuprind și s-o încălzesc

Gândurile pe un jar de stele să le călesc

Sau măcar s-o văd rănită cu un ac,

S-o văd că stă și ea ca un câine abandonat.

 

Dor de tine? Da, mi-a fost,

Dar tabloul ăsta e fără rost

Cum au fost și altele mai vechi,

Între zeci de ciorapi neperechi.

 

Uite, scriu versuri pentru tine să te măgulesc,

Prietene, e ultima oară când îți mai vorbesc.

Pentru mine, un fierar, nu-i loc,

Eu nu mă joc decât cu foc,

M-am fript și ars și cicatrici mi-am desenat,

Și mă-ntorc mereu de unde am plecat…

În culcușul meu firav și trist și cartonat

De simplu câine abandonat.

 

N.B. acesta nu e o poezie, nu e literatură, e doar o joacă de moment 🙂

m-a oprit politia

În mașină se auzea vuietul caloriferului, șoseaua era iluminată parțial și în față niște câini se gândeau dacă să îmi taie calea, dacă să se sinucidă sau nu.
Mă gândeam la bricheta cu care am aprins focul de pe stradă. Era de la un partid. Partidul celor care se bat cu morile de vânt și ies câștigători. La următoarea intersecție alți câini stăteau de pază, mi-au văzut farurile colorate curcubeu, au auzit bătăile prea repezi ale inimii și m-au oprit. Nu m-a oprit niciodată Poliția Rutieră a Gândurilor Ascunse. Nici nu știam dacă îmi făceau mie semn să opresc sau idiotului din spate care uitase să aprindă farurile, dar am oprit incertă, la o adică îmi spuneau să îmi văd de drum dacă nu se refereau la mine.

– Bună seara, îmi spune unul dintre ei în timp ce se apropia cu un pas macho.

– Bună seara, răspund.

– Permisul… actele mașinii… și să coborâți din mașină, vă rog.

– Sigur, imediat.

Am bâjbâit pe întuneric după lădița din spate în care țineam actele ascunse. Am oftat, obișnuiesc să oftez când sunt în ultimul loc unde vreau să fiu. Îngustez ochii și caut printre hârtii, inima îmi bate mai repede decât trebuie, gândurile mi se sparg haotice în timpan în timp ce nările negre de fum trosnesc când răsuflu. Scot tot ce trebuie și i le dau domnului Polițist. Îmi zice:

– Hm!

– Ce?
– Mașina e veche…

– Da…

– Și aveți actele în regulă la ea…

– Da..

Zâmbesc dobitocește și nu îi place chestia asta. De data asta, lupul flămând de șpagă îngustă ochii la mine și îmi spune, ia suflați…

– Hoooo…. suflu spre el.

– Ați băut?

– Nu, domnule, cum să beau, eu nu beau…

– Doamnă, eu zic că ați băut… ia să aducem fiola.

– Adă, domn’le, fiola, să vezi că n-am băut.

– Fane, ia adă mă fiola aia să vedem cât are la bord domnișoara… Îi strigă colegului său care stătea în mașină.

Fane îi răspunde pe o voce răgușită: – Sigur ai luat-o de la secție?

– Caută, mă, în torpedou, că doamna se joacă cu noi…

– Domnișoară, de fapt… Înclin capul puțin și măresc ochii a uimire. Se uită și zice sictirit:

– Domnișoară…

Din depărtare se aude iar vocea fumată a lui Fane:

– N-ai luat-o de la secție, îți zic, nu e nici în torpedou.

– Mă, futu-i mama ei de fiola…

Se duce cu pas hotărât spre mașină, deschide ușa și pe geam i se vede doar fundul. Mă bufnește un râs isteric și mușc șalul ca să nu mă audă, dar degeaba. Își ridică moaca din torpedou și strigă la mine furios:

– Doamnă, ce vi se pare așa amuzant? Dumneavoastră chiar sunteți băută…

– Domnișoară, reușesc să zic printre hohote.

Se uită la Fane cu ochii mari și îi zice șocat:

– O ia mama dracului pe asta. Ia dă, mă, rola aia…

– Domnișoară ia veniți aici… Fane, ține de capătul ăsta să întindem fâșia.

– Ce e asta? Scotch?

– Izolier band.

Îmi aduc aminte că ”Scotch”-ul era soluția universală pe care o folosea tata când se strica ceva în casă. Se strica un furtun, îi punea sctoch, se crăpa un geam, îl astupa cu scotch, ba cred că și când eram mică și cădeam pe stradă îmi punea tot scotch la rană. ”Copile, ți-e foame? Ia niște scotch, îți trece”. Alt val de râs isteric mă cuprinde, grohăi ca un porcușor în eșarfă și nu mă pot opri deși văd polițistul furios cum se apropie de mine strigând nu-știu-ce.

– Mergeți pe bandă!

Proștii o puseseră strâmb. Sau… Mă rog, eu așa o vedeam. Mă opresc cu greu din criza de râs și mă apuc să merg pe tâmpenia aia de bandă. Calc de două-trei ori în afara ei și polițistul se uită satisfăcut la mine de parcă ar fi aflat un secret murdar.

– E clar, sunteți mangă.

– Nu-s, domnule, ce-ai…

– Păi, nu vedeți că nu sunteți în stare să mergeți drept pe bandă?

– Păi cum dracu să merg drept dacă banda e așa îngustă…

În fine, m-au luat la secție. Am lăsat mașina acolo, râsul tot nu îmi trecea, dar printre lacrimi, dureri de burtă și înjurăturile polițistului, dau cu piciorul sub scaun și văd că îmi balansează pe ceva – fiola. O scot de acolo și îi întreb dacă aia era ce căutau mai devreme. Fane zice entuziasmat că da, celălalt îi zice să oprească pe dreapta, undeva pe Magheru, să suflu în ea. Fac cum îmi zice, deși râdeam iar ca proasta, imaginându-mi-l pe polițistul recalcitrant cu steagul american pe cap și flautul în ureche, ieșind pe cealaltă ureche. În fine și îmi zice:

– Suflați, suflați, suflați… așa… gata, ia… intrați la penal sau scăpați doar cu amendă?

Se uită. Afișajul era 0.

– Cum pizda mă’sii…

Iar mă bufnește râsul, mă gândeam că fiolele n-au mamă. Polițistul se uită câteva secunde prostit la mine, cu gândirea departe, căutând o explicație, o soluție, o răzbunare, ceva, apoi revine în prezent.

– Fane, întoarce, las-o dracu, că asta e lovită…

Mă duc înapoi la mașina mea, mă bucur că pot să mă urc și că am scăpat de amendă. Probabil dacă îmi dădeau amendă de plătit, le-aș fi spus să le-o plătesc în muncă pe șantier sau în stat la pușcărie că bani nu aveam. Mai aveam doar 10 de lei cu care trebuia să pun benzină să ajung acasă.

La al doilea semafor iar m-a pornit râsul pentru că probabil polițiștii nu și-au dat seama că fiola nu detectează decât oamenii îmbătați cu alcool, nu și pe cei îmbătați cu iubire.

povestea sticlei

A fost odată ca niciodată o sticlă de bere. Scopul ei era să țină berea, să poată fi transportată. Cineva a ales sticla de pe un raft al unui magazin. A invitat-o în oraș, a băut-o, apoi a lăsat-o deoparte.

Sticla aștepta goală. Nu știa ce avea să se întâmple. Ajunge la coșul de gunoi? O să fie refolosită? Sticla se îngrijora tot mai mult și își făcea procese de conștiință. Unde a greșit, de ce o ignoră?

Într-o zi a bătut vântul și, fiind goală, s-a răsturnat. S-a rostogolit, i s-a rupt eticheta. Se simțea ca ultima sticlă. Cu toate astea, cel care băuse din ea prima oară a ridicat-o de jos pentru că făcea zgomot. Scâncea.

A umplut-o cu apă și a udat florile. Sticla s-a simțit împlinită, cu toate astea, apa s-a terminat și sticla a rămas din nou goală, afară. Nu mai batea vântul, dar bătea toată ziua soarele în ea.

Era fierbinte și goală. După mai multe zile în care sticla a rămas așa, neclintită, așteptând fără un scop, cel care a băut din ea a aruncat-o la coșul de gunoi. Sticla s-a simțit murdară și a înfruntat flăcările mistuitoare când a fost reciclată.

Acum nu mai știe ce s-a întâmplat. Acum este o altă sticlă care își așteaptă cumpărătorul pe un raft prăfuit, cu ace de ceas și vise.

p.s. acesta nu este un text literar. sticla există în continuare și va exista pentru totdeauna

10 zile

– Dă înapoi să vedem și celelalte poze.

– Din urmă?

– Da.

Am atins ecranul și pe parcurs ce curgeau pozele din telefon… mărțișor, zăpadă, birou, câine. Trecut. Am trăit trecutul odată cu ele, rapid, în pizzeria plina de fum de țigară. Când le-am terminat parcă am simțit că mă retrag dintr-un vârtej, din alte timpuri, din altă vreme, că revin la prezent.

Am ajuns acasă, am primit pozele pe care le-am făcut azi și în fișierul pe care l-am deschis am dat de o altă poză care m-a transpus în trecut. Rapid, într-o secundă, m-a luat prin surprindere, ca o palmă rece dată peste față. O săgeată de privire, un alt fum, brațe, gene și în nări mi-a revenit mirosul dulce, am simțit pe limbă papilele cu gust amar.

În fața porții mă uit în sus, la cer.

– Uită-te și tu! îi zic. Uite ce frumos e! și întind mâinile ca un dirijor. E superb!

Cum să reziști? Cum să nu vrei să fii fericit sub cerul ăsta?? Cum? De ce? Cine crezi că ești să refuzi fericirea? O să se supere fericirea pe tine.

Eu aici, el acolo, celălalt el acolo, celălalt el acolo, stelele sus pe cer, niciuna nu cade, sunt țintuite de cer cu adeziv, menite să îmi sape sadic dorul. Dorul de lumea completă, dorul de mine, dorul de brațe, dorul de cald, de mâini.

O să alerg. O să plec, o să plâng cândva, dar nu acum că nu e momentul. Nu pot pentru mine, pentru tine, nu pentru el și el și el și el. Nu pot pentru stele, nu pot pentru sudici, pentru nordici, pentru cei care au cămin și fără de cămin. Azi nu exist. Alerg 10 zile, alerg 10 nopți, o să alerg o viață, iar în pauze o să mă odihnesc pe lună, că ea e obișnuită cu rătăciți ca mine. Oameni pierduți în amintiri, povești și emoții răsuflate ca un suc fără acid.

despre noi inceputuri, frici, asteptari si pantaloni

Prima gură de aer. Prima julitură. Prima zi de grădiniță. Prima zi de școală. Primul examen. Primul băiat/fată de care îți place și nu te place înapoi. Primul sărut. Prima zi la job.

Toate astea de mai sus sunt grele pentru că trebuie să te acomodezi unui loc, unui lucru nou, unei persoane. Ba uneori trebuie să te acomodezi și unui timp. Dar vreau să vorbesc mai mult despre ultima chestie: prima zi la job sau prima zi când începi un job nou.

Am urcat la etajul 1 în clădirea neagră. Toate ușile erau din sticlă, în unele mă vedeam pentru că aveau efect de oglindă. M-am uitat, normal, să văd dacă arăt prezentabil. Era decent, deși îmi tot cădeau pantalonii și îmi venea mereu să ridic haina să îi trag în sus. Dracu să îl ia pe ăla de a inventat talia joasă.

Ajung în fața unei uși prin care puteam să văd birourile. Apăs. Nu se deschide. Apăs iar, un tip foarte drăguț dinăuntru mă vede și îmi zice pe muțește ”intră”. Apăs iar. Ușa nu se deschide. Îmi face semn să apăs mai cu putere. Apăs mai cu putere, minune! Se deschide ușa. Ah, cât de penibil! Exprim asta și cu moaca, zâmbind prostește. Tipul îmi zice să aștept în camera alăturată. Erau două uși – ”aici sau aici?” ”Uite acolo”, iese de acolo un puști care vorbește la telefon.

Camera era mare, cu o masă ovală. Sau dreptunghiulară? Mă așez, îmi trag iar pantalonii, mă gândesc că o să îi tai cu toporul când ajung acasă. Era să cad de pe scaun, bine că eram singură și nu mă vedea nimeni. Intră o fată. Se prezintă, o cheamă Mihaela. Mă întreabă dacă vreau ceva de băut… ”o apă, un ceai?” Binecuvântați fie românii și ospitalitatea lor. Am zis că o apă ar fi mișto.

Aștept 2-3 minute în care mă gândesc la: site-uri online, job, perspective de viitor, ziua de ieri, pantaloni, ziua de ieri, pantaloni din nou, fereastră, ploaie, blog, business și pantaloni. Șirul e întrerupt de o altă tipă. Mă salută, se prezintă. Zic ca fraiera ”îmi pare bine, Alexandra” în loc de ”Alexandra, îmi pare bine”. Primul lucru pe care îl întreabă: ”Ești supărată, Alexandra?”

”Păi, cam da, nu trebuia neapărat să o spui…”

– Nu, de ce toată lumea zice asta?

Râd înfundat și nesincer și îmi fac procese de conștiință că se citesc lucrurile prea ușor pe moaca mea. Îmi explică lucruri, articole, bani, site. Era ultimul loc unde voiam să fiu, nu din dezinteres, ci din cauza faptului că se holbau norii la mine și scaunele erau de plastic, mă făceau anostă, străină, rece, n-aveam ce să caut acolo.

Când n-ai ce să cauți într-un loc, o simți. Simți până în oase, iar când aparții unui loc, iarăși simți. Dar, sigur, poți să te înșeli, pentru că uneori intervine frica de un nou început.

Oriunde începi și cu oricine începi ceva ți se pare înspăimântător pentru că sunt calcule pe care trebuie să le faci, fapte pe care trebuie să le pui în balanță și viitorul devine subit imprevizibil. Cu alte cuvinte, oportunitățile care ți se oferă (indiferent de natura lor) creează în mintea ta instabilitate. Și e normal să te sperii, cine dracu nu s-ar speria… Îți pui inevitabila întrebare: dacă merge prost? uitând cu desăvârșire să te întrebi și cealaltă variantă.

 Nu aș fi dat 10 lei pe transport să fac drumul până în clădirea asta pentru că nu vedeam să iasă nimic bun. E bine să nu ai așteptări, e cel mai bun lucru posibil, dar uneori imposibil pentru mine în același timp. În fine, m-am dus, fac o schimbare, poate se întâmplă ceva mișto, poate apare ceva nou, poate mă schimbă într-un fel drumul ăsta, poate trebuie să învăț ceva.

Aceeași întrebare care mă face să îmi imaginez cum mă leg de un scaun cu un lanț, îmi tai unghiile din carne și îmi dau pumni până leșin: ce așteptări ai? 

I-am zis. Suma era cam dublă față de ce ofereau ei. În mod normal cred că eu îmi subapreciez munca. Iar dacă eu tind să îmi subapreciez munca (ceea ce este un lucru horific pe care încerc să nu îl mai fac, am aflat de la prietenii mei), ăștia nu o subapreciau, ăștia măturau cu ea podeaua și în subsol. Au urmat multe: ăăă… păi… Și apoi un: Nu pot să vă dau un răspuns mai încolo? În timp ce zâmbeam total și absolut încurcată. Tipa nu zâmbea. Era foarte serioasă, eu n-aveam suficiente glume în mine, suficientă energie, suficientă viață. Fiindcă a fost o dimineață tâmpită, tableta m-a enervat, transportul în comun m-a enervat, pantalonii cădeau de pe mine și îmi venea să merg în chiloți pe stradă deși mi-era frig.

N-a fost în stare să îmi zică un NU simplu sau un DA simplu. Mă exasperează oamenii care se ascund după tufiș în loc să fie clari. Răsuflu, mai iau o gură de apă. Dar cum să refuz când am nevoie de mai mulți bani? 

Tipa amabilă vine cu laptop-ul și îmi arată site-ul. Ceva articole cu roșii, cu probleme de ten…

– Nu îți ia foarte mult să scrii astea.

”Habar n-ai ce înseamnă să scrii ”astea” (n-am zis-o, nu găseam o metodă drăguță să îi spun că e de muncă dacă nu vrei copy paste)

– Aha, da…

Tot ce aveam în minte era ”nu vreau să fiu aici” și în paralel cu ce se întâmpla în realitate, în capul meu era un întreg dialog:

– Dar unde ai vrea să fii?

– Undeva cu oameni pe care îi cunosc, cu prieteni, undeva să fie bine și cald. În pantaloni de trening!

– La munte?

– Da, normal, mereu vreau acolo.

– Și când ajungi acasă ce o să faci?

– O să scriu, trebuie să termin de lucrat.

– Ți-e frică să accepți propunerea ăstora?
– Nu, dar nu-s mulți bani, nu știu dacă merită.

– În principiu aș fi interesată. Am zis asta cu gândul la posibilitatea de a câștiga ceva în plus.

– Atunci poți să stai să îți facem un mic training acum?

Ezit iar.

– Nu se poate data viitoare?
– Mâine?
Jesus. Mâine trebuie să ajung la Puma.

–  Uhm… nu?

– Săptămâna viitoare atunci.

– Da, rămâne pe săptămâna viitoare.

Mă ridic. Iar simt cum alunecă pantalonii, ignor senzația, mi-e lehamite de tot. Dau să ies, era să ies pe ușa greșită. Logic. Zâmbesc iar ca fraiera. Mi se întâmplă mereu. De data asta m-au dus în eroare toate geamurile și ușile în care te vedeai.

Cobor scările. Ies afară. Simt că nu o să mai revin în locul ăsta, dar nu exclud 100% posibilitatea. Viața e prea imprevizibilă pentru acest procentaj. Afară e iar înnorat. Îmi dau seama că nu norii mă deranjează, ci faptul că nu simt nimic. Nu vreau să vorbesc, nu vreau să văd, nu vreau să mă adaptez. Nu vreau nimic. Pășesc automat spre casă, mă uit la studenți, la lumea din metrou. Aud ”Alex!” din spate.

Era mama. M-am întors, cred că am schițat un zâmbet și am întins mâna să iau una dintre sacoșe. Singurul zâmbet sincer. Chiar a fost una dintre zilele în care numai un super erou mă putea face să simt ceva, orice.

o saptamana

În urmă cu o săptămână m-am trezit la 6.30. Asta a fost decizia mea. Am decis să tremur interior de oboseală și să am stomacul ghimpe, doar ca să simt căldură în frigul dimineții. Am riscat, am fost nebună. Am încercat să fiu precaută, m-am trezit încet din pat, nu prea brusc, să nu dau cu capul de lampă. Am dat. A durut. Doare, dar se vindecă. A fost ultima oară.

Deciziile se asumă. Mai cu noduri în gât, mai cu lacrimi pe obraz, dar se asumă. ”Munții n-o să se prăbușească, iar casele n-or să ia foc”, cum zice cântecul. Nu înțeleg de ce cineva ar alege să supraviețuiască, când are ocazia să trăiască, dar accept.

Nu înțeleg de ce nu simt ceea ce conștientizez de multă vreme, de ce am rămas în urmă, în acea dimineață, rugându-mă să vină tramvaiul mai repede, dar accept. Azi am pus punct. Mulțumesc pentru puținul care a fost și pentru durerea asta. E greu, dar nu mă plâng, e bine că sunt vie.

Ultimele rânduri pentru tine, cu riscul că are să îmi scadă traficul – poezia pe care (n-)ai vrut să o scriu (sâc! sâc!):

Sunt ceea ce gândesc

Sunt ceea ce gândesc

Și cât am fost cu tine nu cred că am existat.

Am uitat.

Sunt nimicul ce mă știe doar Dumnezeu,

Sunt în zodia leu

Deși în buzunar el îmi lipsește.

Și simt un foc, îl simt mereu.

Uneori arde mocnit,

Alteori e adormit.

Alteori e chin.

Și frig.

Noaptea sunt un strigăt de frustrare,

Gem a libertate,

Noaptea-s rătăcit trupesc,

Sunt ceea ce gândesc.

Ți-am lipit vocea cu scotch

De a mea inimă

În minte am croșetat privirea ta,

Și gustul de pe

Limbă.

N-am putut a fi mai mult,

Timpul mă urăște de când m-am născut,

Dar știu să îl opresc în loc cu un sărut,

Doar ai văzut.

Știu, nu? Știu să mă plimb pe fața ta cu trăsura

Știu să fiu nebună sub clar de

Lună.

Să urlu, să pipăi, să mușc firesc,

Fiindcă-s ceea ce gândesc.

Și dacă gândesc iubire,

Iubire sunt.

Dacă gândesc mâhnire,

Mâhnire sunt.

Dacă gândesc poezie,

Poezie sunt.

Dacă mă gândesc la tine?

Ce sunt?

Sunt tine.

Sunt tine.

Sunt tine.

Iată-mă, tine,

Iată, mă ține.

Ai lăsat semne ciudate

În mine.

Acum o săptămână.

A trecut, un vis plăpând

Un vis pe moarte călcând

Cu moarte.

Parchetul e distorsionat când îl privesc,

20 de lacrimi s-au prelins pe gene.

Amar gândesc.

Amară sunt.

Căci Timpul nu mi-i prieten

Și nu-mi va fi nicicând.

trece trenul!

Îmi dau jos cerceii. Miros a parfum, îi așez în cutiuța neagră de pe masă. Mă uit din nou înspre ecran, apoi salut podeaua.

Ce mai faci, iubito? De când nu te-am mai călcat? Mâine am să te aspir și am să te spăl din nou, ritualul nostru din fiecare săptămână, dar în seara asta lasă-mă să te admir așa murdară cum ești.

Cerceii se odihnesc în cutiuță. Îi aud cum respiră, cum oftează și parcă îmi vine și mie să oftez. Le e dor de gura lui.

Păi să vă obișnuiți cu dorul, le spun cât de urâcios pot.

N-am apucat să ridic picioarele de pe podea nici 2cm că buzduganul realității m-a lovit în creștet. Sunt din nou aici, ce revenire rapidă, ce traseu scurt, parcă îmi vine să mă smiorcăi și să plâng ca un copil fără jucărie.

N-am să fac asta, dar presupun că e eliberator s-o scriu. Din pachet scot un șervețel umed, îmi șterg obrajii, ochii, fruntea. Mă mânjesc cu vechea culoare, urmez vechiul traseu. Știu, scriu tâmpenii, dar e bine. E așa de bine uneori să scrii tâmpenii pur și simplu.

Credință, speranță și singurătate. La asta îmi stă mintea. Și la frica ce stă tainică în mine, pasivă în cele mai multe cazuri. Se activează când simte fum, e ca un detector ce nu are nevoie de baterii, funcționează constant, e un sistem perfect. Frica e un sistem perfect. Am lovit puternic podeaua, s-a dus șocul până în oase, până în coloană, până în dinți ca atunci când am văzut muntele la televizor.

Îmi scot ochelarii de la ochi. Îi pun și pe ei în suport. Se pare că totul are o cutie unde trebuie așezat. Mi se pare ciudat. Da, de fapt și oamenii au așa ceva. Și câinii, până și păsările. Sunt în pijamaua veche, podeaua e rece și nu am ciorapi în picioare. Undeva departe cineva îmi șoptește ”ține-te bine”. Pun o mână peste cealaltă mână, ca să îmi dau impresia că nu-s singură (mai fac asta uneori, ba chiar mă iau și în brațe), înfig ușor degetele de la picioare în pământ și mă ridic.

Trece trenul! Alex, vino repede, trece trenul!

Fug repede și mă ridic pe vârfuri. Mă uit în depărtare de pe treptele vechii case, când viața se rezuma la minge, cireșe, la turtă dulce, cer cu obraz imens și pistruiat și praf de țară. Văd luminile vagonului. Da, iar trece trenul. Fără mine.

cea mai dulce, cea mai vie

Nu știu exact ce formă are fericirea. Probabil că ea diferă în funcție de om. De cele mai multe ori are forma unui copil, unei case, unei mașini, unui lucru nou, poate unui gadget, cine știe. De fapt, în ultima vreme am descoperit că nu știu multe, nu mai știu nici lucrurile pe care le știam cândva. Pașii pe care urma să îi fac, lucrurile pe care trebuia să le spun sau nu. Am vorbit cu mine însămi acum ceva vreme și am hotărât să accept. Să îmi asum niște riscuri. Am ales să îmi permit să iubesc, pentru că pentru asta nu ai nevoie de bani sau de aer sau de timp.

Când eram mai mică îmi imaginam (poate era o idee sugerată din filme) că oamenii o să ajungă să aibă camere de filmat în ochi și că atunci când or să vrea să își vadă amintirile, tot ce ar fi trebuit să facă ar fi fost să scoată chip-ul sau cardul și să se uite la filmul vieții lor. Și totuși n-avem nevoie de asta, avem simțuri. Corpul uman e o minune mecanică, perfectă și imperfectă în atâtea moduri. Memoria olfactivă are un mare cuvânt de spus în viața mea. Mirosurile mă propulsează în trecut fără să îmi dau seama, parcă ar fi din praf de pușcă și eu aș fi scânteia. N-am rămas mică, cum zici tu, acum dacă aș avea de ales să văd înregistrări cu noi pe un ecran sau să le văd cu mintea și pixelii pielii, cu amprentele vocii tale și ale ecoului din pieptul tău, aș alege cea din urmă variantă. Cea mai dulce, cea mai vie.

De ieri am o nouă aromă în listă, de ieri mi-am pierdut cuvintele, parcă și ce-am scris până acum e prost. Parcă nu exprimă bine ce vreau să exprim. Parcă nu-s frazele care trebuie, punctuația care trebuie, letrina care trebuie. Parcă tot ce a fost înainte s-a pierdut sub greutatea acelor de ceas care au stat. Și culmea, mă gândeam ieri pe drum că viețile noastre sunt diferite ca fulgii de nea. Dar diferențele ne rezumă, ca o poveste.

Mi-am dat seama ce scurt e vocabularul meu când trebuie să cuprind orele alea. Mi-am dat seama ce foame de suflet am în mine și de căldură, de nou, de… tine.

Am visat artificii. Erau frumoase, repezi, colorate, asemenea ție. Așa că de ieri nu mai știu multe, vreau să tac, să nu arăt barajul pe care l-ai format în mine cu sărutările tale. Le-ai construit ca un zid de lego, de copii și totuși puternic, puternic ca brațele tale. Puternic ca dorința din mine care m-a făcut să  răsuflu, să oftez și care m-a redus la două cuvinte: mai vreau. Se pare că fericirea mea are acum forma brațelor tale între care vreau să înnoptez, să cuget, să mă adăpostesc, să trăiesc, care sunt cele mai dulci și sunt cele mai vii.

Enter title here

”Roagă-mă”

”Te rog”

Mă uitam la botul ghetelor mele tocite, apoi am oftat enervată. Nu știu dacă era o stare specială pe care mi-o oferea odată cu prezența sa. E posibil să fi fost, mă port deosebit în compania unor oameni față de care mă abțin, fără de care inima n-ar bate cu aceeași repeziciune. Nu îmi place, după ce ne despărțim îmi trece, nu mai zâmbesc așa mult și nu mai râd la fel de mult și totul se calmează în mine în mod stupid și temporar. După 30 de minute sau o oră apar întrebările cărora aș vrea așa mult să le răspund, dar în mod evident, nu am cum. Niciodată n-am avut cum. Întrebările astea cretine vin, se instalează, fumează un trabuc, joacă niște cărți, îmi umplu mintea de fum după care abia noaptea reușesc să scap de ele, când încep să scriu sau pur și simplu când adorm. Dracu să le ia.

Vremea era bună, înnorată și pe jos era uscat. Era frig, îmi plăcea. Am mers 15-20 de minute până în cartierul lui unde mi-a deschis ușa greoaie a blocului vechi și a luat-o pe scări înaintea mea. De fapt, gestul de gentleman este ca băiatul să o ia înainte ca apoi să îi țină ușa fetei și să o invite înăuntru.

Nu mai știu de unde am aflat asta, dar cică așa era de pe vremea western-ului. Se cuvenea ca bărbatul să intre primul în bar/local ca să se asigure că locul este sigur și nu se întâmplă vreo bătaie. Abia apoi invita femeia să intre. Mi se pare oarecum mișto. Totuși acum băieții trebuie să lase fetele să treacă primele, s-au inversat rolurile, nu știu unde s-a produs acel click. Ah și nu știu unde s-a produs click-ul și mai important în care băiatul pur și simplu trece ca boul în față fără să îi mai pese de fată pe principiul: ce? singură nu se descurcă? Ăhă. Da. ”Ai dat-o gata”, cum zice un personaj dintr-o piesă de teatru.

Mirosul de bloc amestecat cu mâncare e inconfundabil. Dumnezeule mare! Îl am în nări de mică, de când mergeam la bloc, de când mergeam la rude în vizită, de când mergeam pe stradă și treceam pe lângă o hardughie din asta de ciment din oraș la care visam. Visam că aveau calorifere cu apă caldă și puteai să stai în scară cu prietenii, unde oricum era cald. S-au dus zilele alea, acum nu îmi mai plac blocurile alea, dar recunosc oriunde mirosul ăla specific. E inconfundabil. Miroase a căldură tot timpul și a mâncare, cum ziceam.  Mereu e un vecin care pune de-o tocăniță sau pui sau ciorbă, ah! Mi s-a făcut și foame.

A scos cheile din buzunarul mic al jachetei și cu același gest, a intrat și apoi m-a invitat înăuntru. A glumit, am râs, dar e totul ceață, nu mai știu cuvânt cu cuvânt ce a spus. Știu. Am făcut o cacofonie, las-o naibii. Bucătăria era mare, iar laptop-ul era pe masă și m-am dus din instinct la el. Ce să fac? Sunt obsedată probabil sau cine știe. I-am cerut voie înainte și a zis ”sigur, vezi că e în standby”. Și-a pus șorțul, avea să miroasă a mâncare și de aici.

M-am apucat să îmi verific mail-ul și l-am întrebat dacă pot să pun niște muzică. Știu că rareori sunt oameni care ascultă ce ascult și eu, dar mi-am asumat riscul. Nu îndrăzneam să fac nimic, evident. Cum să fac eu ceva… cum să fac eu un pas? Nu se poate. E o chestie de principiu. Și nici el n-avea să facă vreun pas, dar pentru domnia lui nu era o chestie de principiu, ci una de lașitate. N-avea curaj.

A avea curaj înseamnă a risca. A risca înseamnă a-ți asuma un viitor eșec sau un viitor succes. Da, și succesele se asumă. Și eu tot așteptam în tăcere să spună ceva, mă prefăceam că-s ocupată cu laptop-ul, dar de fapt mă uitam în gol. Mă uit deseori în gol și nu era prima oară, nici ultima… Parcă și acum m-aș uita în gol, să mai rulez o dată, măcar o dată, imaginea lui din bucătărie și ridurile alea de la ochi ridicole. Ridicole pentru că un om tânăr ca el nu ar trebui să aibă riduri la ochi. Și totuși, exteriorul ăsta al nostru mereu ne dă de lucru, de gândit, mereu ne afectează într-un fel sau altul. Riduri din expresii, expresii din sentimente puternice, sentimente puternice din viață, viață din oameni. Viață din oameni și ridurile, aceste șanțuri permanente ne aduc aminte numărul de ori în care am plâns, în care am râs dacă suntem norocoși. Sunt practic semne ale unui timp mult prea ciudat și murdar care nu ne permite foarte multe, un timp care ne devine dușman dacă îl lăsăm.

Am oftat. Nu avea să se întâmple nimic. Purtăm conversații scurte ca pârâurile dintre munți. Anoste ca o țigară neaprinsă. Răspund cu da, cu nu, zâmbesc, râdem, amânăm.

Amânăm ce simțim. Reducem ceea ce suntem, reducem ceea ce am putea fi. E ușor să îi evit privirea și e ușor să nu mă vadă frustrată. Eu sunt cu ochii în laptop. El cu ochii la cuțite. Se gândește cum să le înfigă mai bine în legume. Mă uit la ceas, e 16 și apoi se întâmplă.

Se apropie de mine, îmi spune ”ridică-te”. Fac cum mi se cere. Mă strânge tare în brațe și îmi spune la ureche:

”Te rog, iartă-mă”

”Auăleu, ce-ai făcut?” îi răspund amuzată și înfiorată.

”N-am vrut. Serios”.

Mă uit în ochii lui. Cum să nu te iert? mă gândesc. Un singur lucru voiam, să îl sărut pe tâmple și pe frunte și să îl iau în buzunar ca pe o monedă pe care nu aveam să o dau nimănui indiferent de apa peste care trebuia să mă treacă. Și un singur lucru aș fi vrut, să îmi spună că mă iubește și nu vrea să mai plece dintre arterele mele unde și-a instalat cortul acum multă vreme. Și un singur lucru aș fi vrut, vă jur, să mă sărute. Să oprim timpul ăla nenorocit în loc. Avem puterea asta indiferent de realitatea celorlalți, indiferent de ce am zis mai devreme. Avem totuși o putere. Am fost înzestrați cu ea, nu știu de ce o ignorăm ca netrebnicii. Dracu să ne ia pe noi, toți cei care stagnăm în nefericire din comoditate și frica că avem să simțim ceva. Avem să simțim o bătaie în plus, căldură, o mână pe o altă mână. Dracu să ne ia și dracu să mă ia că mă uitam la aragaz cum clocotea oala și clocoteam și eu cu ea, și încercam din răsputeri să țin capacul deasupra, să nu mă vâr între buzele lui. Să nu mă condamn la o autotortură la care știam că mă voi supune după acest act înjositor, după acești fluturi murdari de conștiință care zburătăceau aievea în piept și mai jos.

Acum sunt serioasă și mă uit la șoapta lui. Mă îndepărtez ca miopii, deși în general văd foarte bine. Și vreau să mă uit la el, dar el mă strânge tare de brațe. Simt cum se apropie clipa aia în care oprim timpul. Îl oprim, gata. Așa îmi zic, așa simt. Și apoi îmi șoptește din nou:

”Alexandra” îmi zice, că știe că îmi place cum sună și apoi continuă ”… am pus verdeață în mâncare, am uitat că nu îți place, iartă-mă” Iar timpul a luat-o iar din loc asemenea mașinuțelor de la Kinder pe care dacă le dădeai în spate cu mult, își luau avânt mai tare și țâșneau înainte sărind undeva într-un colț al camerei. M-am descătușat de privirea lui, de vocea lui, de brațele lui, am înghițit în sec și am încleștat maxilarul de frustrare.

Mie chiar nu îmi place verdeața în mâncare.

povestea cu scenarita

Zilele astea sau poate mai bine zis săptămânile astea am suferit de ”scenarită”. Scenarita este o boală al cărei nume nu l-am dat eu, ci altcineva. Scenarita este provocată de așteptare, hiperimaginație sau poate fi transmisă pur și simplu genetic.

La mine este provocată de toate cele 3 cauze descrise mai sus. Nu există un remediu fizic, ci doar unul intelectual. Poți alege să te uiți la filme, citești cărți sau ieși cu prietenii și alte activități de genul ăsta, însă toate sunt temporare, când vei fi singur, simptomele vor reapărea. Poți să încerci să vorbești cu tine însuți, să te convingi să nu mai dai atenție scenaritei. Șansele de recuperare sunt de 100%, însă există șanse ca scenarita să apară sub o altă formă.

Așa cum bine vă dați seama, scenarita se manifestă la oameni de toate vârstele și se manifestă prin crearea de scenarii. Scenariile pot duce ulterior la neliniști, insomnii, fluturi în stomac temporari, lipsa poftei de mâncare, cumpărarea unui pistol etc.

La mame, scenarita se manifestă mai ales atunci când odrasla nu răspunde la telefon. Cele mai des întâlnite scenarii sunt: plodul a fost răpit/străpuns de o portocală pe care urma să o mănânce/înecat în timp ce făcea duș/i-au sărit tastele de la laptop în față, a înghițit una și s-a înecat/a ieșit Samara din TV/ extratereștrii s-au hotărât să facă o vizită fix în timpul zilei, fix la adresa la care/în dreptul căreia se afla plodul/frigiderul a prins viață și a prins odrasla cu ușa, sufocând-o. De cele mai multe ori scenariile nu se adeveresc, dovedindu-se că plodul pur și simplu era în camera alăturată și n-a auzit telefonul sau a uitat să îl scoată de pe silent.

Cu toate că eu nu-s mamă de om, ci doar de animal de casă, înțeleg faza asta cu scenarita. Și eu sufăr de ea, obișnuiesc să îmi imaginez multe-multe-multe lucruri, uneori numai asta mă epuizează constant. Și totuși, nu uit de rațiune și încerc să dau shut down simplu la simptome.

Și totuși uneori, dar doar uneori, nu pot. De fapt, stai, nu am zis bine… nu că nu pot, ci nu vreau. Îmi place să îmi imaginez lucruri. Nu vrei sa știi câte prime sărutări am avut noi până acum și totuși niciuna dintre ele nu pare ceea ce trebuie. Toate par departe de adevăr, poate departe de ceea ce va fi sau poate ce nu va fi. Interesant e că nici scenariile, nici posibilitatea că NU va fi nimic, nu îmi plac, nu prea le accept. Așa că continuu să merg pe rotiță, ca un hamster de sacrificiu, nu mă pot opri. Niciun scenariu nu mi se pare bun.

Într-unul fac eu primul pas și mă refuzi și mă simt prost. Într-unul te holbezi la mine și creezi momentul ăla suuper penibil pe care îl urăsc pur și simplu. Într-unul nu faci niciun pas și ne luăm la revedere din nou ca doi străini. Jesus.

Și apoi, pentru că e chestie de voință, încetez să mă mai gândesc, să mai ghicesc, se face liniște. Mai închid ochii și mai încerc de câteva ori, dar când chiar nu iese nimic realizabil, cedez. Nu știu când, dacă sau cum o să fie primul nostru sărut. Poate nici nu trebuie să știu, poate timpul mi-a arătat că nici măcar nu trebuie să vreau asta. Toată lumea îmi zice că lucrul pe care îl dorești cel mai mult o să se întâmple atunci când nu o să te aștepți. Eu nu mă mai aștept la nimic, mi-am tras o plasă de siguranță de toată frumusețea, este sub mine, la 2m distanță, e verde și e OK dacă am să cad. Mă ține.

Și totuși e un cerc vicios, imaginația asta dă dependență, e mai ceva ca marijuana și poate nu mă aștept să se întâmple ceva, dar vreau. Vreau în așa hal încât îmi țiuie urechile în fiecare zi când mă trezesc, așa… parcă sunt un ceainic. Țiuitul se stinge noaptea când mă uit în căsuță, când o văd goală, dar la auzul amintirii mă trezesc din nou în nori, la etajul 25, voindu-te măcar cu un pixel mai aproape. Și dimineață iar țiui și tot așa.

Deci vreau un lucru care vine atunci când nu e așteptat. Și cum să nu vreau eu lucrul ăla, când numai la el mă gândesc. Din disperare am început să mă gândesc cum să nu mă gândesc ca să nu mai aștept și vreau lucrul care vine atunci când nu mă aștept. Complicat? O fază din Annie Hall (una dintre puținele scene care îmi plac) rezumă mai bine totul:

Alvy Singer: Hey listen, gimme a kiss. 
Annie Hall: Really? 
Alvy Singer: Yeah, why not, because we’re just gonna go home later, right, and then there’s gonna be all that tension, we’ve never kissed before and I’ll never know when to make the right move or anything. So we’ll kiss now and get it over with, and then we’ll go eat. We’ll digest our food better.