my happy place

De cum am ajuns sa scriu, de cum m-a busit plansul ca pe copiii mici asa ca refuz sa dau glas imaginilor parsive si monstruoase din capul meu desi asta aveam de gand sa fac. Aveam de gand sa scriu despre toata durerea din mine, sa imi storc sufletul ca pe o carpa si sa iasa toate cuvintele astea pline de ura. Cuvinte care efectiv imi impuie capul si pe care nu le pot opri. In schimb, mai bine povestesc de tine si de locul pe care mi l-ai creat. Mai sincer de data asta decat am facut-o vreodata.

S-a facut 1 an de cand nu am mai vazut porecla ta aparand pe ecranul telefonului si de cand nu mi-ai mai facut inima sa tresalte. S-au facut luna asta 4 ani de cand nu m-a mai cuprins nimeni in brate asa cum ai facut-o tu, de cand nu i-a mai pasat cuiva de mine asa cum ti-a pasat tie. Se face in curand o luna de cand nu a trecut nici macar o zi fara sa ma gandesc la tine si la cum ai fi fost alaturi de mine daca ai fi stiut prin iadul asta prin care trec. Este… atat de greu.

Nu ma intelege gresit, nu vreau sa vorbim pentru ca stiu cum ar decurge conversatia. Imi esti inca previzibil, stiu ca nu te-ai schimbat. Oamenii ca tine nu se prea schimba. Nu vreau nici sa te vad. Nu ti-am raspuns la telefon ultima oara pentru ca vreau sa ramai pentru mine the happy place si stiu ca daca ai scoate o vorba, l-ai strica iremediabil. Sa lasam lucrurile asa cum sunt, o sa iti scriu aici, acum, chiar daca nu o sa citesti.
The happy place este un termen destul de cunoscut – e locul preferat si frumos unde te reintorci cu mintea atunci cand ti-e greu. M-am intors de atatea ori la tine de nici nu iti imaginezi. Am tocit toate amintirile pe care le aveam.

Probabil din cauza faptului ca nu ti-am raspuns la telefon, crezi ca te-am uitat si ca am aceasta super viata care nu imi permite sa imi mai aduc aminte de trecut sau de iubire. Pentru ca indiferent ce ar spune oricine pe lumea – tu m-ai iubit asa cum ai stiut. Si eu te-am iubit si nu regret nici macar o secunda din tot ce am trait alaturi de tine chiar daca la momentul respectiv eram prea copil ca sa apreciez anumite lucruri pe care incercai sa ma inveti. 

Nu o sa stiu poate niciodata cum am ramas eu pentru tine…. Poate o dezamagire si nu o prietena incredibila asa cum ti-ai dorit. Poate ai putea sa intelegi macar acum, dupa atata vreme, ca prietenia dintre noi era un vis ca oricare altul, care dispare la prima trezire. Poate ai putea sa intelegi ca nu puteam sa nu imi dau nicio sansa si sa raman in balonul ala de sapun in care suflaseram amandoi. O fi fost el rotund, frumos si multicolor, dar in urma lui nu avea sa ramana decat o amintire mai urata decat cea pe care o am acum. 

Deseori incerc sa imi imaginez cum ar fi decurs lucrurile daca eram altfel ca om cand ne-am cunoscut. Daca ai fi cunoscut omul care sunt azi? Sau cum ar decurge acum lucrurile daca ai reintra in viata mea… Dar ma rog, astea sunt doar niste intrebari asa… puerile si extrem de trecatoare, fiindca nu mi-as dori sa aflu.

E o vorba care zice ca oamenii pot uita cuvintele pe care le-ai spus, dar nu vor uita niciodata cum i-ai facut sa se simta. Oare eu cum te-am facut sa te simti? 

In incheierea acestei parti din mine pe care probabil nu o va citi nimeni vreau sa iti multumesc (da, inca o data, parca ceva mai oficial). Multumesc ca m-ai facut sa ma simt iubita, pana la urma indiferent daca era sau nu adevarat, conteaza prea putin. Iti multumesc ca mi-ai creat criterii. Iti multumesc ca ti-a pasat de mine. Sper ca si eu te-am facut sa simti ceva frumos. Si mai sper ca nu m-ai uitat… Nu, nu vreau sa stiu, nu spune nimic. Lasa-ma doar sa sper.

Ziua in care am renuntat

Asta e ziua in care viata mi-a demonstrat pentru a zecea mii a oara ca uneori trebuie pur si simplu sa renunti. Ca oricat de mult ti-ai dori un lucru si oricate eforturi ai depune, ca oricat te-ai lupta, ca pe oricate cai ai incerca sa o iei, ca prin oricate nopti nedormite ai trece, ca oricat de mult ti-ai dori. Cu toata inima, cu tot sufletul si cu toata intreaga ta fiinta…. adevarul dureros pe care nu vrem sa il acceptam e ca noi nu contam.

Si stiu ca suna sumbru, desi nu e asta intentia mea. Stiu ca suna si pesimist, desi nu este, dar tocmai ce-am realizat chestia asta… cat de putin contam in tot ce ni se intampla. Sunt unele situatii si unii oameni la care trebuie pur si simplu sa renunti. Nu te face slab, nu te face prost, nu te face lipsit de ambitie  nu te face in niciun fel atata timp cat ai incercat (nu prea mult though). Pur si simplu uneori visele noastre sunt doar acolo asa… ca sa fie si nu se indeplinesc niciodata oricat ai vrea. Da, ai citit bine. Nu se indeplinesc niciodata asa ca cel mai bun lucru e sa mergi mai departe.

Stiu ca in sinea ta iti zici nu, nu are cum sa nu mearga. Nu am cum sa nu reusesc daca nu investesc bani, timp, suflet, energie, daca nu pierd aici ore in sir pe God knows what, daca nu imi apar 70 de fire albe in cap…. Ba are, move on. Nu, nu o sa se intample daca mai incerci de 100 de ori si ajungi in acelasi punct, move on. Lucrurile nu se intampla pentru ca vrem noi, e doar un cacat de iluzie. They just don’t. Move the fuck on.

Si atunci ce? Nu mai visam? Nu ne mai dorim? Ne putem propune lucruri si putem incerca sa vedem de unde vine deschiderea, dar cam atat. Imi pare rau ca am ajuns sa scriu asta. Imi pare rau ca adevarul asta e asa trist, dar asta e ziua in care am obosit atat de mult sa sper, sa investesc si sa visez fix da-n boulea incat renunt si accept asa cum e zicala aia sau ce o fi din religie cu “schimba ce poti schimba si accepta ceea ce nu poti schimba”.

Well fuck it, church, you are right about one thing at least. Uneori nu e nimic din ce poti face ca sa schimbi o situatie, iar singurul lucru care ne ramane de facut e sa acceptam. 

Describe yourself

Ma bantuie intrebarea asta sau mai bine zis invitatia asta a Facebook-ului de a te descrie. Mi se pare asa o treaba complexa si mereu ma gandesc ca ar iesi ceva foarte lung de citit. Ca o postare de blog, asa, ca asta…

Cred ca un cuvant care m-ar descrie bine ar fi: intens. Imi place intensitatea in iubire (de orice fel), in senzatii bune, in distractie. Sunt genul de om caruia ii plac imbratisarile sincere, pentru mine vorbesc mai mult decat alte gesturi. Imi plac sarutarile sincere, dar tot intens ma si supar, cert, asta e motivul pentru care evit pe cat de mult conflictele.

Le evit si pentru ca nu stiu sa argumentez cand sunt foarte nervoasa. Ma blabai, tremur si de cele mai multe ori cand sunt nervoasa ajung sa tac. De curand am reusit sa fiu nervoasa, dar cu o coerenta si un mod rational care nu-mi stau in fire. I guess you live and you learn, sa speram ca o sa mai iasa si pe viitor ca e mai sanatos decat sa tii in tine.

Sunt un om paradoxal pentru ca imi place foarte mult spontaneitatea, dar intr-un mod destul de calculat. Eu dau vina pe alinierea planetelor la nastere pentru asta, mai ales ca foarte multe persoane mi-au zis ca-s cam atipica pentru zodia mea. Asadar, al doilea cuvant care m-ar descrie ar fi: calculata.

As mai zice in descrierea mea ca am simtul umorului, ca fac uneori oamenii din jurul meu sa rada si imi place asta foarte mult. Ce e mai misto decat sa fii o sursa de bine?

Mai sunt si visatoare, prea visatoare, uneori la modul nociv. Asta vine si dintr-o doza de gandire irationala la care lucrez constant. Mai sunt si sincera si da, asta de multe ori te face vulnerabil, dar vine si cu un avantaj, acela ca oamenii se simt repede in largul lor cu tine. Prietenoasa ar fi iar o chestie pe care as zice-o despre mine, imi place sa vorbesc cu oameni, sa mingle fara sa fiu tinuta in loc de orgoliu sau prejudecati. Asta m-a ajutat sa intalnesc persoane speciale, dar am si fost privita cu ochi mai putin buni pentru treaba asta. Probabil unii considera ca e de preferat sa fii mult mai rezervat, dar pe mine m-a ajutat sa comunic mai eficient. Daca stai intr-un colt, unde nu te baga nimeni in seama, cu ce iesi mai castigat?

As mai zice de mine ca-s si copil uneori pentru ca ma bucura anumite lucruri mici si am o doza de naivitate la care chiar tin (desi nu e mereu buna). Mi s-ar parea sumbru sa renunt la ea si chiar mi-e teama ca la un moment dat in viata o sa uit sa mai fiu asa.

Am si nesigurante ca orice om si temeri, iar in unele perioade sufar de anxietate in diverse stagii. Fiind o persoana intensa, normal ca si injur si cine ma cunoaste, stie asta deja si de multe ori gandesc cu voce tare sau fredonez melodii fiindca foarte rar e liniste in mintea mea.

Un ultim cuvant pe care o sa il folosesc pentru articolul asta e: critica si autocritica. De la autocritica pornesc foarte multe probleme de incredere in sine la care, din nou, lucrez. Si e interesant ca sunt mai ingaduitoare cu cei din jur decat sunt cu mine, ceea ce stiu ca nu e corect fata de mine insami, dar incercam sa remediem situatia. Also, sunt un om care invata din greselile lui si din lucrurile care erau cat pe ce sa se intample, dar nu s-au intamplat (probabil pentru ca cineva higher than me are grija de mine, cred cu tarie asta).

Si cred ca tot in descriere ar trebui sa intre si lucrurile care-mi plac, nu? Hai sa zic lucrurile pe care nu le stie oricine cum ar fi plecarile spontane, in momente perfecte, noptile de vara pe plaja (doar noptile!), orice inseamna surpriza placuta, complimentele sincere si/sau neobisnuite. Imi place cand vad oameni destepti cu incredere in sine sau veseli care transmit asta mai departe, imi place mancarea buna in companie buna, imi place pokerul, imi place mirosul de detergent si curat si mirosul de soare pe rufele uscate.

Cred ca inchei aici. O sa fac un later edit si mai completez, ca provocare – sa vedem cat de lung iese.

Iubeste-ma cand ma urasc

Mi se zbate in piept inima si o simt destul de ciudat. Stiu ca e aritmie sau lipsa de calciu sau fier sau poate lipsa de tine.

As vrea sa te uiti in ochii mei si sa vezi pamantul si cateva paduri, poate cateva creste de nisip pe langa, ca si pentru mine trec anii chiar daca sufletul meu a ramas pe loc. As vrea sa imi strigi numele cand nu mai stii de tine, ca si cand as fi caminul tau si doar cu mine te-ai simti acasa. As vrea sa te trezesti dimineata si sa ma prinzi de nas ca sa ma trezesc si eu si morocanoasa sa te intreb de ce m-ai trezit si tu sa imi zici ca voiai sa aflu ca ma iubesti. Si normal ca mi-ar trece supararea…

As vrea sa nu lasi nicio zi sa treaca fara sa imi pupi fruntea, sa imi alungi gandurile rele si nici o zi fara sa nu-mi mangai calcaiele cu drumurile palmelor tale pe care vrei sa pasesc. As vrea sa iti placa defectele mele fizice ca sa nu le mai urasc eu asa mult.

As vrea sa fii un om puternic si sa stii ce inseamna demnitatea. Adica sa imi respecti sufletul, mintea si corpul oricand, oriunde, oricum si sa nu invoci scuze pentru momentele de slabiciune ci sa le recunosti si sa ti le asumi. N-as cere nimic diferit nici de la mine. As vrea sa fii uneori mai puternic decat mine pentru ca si eu as fi mai puternica decat tine. As vrea sa nu consideri bunatatea o slabiciune sau razbunarea o solutie.

As vrea sa fii spontan in mod placut, asa cum esti cand cunosti pe cineva foarte bine. As vrea sa conduci cu mana mea pe mana ta si sa ma incurajezi cand ma vezi visatoare, sa crezi in mine si in tine si in noi si sa imi aduci tu aminte ca oamenii sunt oameni, nici buni, nici rai.

Si nu in ultimul rand, as vrea sa existi.

Perspective

Aud vantul cum danseaza printre crengile copacilor si ma poarta pe brate destul de rapid inspre tine. Da, bai, din nou. Doar cu gandul, caci fizic esti acum strain si departe, lasandu-mi linistea in pace asa cum mi-am dorit adeseori.

Ma uit in urma ca asta fac mereu cand imi e bine, deci sa nu crezi ca inseamna altceva mai mult decat e. Imi place sa reflectez si sa ajung cu gandul acolo unde am mai fost de zeci de ori si sa observ cum se mai vad lucrurile. Ca parca acum albastrul are nuanta de verde si galbenul da inspre rosu, iar raul nu mai e rau ci lectie invatata cu de-a sila, la care abia am luat nota de trecere. Dar e buna lectia, nu mai pic la examen data viitoare.

In momentele in care reflectez ajung sa imi pun intrebari din astea care pot parea ciudate sau schizofrenice de genul “Cine mai esti?” si “Cum o mai duci?” E important sa stiu daca raspunsurile ma multumesc sau nu. Acum ceva vreme eram frustrata de tarmurile pe care le vizitasem, de raspunsurile pe care le gasisem, dar incet si sigur am ajuns intr-un loc de acceptare, iertare si, cu inima batand puternic de emotie si efort am tras noi guri de aer care mi-au redat echilibrul de mult pierdut. Pe tine te multumesc raspunsurile pe care ti le dai la intrebarile de mai sus? Imi doresc sa te multumeasca asa cum ma multumesc pe mine acum. Si daca nu, imi pare rau. E un drum lung de parcurs, dar daca iti faci un scop din a fi multumit cu ele, reusesti, nu-i bai.

Ma gandesc la noi acum asa cum ma gandesc la copilarie – cu drag si durere. Cu drag fiindca m-ai iubit si cu durere fiindca imi aduc aminte de cazaturi. Am scris de tine des si probabil o sa mai scriu fiindca ma voi uita in continuare pe ochean la tot ce a fost si voi compara perspectivele, mereu descopar lucruri noi… despre mine mai ales si asta ma ajuta.

Nu stiu unde esti sau cine mai esti. Nu mai stiu cum vorbesti, cu cine vorbesti, nu stiu daca te mai gandesti la mine in noptile de vara si mai ales, nu stiu daca esti fericit. Nu ma nelinisteste chestia asta, dar pot sa iti zic sincer ca sper sa fii. Oricum nu o sa aflam niciodata cum e in universul ala paralel 😉

Probabil nu-ti mai aduci aminte despre ce vorbesc si e ok, asta se intampla fiindca ne-am iubit pe rand, nu in acelasi timp. Am retinut niste detalii extrem de (poate) stupide, fara sens sau valoare, dar imi plac oricum. Si imi place sa le scriu, desi iar poate e lipsit de sens, dar cuvintele astea banale parca marcheaza vizita asta cu gandul pe care ti-o fac. Si mirosuri am retinut, a lot chiar si-s curioasa, de ce sa nu recunosc, daca si tu.

In fine, trebuie sa inchei acum pentru ca e tarziu, mult prea tarziu ca sa mai stau cu tine. Ai grija de sufletul tau, fii curajos si nu te instraina de iubire, e singura care ne poate scoate la liman atunci cand suntem uitati in deriva.

Stiu ca nu crezi asta, dar candva o sa imi dai dreptate, o sa vezi.

Furtunile

Am calcat pe aceleasi dale impreuna, la rasarit, pranz si apus pana cand un nor de praf ne-a intunecat zarea. Am orbecait si am injurat, din intamplare ne-am mai atins buricele degetelor pentru cateva secunde spunand insa “nu, nu e ea” sau “nu e el” fiindca ne instrainaseram prea mult ca sa ne acceptam din nou.

Am plans cu tine. Am ras cu tine si te-am privit in ochi cautandu-ma. Cautandu-te. Incercand sa imi dau seama unde sunt si unde esti. Cand m-am regasit in ei si te-am prins din nou in brate nu-mi venea sa iti mai dau drumul. Asa, ciudata si vestejita imbratisarea aia am tinut-o in mine, inca o am, ca o amintire de pus in rama. Tu mai stii?

E liniste acum si stii ca mie imi place linistea in general, dar nu e una buna si as vrea mult sa inceteze momentul asta. Sa se termine actul, sa se termine piesa, sa nu mai joace nimeni pe scena gandurilor mele sau ale tale. Sa fim oameni, cu amintiri, dorinte, vise si sa fim noi, asa cum suntem. Mai tii minte cum suntem? Mi-e dor de tine in continuare si nu cred ca furtunile raman pe veci, dar cred ca noi putem ramane pierduti in ele. Te rog, nu ramane pierdut intr-o simpla furtuna.

Ca nu pot sa fug dupa tine si nu pot nici sa te salvez, ca abia mai stau eu in picioare. Este o furtuna periculoasa si seaca in care tot dorul de care ziceam mai sus si toata dragostea de care nu ti-a pasat vreodata, dispar. Si nu mai simt nimic, ma inspaimanta cand nu mai simt nimic. Nu tu caldura, nu tu frig, nu tu tristete, nu tu fericire, doar un intuneric din asta malefic. Brrr. Stii cum e? Hai ca sigur stii. Ma fortez sa imi aduc aminte cand m-ai prins de mana, ma fortez sa imi imaginez ca te indragosteai de mine si ca ma auzeai fara sa vorbesc. Un pic de lumina palpaie in mine, ca un bec foarte vechi care vrea saracu’ sa mai fie de folos un pic. Macar o noapte. Macar putin sa te mai ajute sa vezi pe unde mergi. Pe unde mergi? Unde esti? Te rog, spune-mi ca-s senila si ca nu m-ai iubit nici cat varful unui cutit, te provoc sa-mi zici adevarul, sa-mi zici ca nu te gandesti la mine acum si la caldura mea.  Si spune-mi ca nu te doare aici, in punctul asta, cand te apas cu tacerea mea.

Vreau sa stii

Daca ai fi tacut macar o data cu urechea lipita de urechea mea, ai fi stiut ce nu vreau sa iti spun atat de mult.

Poate ai fi simtit mirosul ploii si ai fi invatat sa il traiesti cu mine, picatura de-a picatura care s-ar fi prelins pe muschii copacilor din curte. Poate te-ai fi agatat de crengile mele si m-ai fi lasat sa te cuprind cu tot cu suflet si poate ai fi stat si tu macar o data locului. Poate te-ai fi odihnit o clipa, atat, clipa aia in care stateam atarnati, inainte sa ne respiram respiratiile.

E ciudat. E ciudat totul. Cat zvac si haos si cata simtire si nebunie, efectiv nebunie am putut sa transpir. Si de cata nebunie mi-e dor si acum, pe unde o caut, pe oriunde, pe sub pat si pe deasupra, pe canapea, pe scaun si pe dulap si in oameni. N-o gasesc. Si nu stiu, mi-as dori sa pot tipa si sa pot arunca asa vorbele ca pe haine, fara sa imi pese. Poate e ok ca n-o gasesc (nebunia), lumea nu e facuta pentru asta. Viata nu e facuta pentru asta.

Mi-era teama ca o sa uit, dar e foarte interesanta memoria asta olfactiva. As recunoaste imediat un miros de nebunie. Tu nu? Oh, hai ca da. Acuma nu stiu daca e parfumul meu sau cel al hainelor curate, daca e mirosul masinii in care ne-am contrazis de mult cu cine are prioritate…

Dar pentru mine nebunia si caldura si simtirea miros a tine. Si mi-e dor, cumva, de super miserupismul pe care il aveai cand iti mangaiam fruntea si de vorbele alea care ma dureau de fiecare data “Hai ca e tarziu”. Parca ma injunghiau mereu si ma transportau in trecut, cand plecam de la locul de joaca. “Dar vreau sa mai stam…” ziceam atunci. Acum mandria ma mana doar sa tac. Si taceam, cuminte si resemnata la gandul ca suntem oameni mari cu responsabilitati si ca asta e. Puii mei.

Nu stiu unde esti in lumea asta mare, dar simt ca te stingi. Suna sinistru, dar nu la asta ma refeream, ci la faptul ca te stingi in sufletul meu. Si ti-as aprinde o lumanare, daca n-as fi toata deja foc. Sa zicem ca o sa ard pentru ultima oara cu gandul la dimineata aia de care stiu ca si tu iti aduci aminte. Si poate te intrebi acum de ce te stingi, dupa atatea foi recitite si cuvinte scrise. Si o sa iti zic doar ca esti fraier si imi pare rau pentru tot ce nu ai stiut sa auzi, simti, vezi. Ca un pic daca voiai puteai sa stii tot. Tot ce nu voiam sa spun si toata linistea care-ti termina razboaiele cu tine era a ta. Razboaie amare si hidoase pe care ai preferat sa le duci mai departe ca un barbat insetat de (auto)distrugere decat sa te opresti, ba chiar sa pornesti unele noi. Si tot eu zic pfiu, ce bine ca totusi am scapat! Cine stie daca eram suficient de puternica…

Sub un cer de care o fi el, sper sa te opresti si sa te gandesti la mine si la flacarile in care am incinerat tot ce am fost si ce n-am fost vreodata. Macar sa te intrebi si tu o data, cel putin din curiozitate din aia egoista: oare am murit? Si sa intuiesti raspunsul cu un oftat drept cruce, ca atat a mai ramas.

Sa ne luam o clipa

Nu mai tin minte care a fost momentul in care m-am decis pe ce drum vreau sa merg in viata, dar stiu foarte bine de ce voiam si poate inca vreau sa merg pe drumul ala. Pentru satisfactie, pentru feeling si pentru ca nu e un drum usor, ci unul pe care doar oamenii cu un anume caracter pot merge.

Si de cand am luat decizia sa merg pe drumul ala incet-incet deciziile pe care le-am luat de-a lungul vremii au fost cu scopul ala in minte. Sa ajung la destinatia aia, sa fac lucrul ala… lucru care de fapt nici eu nu stiam ce e. Imi imaginez mult si bine calatoria, iar destinatia mai putin pentru ca lucrurile in viata sunt imprevizibile. Si tot timpul, tot timpul am fost cu un plan in minte si mereu mi-am dorit acelasi lucru. Luni de zile. Ani de zile, constant imi repet ca vreau asta. Fara sa stiu ce e asta. Si am incercat multe chestii, mi-am pus multe intrebari, am avut revelatii, mi-au placut unele lucruri, de altele m-am plictisit in timp, pe unele am ajuns efectiv sa le urasc, nu pot sa zic ca nu am depus niciun efort. Sigur, poate nu destul si de-asta inca am oarece speranta.

Insa am ajuns intr-un impas. Ca oricine care se zbate sa afle ceva sau sa ajunga undeva si nu reuseste. Ma simt ca un soarece care se chinuie sa treaca printr-o gaura prea mica si ramane intepenit. Si ma zbat de prea mult timp ca sa nu obosesc, am obosit. It’s just not happening for me. Nu o sa renunt niciodata, doar putin, acum si n-o sa stim decat noi… shht! Just let me take a small nap si o sa imi revin, o sa fie ok.

Ce vreau sa zic eu cu toate astea mai pe scurt e ca ne zbatem sa obtinem niste lucruri in viata (and God knows we do) si nu le obtinem. Si nu le obtinem o data. De doua ori. De trei ori. De 50 de ori nu le obtinem, desi le vrem atat de mult. Si sigur ca nu facem chiar tot ce ne sta in puteri, dar facem destul de mult si obosim. Ca suntem oameni si asta e, we need a fucking break. Si e ok sa te opresti, sa respiri si sa iti recalculezi ruta. E posibil sa descoperi lucruri bune cum ar fi ca trebuie sa faci o schimbare si sa o iei pe alt drum, sa continui pe cel care esti sau pur si simplu sa stai pe loc si sa urci in urmatorul tren fara sa te mai intrebi unde o sa ajungi.

Poti sa renunti la a mai gandi ca “trebuie” sa o iei pe un anumita ruta si “trebuie” sa faci anumite lucruri. Ar fi oare asa rau daca pur si simplu am inceta sa ne mai zbatem ca sa trecem prin gaura aia nenorocita si pur si simplu ne-am trai vietile asa cum sunt?

Firmituri virtuale

Se spune ca atunci cand esti pe cale sa mori ti se deruleaza toata viata in fata ochilor. Sincer, nu stiu daca e adevarat si nici nu cred ca vreau sa stiu prea curand, dar exista aceasta legenda. Si toate filmele americane au faza asta. Eu nu era sa mor cand te-am revazut, insa cu siguranta mi-au trecut toti anii astia lipsa prin fata ochilor.

Tot ce am iubit, urat, zis, facut, trait. Mi s-a taiat suflarea si tu m-ai imbratisat, ca asta stii sa faci destul de bine. M-am lasat absorbita de bratele tale puternice si m-a busit plansul din cauza a tot ce imi revenea in minte si in suflet, parca retraiam tot ce nu traisem alaturi de tine.

Am plans cu sughituri si din ce plangeam mai mult din atat ma strangeai mai tare, de parca aveai impresia ca o sa ma strecori printre coastele tale si o sa ma asezi pe inima ta ca pe o compresa calda. Doar ca era invers, tu ma calmai pe mine. Stai, pana la urma nu era nici una nici alta, era reciproc pentru ca si tu ai inceput sa plangi.

N-am intrebat de ce, dar nu cred ca plangeai de plansul meu, ci retraiai tot ce ai trait fara mine, la fel. Si respiram amandoi pentru prima oara de mult timp, busiti asa de plans, ca doi tantalai. Parca striga in noi toata durerea pe care am acumulat-o in liniste.

God, I fucking missed you.

Nu mi-ai dat drumul usor, dar nici eu tie. Am stat multe minute in sir pana cand ne-am calmat si nu ne-am privit initial in ochii plansi de rusine… rusine ca ne-a fost dor, ca am cunoscut alte carari, ca am mers mai departe, dar am ramas undeva acolo, in timpurile alea bune in care beam ciocolata calda “ca o budinca”.

Ne-am sters lacrimile pe furis si ai facut primul pas. Mi-ai cuprins moaca in palmele tale si m-ai pupat apasat. Nu era bine, dar era bine, nici nu m-am revoltat findca respiram. Pentru prima oara respiram de ani de zile.

Om pierdut

Fac un mic ocol in timp si sar pe stancile din iulie, atunci cand m-am intors cu fata catre munte ca poate el stia raspunsurile si poate avea sa imi sopteasca vorbe bune, ca alta data. Am dormit in hanorac de vise, cu gluga pe cap si usor ametita de la vin, doar-doar nu m-or mai trezi cosmarurile sau vina. Era super frig, desi in iulie, si am scotocit in buzunarul inimii dupa tine, asa cum imi statea in obicei pe atunci. N-am gasit nici macar marunt de poker, nici n-am mai facut dus de frig ce-am indurat in noaptea aia de iulie.

Soarele o sa ma ghideze toata viata ca sunt nascuta sub lumina lui si asa a facut si atunci, pe cararea dintre pietre. Raza cu raza am pasit tot mai in fata, incercand sa fiu tot mai departe de intunericul din sufletul meu. Al naibii intuneric, a stat lipit de mine si a tacut meschin, de parca i-am facut eu rau vreodata, tot ce am vrut a fost sa iubesc.

Cu ghearele infipte in mine, nici nu s-a clintit in fata soarelui, de parca nici n-ar fi fost si el om candva. M-a facut sa rad, sa plang si sa disper, m-a ingenuncheat si m-a legat de pamant, aproape sa ma ingroape. Am vrut eu sa rezist si nici sa plang n-am mai putut, doar am tacut. Si am tacut si inca tac in speranta ca are sa ma lase dracului odata sa plec de pe Pamantul asta. Sa zbor sub frunze rumenite, ca in alti ani.

Si apropo de speranta si de iubire. Putina lume a stiut carnagiul sufletesc din mine, iar cei care nu l-au stiut, l-au simtit si mi-au lasat pe birou, intr-o zi, speranta. Si am simtit speranta in momentul in care am atarnat-o la gat, mica ea si apoi a mai crescut, iar pana in ziua de azi nu pot sa ii dau drumul. Mi-e frica ca are sa imi fie frig din nou, desi simt ceva caldura mai ales acum, ca a venit iarna si iarna e mereu vreme de basm.

Ma uit inapoi si ma vad haiduca pe cararile alea, nestiind cine dracu sunt si incotro ma duc ci doar ca vreau sa scap de mine. Sa ma lepad de mine, nu de dracu, ca cica noi suntem si rau si bine. Si acum a trecut, m-am regasit in oamenii din jurul meu si am acceptat adevaruri dureroase, cum ca oamenii-s doar pentru ei si nimanui nu ii pasa. Si am acceptat ca asa e de preferat sa fiu si eu, am acceptat ca trebuie sa invat a fi om ca restul, nu imitatie de piele.

O sa mai dureze putin pana sa realizez ca am reusit sa fiu cine sunt. Si o sa mai dureze pana o sa reinvat sa iubesc, momentan sunt ca un cd blank. Trebuie sa imi dau burn si sa ma inscriptionez din nou cu niste date, nu te supara, dar abia am reusit sa ma formatez, stii, a durat. Sper si de-asta nu renunt inca, sa scriu melodiile bune pentru viata mea de mai departe ca mi-a ajuns atata intuneric si necunoscut. Mi-a ajuns, hai sa fie si lumina.