Cine Grand Titan – pareri

I’m a movie junky si cel putin o data pe luna (mai ales in ultima vreme) merg la film 🙂 E modul meu preferat de a ma relaxa dupa o zi aglomerata sau de a petrece timp cu prietenii si per total, atmosfera de cinema e misto, I love it. Si n-am fost niciodata la un film romanesc, desi mi-am dorit, insa ieri iata ca am experimentat si asta. Si am experimentat primul meu film romanesc in cel mai slab cinema din tot Bucurestiul.

Am fost la Cine Grand Titan si am vazut Poveste de Dragoste, un film in regia Cristina Iacob.

Despre cinematograf in sine:

Primul lucru care mi s-a parut exagerat a fost pretul. Teoretic e un cinema de cartier si cu toate astea am ajuns sa dam 34 de lei pe bilete (17 lei fiecare) si 18 lei pe 1 pahar de Cola si o doza. FUCK THAT SHIT! Si de fapt, nu ar fi fost asa rau daca nu urma ce a urmat.

Al doilea lucru pe care l-am observat de cum am intrat in sala a fost frigul. Oh, frigul. Adica inteleg ca in film actiunea se petrece iarna, dar nu scria pe nicaieri ca e de fapt 4D si au incercat sa redea asta si in sala. M-am rugat efectiv sa se termine mai repede, ca sa pot iesi afara sa ma incalzesc. Da, afara unde erau 5 grade și ploua torențial.

Al treilea lucru – sala mica, scaune mici, am stat cu o gheată in cap. Erau 3-4 tipe in spatele meu. Una din ele statea picior peste picior astfel incat cand intorceam capul eram cu fața în talpa ei. Slavă cerului că nu avusese noroc în ziua aia să calce în… Și chestia asta cu gheata în cap nu era 100% vina ei, ci era o consecință a sălii de 6 rânduri cu spațiu de căcat (na, că tot am zis căcat) între scaune. Celelalte 2 tipe în spatele meu se foiau ca dracii și tot loveau scaunul, dar nu am zis nimic pentru că serios… mi se părea că le cer imposibilul.

Al patrulea lucru la care nu cred că s-au gândit a fost distanța de la ecran la telespectatori. Cred că cine nimerea în primul rând (deși să fii complet naiv să accepți un loc acolo) efectiv nu vedea decât marginea ecranului. Noi am luat bilete la jumătatea sălii fiindcă așa știam că se vede cel mai bine, dar nu, a fost prea în față.

Am plecat super înțepeniți cam toți, înghețați și efectiv cu cel mai urât sentiment, acela că în 2015 există astfel de locuri. Sunt foarte curioasă ce fel de autorizații au și ăștia (că tot se discută mult în ultima vreme), deși la o primă vedere arată foarte bine înauntru. O altă chestie pe care am observat-o e că se auzea ploaia de afară în spatele ecranului și sunete de la celelalte săli, deci sigur au făcut treaba bună băieții când au deschis cinema-ul ăsta. La o adică nici nu ai nevoie de autorizații de incendiu sau ceva că treci direct prin perete, no matter what. De fapt, cred ca au fost chiar deștepți la chestia asta, antreprenori adevărați.

Despre film:

Când zic că-s junky de filme, nu-s doar de filme străine, ci și românești așa că am ceva ”experiență” cu ele. Filmul per total a fost, să zicem, okish din unele puncte de vedere. Actorii au jucat bine, imaginea și sunetul ok și ele. Nu înțeleg totuși de ce regizorii și scenariștii români se încăpățânează efectiv să bage unele clișee care-s fix picate din copac.

Unele replici din film mi s-au părut complet nerealiste ca în multe alte filme românești – încerc să îmi imaginez de ce se întâmplă asta, scriind și eu cândva niște scenarii pe genunchi, mă gândesc că o fi vorba de prea multă imaginație. Că poate te duci cu mintea la niște conversații nerealiste și de-aia decurg așa conversațiile între personaje. Aici ghicesc, că I’ve got no fucking idea, dar știu că a scrie o conversație realistă poate fi greu. Greu, dar nu imposibil. Și faza e că dacă ai oportunitatea de a face un film și ai o echipa, niște investiții serioase acolo, de ce nu te-ai strădui să îl faci the best? Adică eu de ex. nu aș face un film dacă nu aș fi 100% încrezătoare în poveste și în scenariu și faptul că ei au fost… (pentru că în spatele producției unui film stau mai multe capete, nu doar cele de pe afiș) mi se pare cam trist. Wasteful și trist.

O altă chestie despre care voiam să vă vorbesc sunt clișeele de genul babă horny care ascultă muzică la pick-up în 2015 și se îmbracă extravagant. Ah da, unde am mai văzut asta? Păi în Minte-mă frumos, săptămâna trecută, film in care Loredana Groza are rolul unei franțuzoaice sado-maso. Băi nene, de ce? De ce se tot insistă pe faptul că oamenii în vârstă cu bani ar arăta așa și s-ar comporta așa? Și de ce se insistă pe aerul ăsta franțuzesc interbelic wannabe? Dude, suntem în 2015 și ai personaje care vorbesc la smartphone. Nu ți se pare nimic ciudat în treaba asta? E ca și când mă uit la Fast & Furious și deodată apare Vivien Leigh în căruță încercând să se ia la întrecere, wtf? Eu nu cred că acum, în anii ăștia, mai există tiparul ăsta. Mă îndoiesc. Poate. Dar nu cred. Chiar nu, dar poate. Nu știu. Puțin probabil totuși. Nu mai consideră nimeni Bucureștiul ca fiind micul Paris și nu mai vede nimeni străinătatea ca fiind ceva wow, de neatins sau sofisticat, pur și simplu pentru că-s alte vremuri.

Și povestea cu 2 oameni super hot care se îndrăgostesc și-s muritori de foame pentru că țin la arta lor e și ea cam praf, dar de dragul comercialului, să zicem că o înțeleg. Faza e că tot ce am putut să văd în personajele alea a fost o mentalitate greșită și nu știu, parcă nu mi-a plăcut că s-a promovat asta. Aș fi fost mult mai ațâțată intelectual să văd ceva ce chiar aș fi putut crede. Adică în ziua de azi ai foarte multe opțiuni și poți încerca foarte multe chestii ca să faci bani chiar și din artă, doar o mentalitate greșită te poate duce într-un impas de genul ăla. Mă rog, ăsta e încă un lucru pe care oamenii nu-l înțeleg (mai ales artiștii) așa că for that reason n-o să mai bat apa în piuă. Să zicem că are doza lui de realism, dar pur și simplu mi-a displăcut mie să o văd.

Ce mi-a plăcut a fost finalul, a fost singura fază caraghioasă cu adevărat în film și în realitate mi-a plăcut pentru că am putut să mă ridic și să plec naibii mai repede din cel mai slab cinema. Da, știu, sunt alea vechi care-s și mai nasoale din punct de vedere al condițiilor, doar că acolo măcar nu dai atâția bani, știu și ei că n-au pe ce. Cei de la Cine Grand Titan par însă că nu știu că n-au pe ce să ceară banii ăia.

Am scris toate astea nu pentru că îmi face plăcere să mă plâng de experiențe nasoale, ci ca să știți în cazul în care vreți să mergeți, un fel de heads up 😉 Și la cerere pot să scriu și despre cel mai super awesome cinematograf din București, ca să nu o ținem doar într-o notă negativă. Și nu, nu se află în niciun mall – it’s just purely awesome by itself.

Amenintare de parcare

O nouă întâmplare îmi ridică semne mari de întrebare. Dacă la cealaltă pățanie lucrurile erau oarecum justificate, na, am parcat pe locul omului care s-a întâmplat să nu fie marcat, de data asta chiar nu știu ce să mai gândesc.

Probabil zona în care parchez e cumva blestemată sau chiar mega plină de simpatici care mă urmăresc și îmi fac intenționat zilele amare. După faza la care am dat link mai sus am decis să nu o mai las în niciun fel de parcare, ci într-un refugiu de troleibuze, unde chiar accesul e interzis pentru mașini. Am lăsat-o pe trotuar, acolo unde o las de două săptămâni încoace, doar că azi m-am trezit cu un bilet. Se pare că Doroftei, marele Doroftei, parchează fix în parcarea care nu e parcare, fix pe cei 3-4 metri ocupați de mine. How cool is this? 

IMG_0989

 

Ce mă macină pe mine e că nu mai știu cum să reacționez… Adică sunt mașini aleatorii acolo tot timpul, nu există spații de parcare, e 100% garantat asta. Cine mi-a scris biletul n-are niciun drept să facă niciun fel de amenințare what so ever, dar de data asta n-am știut dacă să mă înfurii, supăr, sperii sau ce dracu să fac? Adică am rămas perplexă și m-am tot gândit dacă e vreo soluție la problema asta.

Și nu-s singura care pățește asta, am mai auzit de oameni care-și revendică locuri de parcare inexistente, de pe trotuar. De ce? Cât de mare să ai tupeul?

Și eu ce-ar trebui să fac cu un asemenea mesaj? Să îl ignor? Să nu mai parchez acolo și să tac? Să mă duc la poliție? Pot ei să mă ajute cu ceva? Sau mă trezesc eu cu amendă că am parcat într-un loc care e, teoretic, interzis? Habar n-am ce vor oamenii ăștia de la viața mea, așa că singurul lucru pe care am putut și am știut să-l fac a fost să scriu pe blog. Să vă cer sfatul că eu așa ceva n-am mai pomenit.

Încet, încet, încep să îi înțeleg pe oamenii care vor cu ardoare să plece din România, cred că și eu încep să vreau asta.

Noi nu suntem nebuni, ei sunt nebuni

Pfai, de când mă tot țin să vă scriu despre oamenii nebuni pe care-i întâlnesc… Dar gata, iată că a venit ziua și tocmai bine, ca am mai adăugat 3 nebuni în lista mea.

Mai mereu zicem de unii oameni că-s ”nebuni”, uneori aruncăm cu acest cuvânt fără să ne gândim clar ce înseamnă asta. Punem semn de egal între ”nebun” și ”excentric”, ”prost” sau ”nesăbuit” de exemplu… Dar rareori auzi cuvântul folosit cu adevăratul sens de bolnav mintal. Eh, hai să vorbim de niște nebuni, unii cu acte, alții fără… 🙂

1. The Dog Lady – îs câțiva de care dau pe drum și pe care trebuie să îi menționez.  Estem o doamnă pe aici în vârstă, iubitoare de câini vagabonzi. Are trăsături de vrăjitoare și vocea e ușor subțire și gâjâită, ca de vrăjitoare. Mică, uscățică, de ea n-o să se ia nimeni niciodată pentru că în spate există o credincioasă haită de maidanezi pe care o hrănește constant. Are părul prins cu două agrafe și nu, faptul că umblă mereu cu o haită de câini după ea nu o face nebună… so what, iubește animalele! Asta nu te face nebun, nu?

I-am pus ștampila de nebună însă când am văzut-o că vorbește la telefon ca la stație. Știți, nu? Genul ăla de oameni care își iau telefonul de la ureche și-l lipesc la gură după care iar îl iau de la ureche și iar la gură și tot așa? Asta în condițiile în care nu era chiar așa mult zgomot în jur…

2. OK, dacă tot vorbeam de vorbitul vorbitului la stație… Azi la metrou am văzut un bărbat care avea un ziar făcut sul și vorbea la ”el”… Shit’s getting weirder, fata de la numărul 5 a completat lista.

3. Există un tip durduliu care ascultă mereu muzică, l-am văzut de vreo 2 ori pe la Marriott. Se mișcă mult (un fel de dansul autobuzului sau nu știu exact) și spune cuvinte cu căștile pe urechi, uneori se uită la oameni, oricum nu stă locului, îi place să transmită mult. Nu știu dacă e nebun pe bune, dar pe mine mă sperie. Parcă ultima oară când l-am văzut avea un tricou cu Roșia Montană. Respect, frățioare, dar las-o mai moale cu jazz-ul 😀

4. Păstrez numărul 4 pentru toți oamenii pe care i-am văzut vorbind de unii singuri, pentru Doamna Neagră care e de fapt foarte albă și pentru un domn pe care l-au apucat dracii la metrou azi și care a început să țipe la mecanic. Toți sunteți de vis! Doamna Neagră este o femeie pe care o mai prind la metrou din când în când. Urcă la Titan și coboară cu mine, luând autobuzul în aceeași direcție. Are tenul alb, ochi albaștri, reci și emană o energie negativă fantastică.

Am auzit-o o dată strigând la o adolescentă ”Nenorocito!” cu atâta ură încât m-am zbârlit toată, nu știu dacă e nebună, dar am pus-o la numărul 4 în gașcă cu ceilalți ca să fie valabilă treaba.

Domnul pe care l-au apucat dracii la metrou… stă prost cu anger management-ul. În seara asta s-a produs o defecțiune pe unul din sensuri și metrourile au fost nevoite să circule pe un singur sens. Vă puteți da seama ce greu e să coordonezi asta, a durat destul de mult și am fost plimbați de pe un peron pe altul și de la o stație la alta vreo 20 de minute, dar deh… trebuie să înțelegi, n-ai ce-i face, totul pe lume e făcut de oameni și totul pe lume are câte o greșeală sau un risc de a se defecta, nu exită perfecțiune.

5. Starul serii a fost o gagică tânără de care a ajuns să mi se facă milă după ce am râs inițial. Fata n-avea mai mult de 24 de ani, mergea dintr-un colț în altul al vagonului de metrou, își tot prindea părul și era foarte agitată, mega agitată.

A întrebat pe cineva încotro merge metroul și persoana i-a răspuns moment în care s-a dus pe un scaun, s-a așezat  și a început să plângă (cred) după care a început să dea cu pumnii în genunchi. S-a ridicat iar exaltată, pac! Iar o ia spre mine, apoi se întoarce. Da, m-am speriat și de ea, mi-a fost frică să nu devină violentă. Paznicii se uitau chiorâș ca proștii, alți nebuni și ăia 🙂 în loc să încerce să o calmeze.

Fata s-a dus la ei cu aceeași agitație, am avut impresia că i s-a întâmplat ceva, nu mi-am dat seama că n-avea toate țiglele pe casă mai ales că era îmbrăcată cu haine normale, curate, totul părea în regulă la ea, numai comportamentul nu. În ce negură s-o fi aflat nu știu, dar s-a dus la paznici și i-a întrebat ceva… După care s-a îndreptat iar spre locul în care mă aflam eu, după care iar s-a întors la paznici și i-a mai întrebat ceva și a început să plângă, a scos niște sunete de văicăreală care i-au trecut repede, apoi și-a strâns părul din nou și a luat-o înspre mine.

Singura temere pe care o am cu cei nebuni e să nu devină violenți pentru că ăștia au o putere de extraterestru, nu știu de unde dracu’ o scot. Am lăsat ochii în jos ca atunci când te întâlnești cu un animal sălbatic, am lăsat-o să treacă și mi-am repetat în gând ”Dacă vine la mine și e violentă, îi f.. una de nu se vede, dacă vine la mine și e violentă, îi f.. una de nu se vede”. Bravam în gând pentru că e singurul loc unde pot să fac asta și să nu fiu dată de gol că mint…

M-a bufnit râsul când niște băieți care stăteau jos au început să dea în bara de metal ușor, imitând-o, ahahah! Funny, dar nu prea… așa de tânăr să ajungi pe alte meleaguri, cam greu.

Nu mă mai întreb de ce oamenii ăștia sunt în libertate pe străzi și nu în spitale sau acasă, sub grijă medicală. Eu una o să încerc să mă feresc în continuare de ei pe cât de mult pot și o să continuu să scriu despre ei ca să îmi aduc aminte cât de normală sunt de fapt.

O să revin cu noi personaje când mai am timp, deocamdată atât.

Nu ne mai luati de prosti, nu ne mai vindeti tara!

Scriu articolul ăsta din perspectiva unui om care nu este nici ecologist, nici în politică, nici așa zis revoluționar, nici ONG-ist. Scriu din perspectiva mea, a omului care pleaca la 8 și se întoarce la 8 acasă, a tânărului muncitor de rând, care nu se uită la TV de frică să nu îi scadă IQ-ul, care e setat pe propriile realizări în viață. Ai putea spune și că scriu din perspectiva unui om ignorant până la un anumit punct și nu mi-e ușor să recunosc lucrul ăsta, pentru că sunt într-o educare continuă de nepăsare, am observat că așa e mai bine, mai puțin dureros.

Vedeți voi, educarea asta pe care încerc să mi-o impun nu a mers prea bine când am înțeles ce se întâmplă cu Roșia Montană, subiect pe care l-am ignorat în nesimțire până acum. Când am aflat despre ce e vorba și ce vor să facă dragii noștri politicieni s-a dus la vale tot progresul meu de nepăsare pentru că efectiv m-a durut sufletul.

De câteva zile tot încerc să scriu acest articol, dar niciodată n-am apucat fie din lipsă de timp, fie din pricina oboselii. Acum am ignorat acești doi factori și am început să scriu, deși ei sunt încă prezenți. Nu mai vreau să ignor subiectul, ideile pe care vreau să le scriu, nu mai vreau să ignor ce se petrece în țara mea așa cum ignoră atâția alții doar pentru că nu îi afectează pe ei în mod direct și imediat.

Când am aflat planul și proiectele pentru exploatarea munților am început să dau timpul înapoi ca să îmi aduc aminte când am avut ultima oară la conducere un om căruia i-a păsat de țara asta. Antonescu ar fi fost în stare să i-o vândă lui Hitler, Dej și Ceaușescu au vândut-o rușilor după care hienele din politica de după 89 au început să tragă de la noi și să țină pentru ei, acum se pare că vor să ne vândă aurul canadienilor…. Oare când o să avem și noi un om care să iubească țara asta mai mult decât banii care-i intră în cont?

Marea dezamăgire

Hai, că toți știm care e gradul de corupție în România, nu? Hai, știm că burtoșii care dorm în scaunele din Parlament nu știu nici măcar să facă un calcul simplu, de bun simț. Cel mai și cel mai mult sunt dezamăgită de presa din România care se târăște în nesimțire și tăcere precum un vierme sub un maldăr de rahat. Și mi-e rușine cu atât mai mult cu cât am făcut aceeași facultate cu mulți dintre cei care au ajuns să conducă redacțiile de știri, am avut aceiași profesori poate, am stat pe aceleași bănci și am mers pe aceleași holuri. Mi-e rușine de voi, mă! Și mă bucur că nu am ajuns să fiu jurnalist de profesie, să ignor protestele a sute și mii de oameni, să nu informez corect și îmi las demnitatea cumpărată cu o ciungă.

Bravo, vouă!

Bravo, vouă, oameni care ieșiți în stradă și protestați! Bravo, vouă, locuitori din Roșia Montană care țineți la orașul vostru, la viața voastră, la natură și la pământ! Am găsit un documentar despre Roșia Montană pe care-l puteți urmări pentru a înțelege mai bine cât de frumoasă e zona aia, pentru a înțelege că există acolo oameni cu demnitate, cu mintea în cap și nu în buzunar. Cel mai și cel mai mult mi-a plăcut ce-a zis o bătrână de acolo:  Strigați in gura mare că-i în criză țara și dați aurul cu tonele la alții? Uite aici documentarul pentru cine vrea să îl vadă, e foarte bine realizat, cu păreri pro și contra: http://www.youtube.com/watch?v=2D-sIbnnpBI

Vorbeam ieri cu cineva și îi ziceam ce mândră-s de oamenii ăștia care au ieșit în stradă, că-s numai tineri deștepți și am primit două replici:

1. Acuma s-au trezit? Țara asta e vândută de douăj de ani, ce-au așteptat?… – Eu din ce am văzut, sunt numai tineri pe străzi și dacă faci un calcul acum 20 de ani, mulți dintre noi aveam de la 1 la 10 ani, ce-am fi putut noi înțelege și face atunci? Sigur, poate că protestele care se petrec zilele astea nu vor schimba cu nimic, dar măcar transmitem niște mesaje: nu suntem proști, știm că ne vindeți, nu vă puneți cu noi. Poate că am așteptat peste 40 de ani în trecut ca să ne împușcăm președintele, dar acum nu vom mai aștepta la fel de mult ca să ne apărăm libertatea și drepturile. Cu generații și generații care trec, țara asta începe să se trezească. Începem să să luptăm pentru noi, să luptăm pentru ceea ce e bine.

2. Aha, acum nu-l mai pupă nimeni în cur pe Ponta? În 2012 cine ieșea să zbiere jos Băsescu? – Eu una nu am privit protestele de anul trecut așa, eu cred că nemulțumirea a fost spre întreaga clasă politică… Acum că se mai găsea unul să zică ”Hai/Jos Băsescu” sau ”Hai/Jos USL”, asta e, eu una mi-am exprimat nemulțumirea atunci față de întregul sistem, toate partidele, nu unul singur. Din păcate, e foarte greu să schimbi un întreg sistem, doar un miracol cum a fost avionul prăbușit al polonezilor ne-ar putea ajuta și nici atunci nu am avea o certitudine că cel ales mai departe ar vrea să facă un bine țării ăsteia (după cum ziceam, mai trebuie să treacă niște generații).

Repet, mă doare sufletul când mă gândesc ce s-ar întâmpla cu Roșia Montană dacă proiectul ar merge mai departe. Țara mea vândută pe nimic? De către oameni de nimic? Ș nu e vorbă că mă afectează în mod direct pe mine, ca om de rând, e vorba că resursele alea dacă ar rămâne la noi ne-ar îmbogăți până peste și atunci economia și-ar reveni și totul ne-ar putea afecta în mod pozitiv… Știu, sună ca un vis frumos, dar eu de-asta scriu aici de câteva ore, de-asta mă doare sufletul, de-asta deschid subiectul cu prietenii mei.

E un calcul extrem de simplu pe care cei de la putere îl ignoră ca niște javre corupte ce sunt – îți șade fundul pe tone de aur și tu mori de foame, da? În ce lume paralelă decizia asta de a vinde tonele de aur unor străini pe promisiunea că vei primi o ceapă e cea mai bună? În ce lume paralelă și absurdă e normal să îți distrugi natura ca să profite altul de bogățiile ei?

Îmi pare rău pentru cei care ignoră subiectul în continuare și pun problemele mici și personale mai presus de orice, fără să își dea seama că Roșia Montană le-ar putea afecta viața personală în bine dacă s-ar trezi la timp. Doar dacă ne-am trezi la timp…

Situatii in care iau foc

Să încep prin a spune că de la o vreme încoace nu mai înjur așa des la volan, doar atunci când chiar e o greșeală colosală sau pur și simplu nesimțire. Deci să zic că nu îi mai înjur pe cei care taie puțin calea și mă fac să încetinesc sau care se încadrează la limită în fața mea sau chestii de genul ăsta pentru că până la urmă aș fi ipocrită să zic că mie nu mi s-a întâmplat să greșesc astfel.

E omenesc să greșești, poate ești obosit, poate ai primit o veste rea, poate te grăbești… și mai sunt situațiile în care șoferul e pur și simplu prost, cu ăia am eu o problemă. Hai să vă zic câteva situații în care iau foc și mă fac una cu soarele.

Situația nr. 1

Se dă o piață aglomerată și un drum principal cu doar 2 benzi, câte una pentru fiecare sens. Doi idioți parchează pe unul dintre sensuri, fără să urce mașina pe trotuar (era loc destul), fără nimic astfel încât toți cei care vin trebuie să intre în depășire. Adică cum? De ce să faci asta?

Situația nr. 2

Pe un drum național urmează curbă periculoasă la stânga, reduc viteza pe la un 60km/h și un merțălău în spatele meu începe să îmi dea flash-uri și să mă claxoneze că merg prea încet. Să vă aduc aminte că maxima de viteză în curbă periculoasă este de 30km/h în localitate și 50km/h în afara localității, deci eu oricum mergeam la limită. Și i-am gesticulat că în față am curbă și n-am unde să mă duc mai repede (deși i-aș fi gesticulat eu altceva). Adică dacă vrei să mergi cu 100 în curbă periculoasă și să iei paravanul în nas, go ahead, dar nu mă obliga pe mine să fac asta. Eu îmi iubesc și prețuiesc viața, dacă tu nu, e problema ta.

În sfârșit, după ce m-a depășit cu prima ocazie și a băgat mai bine de 100km/h, l-am ajuns din urmă rapid. În față era poliția și boul a trebuit să încetinească la 60km/h, karma is a bitch, nu-i așa? Ar fi trebuit să îl țin și eu în flash-uri și claxoane, dar m-am abținut, sunt o doamnă.

Situația nr. 3

Îi urăsc pe cei care își încearcă talentele de multitasking la volan. Ce-i cu voi oameni buni? Condusul în sine îți solicită atenția la maxim, cum să te apuci să scrii pe twitter-facebook, să trimiți mail-uri, sms-uri, să îți cauți nu-știu-ce în torpedou, poșetă etc. în timp ce șofezi? Până și vorbitul la volan fără handsfree mi se pare foarte riscant, că doar de-aia este penalizat.

De data asta era un prieten la volan, mergeam liniștiți pe prima bandă când un dobitoc paralel cu noi (pe banda 2) se apucă să tragă de volan, aproape să intre în noi. Ca să zic sincer și pe românește, ne-am căcat nițel pe noi, dar bine că claxonul nostru l-a făcut să redreseze la timp mașina și n-a pățit nimeni nimic. Îmi aduc aminte că mi s-a întâmplat și mie o dată să fac o manevră de genul ăsta, dar în primul rând eram începătoare și în al doilea rând nu aveam viteză.

La mine greșeala a fost nu că nu m-am asigurat, ci că nu învățasem să mă asigur corect pe atunci. Când vrei sa intri de pe o bandă pe alta nu e suficient să te uiți în oglinzi, trebuie să arunci și un ochi în laterale. Dacă te uiți doar în oglindă, nu o să îl vezi pe ăla care e lateral cu tine, de-aia și spun că activitatea de a conduce în sine îți solicită atenția distributivă la maxim și e riscant să faci altceva în timpul ăsta. Mie nu mi s-a mai întâmplat niciodată asta de atunci, mereu am încercat să am capul girofar la depășiri și schimbări de bandă.

Și ce m-a enervat la faza asta prin care am trecut de curând a fost că celălalt șofer care era să intre în noi nu era nici începător, nici chior, nici nimic, doar prost. Când ne-am oprit la același semafor și l-am confruntat omul a dat pur și simplu din umeri și a zis că ”ce să fac, frate, îmi căutam telefonul”. Say what, bitch?  Și în timp ce îți căutai telefonul cu capu’-n torpedou te-ai gândit tu că ar fi bine să schimbi banda sau să depășești?? Ăsta merita cel puțin speriat, înjurat, poate chiar bătut nițel.

Voi ce șoferi super-mega-ultra proști/nesimțiți ați întâlnit în trafic?

E greu sa nu te schimbi

Începusem inițial articolul ăsta într-o cu totul altă notă, după care mi-am zis ca ar fi bine să scriu mai întâi niște idei scurte despre schimbare. Oamenii se schimbă de la o perioadă la alta a vieții lor și e un proces normal, prin care trecem toți fără să vrem și fără să ne dăm seama. Ne maturizăm, ne confruntăm cu situații noi cărora trebuie să le facem față și ne schimbăm atitudinea, părerile și, de ce nu, modul de viață.

Nu sunt totuși indicate schimbările de la o zi la alta, deși uneori ești supus la ele forțat.

E greu să nu te lași influențat de anumite lucruri din jurul tău pentru că intervine de cele mai multe ori oboseala și nu mai gândești limpede, nu-ți mai pui toate întrebările care trebuie, nu mai analizezi situația din toate unghiurile. În ultima vreme mi se întâmplă des treaba asta…

Acum 3 săptămâni sau așa ceva am fost în supermarket să fac niște cumpărături. Am luat tot felul de napolitane și prostii, dar și o cutie cu lapte și o pungă cu cereale. Sacosa a preluat-o mama când m-am întors, a scos ce era în ea, am crezut că a pus cerealele în dulap.

La vreo 2 zile mă duc să mănânc cerealele pe care le cumpărasem. Mi-am dat seama că dispăruseră… sau mai bine zis, că nu le avusesem niciodată fiindcă le uitasem la casă.

Am zis: lasă, mă, că se întâmplă! Cine știe, le-am uitat acolo, mare lucru…

De oftică n-am mai mâncat nimic în dimineața aia.

Ieri seară alte 2 prostii la fel de mari. În primul rând am luat un taxi și am dat șpagă cu 1 leu mai mult decât trebuia. Haha. Mi-am dat seama în secunda doi, dar nu era să îi iau omului banii înapoi, am lăsat-o așa, asta e. Din nou mi-am zis că se mai întâmplă.

Dar a doua fază am realizat-o mult mai târziu.

Am intrat din nou în supermarket să fac niște cumpărături. Printre altele de data asta mi-am luat un lapte demachiant. L-am luat din spate, de obicei așa fac, ca să mă asigur că nu iau unul cu vreun defect (haha). Bidonul avea un scotch pe el, dar nu am băgat de seamă. Adică de ce mi-aș fi rupt 2 secunde din vâltoarea minții mele prețioase să mă întreb: băi, cap de gâscă, dar de ce are scotch pe el??

Și am ajuns la casă, am plătit și am fost atentă ca de data asta să iau cu mine TOT ce am cumpărat, să nu mai fac pomană. Am ajuns acasă, la vreo 4-5 ore încep să mă demachiez și constat că scotch-ul avea el rostul lui: bidonelul era spart într-un colț. Din nou – haha.

Sunt două lecții de învățat aici. Una dintre ele ține de faptul că oboseala te tâmpește și te face să plătești.

A doua pornește de la faptul că dau zilnic de: frumoși, grași, urâți, taximetriști, șoferi, pietoni, rebusiști, adormiți, aurolaci, pițipoance, retardați, domni, copii, bătrâni, doamne, sportivi care fac jogging în Izvor, săraci, IT-iști, slabi, țărani, doctori, oameni de afaceri, cititori, visători, țigani, fanatici, muncitori, nespălați, ciudați, câini (foarte mulți câini), pițipoance, deștepți, oameni expresivi, politicoși, aroganți, triști, bogați, uneori de pisici…

Iar când mă uit în oglindă uneori dau de un om nebun care se duce în bucătărie cu paharul de plastic să îl arunce și se întoarce cu el în cameră fără să ducă la capăt acțiunea inițială. Un om nebun, atât de nesigur pe el încât se bâlbâie când vorbește cu ceilalți pentru că are impresia că mereu spune ceva greșit (din punct de vedere gramatical sau alte puncte de vedere) și până la urmă chiar spune, un om nebun care își macină propriile gânduri până când acestea sângerează și leșină. Un om nebun care scapă lucruri din mână și se sperie foarte repede, care nu mai râde așa cum o făcea cândva și citește cărți pe stradă riscând să calce în miile de rahați de câini din dorința de a duce la sfârșit măcar UN lucru bun.

Nu îmi plac schimbările astea la mine, nu eram așa (poate trebuie să încep să iau lecitină), dar sper și eu că e doar o fază prin care trec.

Și hey, poate nu suntem toți grași, muncitori, săraci, IT-iști, rebusiști, câini, pisici și tot ce am enumerat mai sus, dar cu siguranță cred că într-o oarecare măsură suntem toți nebuni.

pierd 4 ore din viata

Da, domnilor, atât fac zilnic dus-întors până la birou de ceva vreme. Adică de când a venit iarna ca să fim mai clari, deși doar trotuarele sunt înghețate și nu șoselele, nu îmi dau seama de ce vin toate mijloacele de transport în comun așa greu (mai puțin metroul, binecuvântate fie șinele sale). Mulți îmi spun că e nasol când aud monstruoasa cifră pe care eu o pierd schimbând autobuze, metrouri și mergând pe jos, eu m-am obișnuit. În mod normal nu mă plâng de distanță, mă plâng de alte chestii. Și de fapt, poate nici de alea nu mai am chef uneori.

Cel mai și cel mai mult mă deranjează Căruța care merge cu 5km la oră. Ieri am văzut că trece și am zis că dacă mă grăbesc (știind miraculoasa viteză pe care o au), o prind. N-am prins-o, parcă mai mult a băgat viteză ca să scape de mine. Mă așteptam să scoată capul pe geam și să își lipească degetul mare de nas și să zică: nieninienie! M-am refugiat ca un homeless într-un magazin fiindcă era tare frig și am așteptat-o pe următoarea. Următoarea la fel, trece în viteză, era să o pierd iar și întreb șoferul ironic: frate, dar de când mergeți așa repede? Nimeni n-a înțeles ce am vrut să zic. Am tăcut și m-am așezat pe scaun fericită că merge repede. În 5 minute de la acest gând nu parcurseserăm 50m.

385-ul se mișca bine, săptămâna asta în schimb, am jucat ursul în stație cel puțin 5-10 minute de fiecare dată. Încă 30 de lei abonamentul lunar și 50 de lei pe metrou.

Revin la Căruță fiindcă am o adevărată problemă cu ei. Nu mai găsesc adjective suficient de puternice să îmi exprim sentimentele puternice care mă cuprind față de ei și mai ales când vin seara. Seara-s pline ochi mașinile și vin o dată la juma de oră, iar în ultimele zile am prins numai, dar NUMAI șoferi PROȘTI! Eu (deci EU) dacă mă urcam la volanul mașinii conduceam de 2 ori mai bine ca tembelii ăștia fără să am permis pe categoria D. Îmi este efectiv frică la viraje stânga/dreapta că se va răsturna mașina la câtă lume e în ele. Azi cred că am atins un nou record și ne-am înclinat la peste 45 de grade. Iaca, distracția și riscul sunt incluse în preț! Instinctual, ca să nivelăm centrul de greutate, ne-am urca pe cei care stau pe scaune, dar nu putem, na. Cică suntem oameni.

Inițial când urc, după vreo 20 de minute de așteptat în frig, stau cu banii în mână și mă uit la șofer. De fiecare dată se oprește puțin timpul și în mintea mea se derulează scenarii în care ba țip la ei, ba îi bat cu volanul, ba capăt puteri de Hulk și scot schimbătorul de viteză folosindu-l pe post de bâtă de baseball, șoferul fiind mingeaMă uit la banii ăia plângând. 100 de lei pe lună se duc din buzunarul meu ca să merg în mizerie, haos și să îmi pun viața în pericol pe o distanță de nici 8 km. Să nu mai zic de timp, că în mod normal faci vreo 15 minute și eu fac vreo 40.

– Poftiți restul, îmi zice după ce mi-a luat banii și a închis telefonul la care vorbea probabil de 10 minute. Da, fără să fie foarte atent la drum, păi ce? Oricum merge încet, se grăbește cineva acasă?

Și timpul o ia iar din loc. Mă duc în spate și mă îmbrățișez gândindu-mă că o să vină ea vremea în care îmi iau o mașină decentă, care să pornească iarna (culmea, toate punctele astea negative pe care le-am scris mai sus funcționează și ca o automotivare). Nu de alta, dar Bălănica a intrat în hibernare de când sunt mai puțin de 10 grade afară. Pe de o parte o înțeleg, pe de altă parte, ca să închei, dacă în 1-2 ani o să vă scriu în continuare de Căruță, aduceți-mi aminte să mă sinucid. Ah da și dacă m-aș sinucide vreodată așa ar fi: bătând pe rupte un șofer-2 de-al lor sau poate, de ce nu, pe șef direct că până la urmă el le face programul.

Ah da-ul cu nr. 2, la geanta mare (sinonim: trusa de supraviețuire în mediul urban) s-a adăugat și o mică lanternă. Jumătate din becurile de pe strada s-au ars, doar cel din dreptul locuinței mele stă aprins… dada și zi și noapte! 🙂

cum iti poti reduce arta la zero

În urma Webstock-ului am observat că cel mai mult s-a scris despre Eduard Novak pentru că toată lumea a admirat și apreciat atitudinea modestă pe care a avut-o în fața noastră. Vorbeam cu cineva azi exact despre chestia asta, despre atitudinea de multe ori nejustificată a unor oameni din diferite industrii.

De data asta era vorba despre un artist destul de no-name, de pe o nișă destul de mică la noi. Mmmm… 🙂 Cum să pun în cuvinte dezamăgirea pe care o am față de artiștii care creează lucruri minunate, dar le reduc la zero în momentul în care deschid gura și încep să vorbească pe un ton afectat, vădit superior?

Cred că sunt foarte puțini cei care și-au început drumul în viața numai cu succese. Chiar și așa, inevitabil, la un moment dat iei și o trântă. Poate două. Poate trei. Poate mai multe, poți să o ții la un moment dat din trântă în trântă. Și, sigur, am zis de multe ori faptul că din fiecare întâmplare, fie ea greșeală sau nu, trebuie să înveți. Cum poți crește altfel pe plan personal și profesional?

Nu înțeleg unde, cum sau când se produce în mintea oamenilor ăstora acel click care le oferă acest statut superior imaginar. (N.B. articolul nu este inspirat din ceva ce mi s-a întâmplat în mod direct, ci doar din observații personale). Undeva în Univers, cândva peste o apă neagră, pe ăștia sigur i-a lovit ceva și au uitat de acele trânte pe care le-au luat sau pur și simplu de unde au plecat, frate, că într-un fel sau altul, cum ziceam și în cealaltă postare, peste 90% dintre noi o luăm de la zero.

Sincer, am alergie la oamenii ăștia și îi recunosc dintr-o mie, nu trebuie să rostească mai mult de câteva fraze ca să îi depistez. Am observat scriitori renumiți precum Mircea Cărtărescu sau Radu Parachivescu și chiar istorici precum Petre Țuțea și Neagu Djuvara care-s(/au fost) de 1000 de ori mai umili decât unii tâmpiți care au pe sfertul sau jumătatea vârstei lor și nici 10% din cultura lor și bunul lor simț.

În sfârșit, eu încerc să îi evit pe Dumnezeii închipuiți, dar mă uit așa cu jind la arta pe care o fac și la cum o distrug prin simpla atitudine pe care o adoptă. Mi se rupe sufletul, sincer. Nu înțeleg de ce pentru unii e ușor să uiți apele grele prin care ai trecut, nici nu cred că o să am puterea să înțeleg vreodată. Și nici nu cred că o să îmi pară vreodată mai puțin rău de ceea ce strică și de ce ar putea deveni doar dacă ar mai atinge pământul din când în când. Măcar cu vârful degetelor.

 

cei mai mari dusmani ai Romaniei

Să reținem niște premise:

– nu țin cu vreun partid

– în general nu scriu despre politică, dar acum simt o nevoie acută să îmi exprim opinia măcar aici

– deși mă declar și încerc să fiu apolitică, realizez că politica cu tot ce înseamnă ea ar trebui să ne privească pe noi, toți cei care avem drept de vot și putem schimba ceva

Ca om cu ceva cunoștințe minime de istorie, interesat în mod special de perioada de după Al Doilea Război Mondial, am o reticență când vine vorba de:

– comunism

– Rusia

– trupa cândva de șoc: ceaușescu&iliescu, sau mai simplu PSD

– încălcarea drepturilor, Constituției etc.

România anului 2012 este în criză. România anului 2012 e împărțită în:

– cei care vor PDL la putere

– cei care vor USL la putere

– cei care nu vor nici PDL, nici USL la putere – adică oameni care știu ce NU vor, dar nu știu ce VOR și au impresia că partea a doua nu este o problemă

Poate că în ultima categorie sunt și eu, dar în alt sens. Ceea ce NU mai vreau e instabilitatea care a reieșit din toată ambuscada asta tâmpită. Mă uit în jur și văd URĂ. Asta e tot ce văd. Toți sunt înveninați, dar absolut nici unul nu se gândește ce efect are această ură asupra noastră. Totul e un haos nervos.

Ura asta duce la instabilitate și o să tragem de o să ne iasă ochii din cap tot din cauza noastră. Nu suntem în stare să acționăm pentru binele nostru, nu gândim productiv, avem ochelari de cal. Vedem problema dintr-un singur unghi, fără să ne dăm seama că zidul pe care stăm se ciuruie cu fiecare zi ce trece.

Dan Puric spunea că România răzbate prin credință. Credința presupune iertare, meditație, speranță, iubire. Cei mai mari dușmani ai noștri am ajuns să fim noi înșine. Trezește-te, România!