5 localuri pe care le-am incercat de curand

Nimic nu se compară cu o ieșire în oraș după o zi la birou ori într-o zi relaxantă de weekend, așa-i? Localul ales este foarte important, în general, ocupă un procentaj mare din eșecul sau succesul ieșirii. Atmosfera trebuie să fie în ton cu personalitatea pe care o ai și starea de spirit, dar voi știți deja asta așa că o să trec direct la cele 5 localuri pe care le-am încercat de curând și ce impresii mi-au lăsat. Aceste opinii sunt, evident, subiective în totalitate și cred că e important să scot în evidență faptul că articolul nu este plătit, ci făcut din proprie inițiativă. Numerotarea este în ordine aleatorie.

1. Oxygen Club (Sun Plaza) – Prima oară, acum un an, am fost doar să beau o limonadă și n-am putut să îmi fac o părere clară, apoi am fost acolo de curând să joc biliard, iar apoi, din nou, la terasă. Din ce am văzut, și ce-i afară și ce-i înauntru ține de Oxygen Club. O să vorbesc mai mult de a doua ieșire, pentru că atunci am stat cel mai mult. La biliard a fost aerisit, am ajuns acolo pe la 19.15 și nu erau decât 2-3 mese ocupate așa că am putut să ne desfășurăm în voie, cu râsete, glume neortodoxe și jucat prost (după cum era prima oară când jucam). De pe la 21, cred, a început să se aglomereze așa că am dus bilele, am plătit (25 de lei ora, puțin cam piperat, dar OK dacă se împarte la mai multe persoane) și am luat-o înspre terasă.

Acolo a fost din nou OK, mâncarea bunicică și cheesecake-ul delicios. Mai nou, pe unde ajung comand cheesecake dacă au pentru că am făcut o MARE slăbiciune pentru el. Singurul lucru care a fost ușor deranjant a fost muzica prea tare. Prețurile: medii spre mari, dar per total, plănuim să revenim 🙂

2. Vault (Lipscani, Centrul Vechi) – Centrul Vechi… un loc mai supraestimat că ăsta nu o să găsești în tot Bucureștiul, mă jur pe fimo! Iar Vault… Localul în sine poate n-ar fi fost atât de rău dacă ar fi avut măcar un om de pază. Pe scurt, căutam o terasă ieftinucă, afară, la umbră și aproape de un metrou. Din lipsă de inspirație, am ales marele Centru Vechi, la o terasă unde mai fuseserăm cu ani în urmă (pe atunci era denumită altfel) și unde ne aduceam aminte că e destul de OK… dar n-a fost.

La jumătate de oră după ce ne-am așezat, a venit un nene destul de în vârstă și după ce s-a rugat câteva minute să îi dăm o țigară, s-a așezat la masa de alături și a început să ne strige că suntem fete faaaine și tot felul de căcaturi de nu ne înțelegeam între noi. Inițial l-am ignorat, mie îmi venea să mă duc să îl bat, dar l-am ignorat și eu până n-am mai putut, ne-am ridicat și am plecat. Mai ales că în tot haosul ăsta, a venit și o bătrână cu ”dați-mi și mie un leu”, ca la nebuni!

Nenea se lua și de chelnerițe, era clar că nu avea cine să îl pună la punct așa că după ce am plătit nota le-am dat și un sfat ca șpagă… Angajați-vă niște bodyguarzi, că vă pleacă clienții! Atât de penibilă faza… Dar din asta am învățat o lecție foarte valoroasă – Centrul Vechi e aglomerat, plin de cerșetori și chiar periculos deoarece clădirile-s o oglindă a acestor oameni descompuși la suflet, buzunar, dar mai ales la minte. Nu o să mai revin acolo, asta e clar! Poate doar în situații de excepție.

3. The Roof (Prosper Plaza) – Să trecem la gânduri mai bune, The Roof este o descoperire chiar frumoasă! Nu e foarte aglomerat, e liniștit și mâncarea e chiar bună. Îmi plac foarte mult acoperișul din sticlă și vederea pe care o ai dacă alegi o masă de la geam. Nu am prea multe de zis decât că merită încercat, eu am fost deja de două ori acolo și mi-a plăcut de fiecare dată. Prețuri: medii spre mici.

4. Green Tea (zona Hala Traian) – Îmi place să spun că Green Tea este micul meu colțișor de rai pe care l-am descoperit de curând. În primul rând, ar trebui să menționez că nu e pentru toate tipurile de oameni, ci doar pentru cei care iubesc liniștea și ceaiul. Pe mine locul m-a inspirat destul de mult, iar atmosfera dinăuntru este foarte caldă și confortabilă. Aș putea zice că mi-ar plăcea să locuiesc acolo, este o casă foarte mare, frumoasă și ferită de zgomotul orașului, iar modul în care a fost decorată ceainăria este perfect pentru relaxare. Păcat totuși că nu se poate locui într-o ceainărie, nu?

În al doilea rând, se vede că acest business a fost făcut cu atenție și pasiune, oamenii ăștia s-au gândit la toate, până și la țânțarii de afară! 🙂 Prima oară am stat în grădină, apoi aseară am fost înăuntru, la parter. Țineți minte că înăuntru nu se fumează decât narghilea! Dacă vreți să vă bucurați de un super ceai, o super muzică și un super serviciu, ăsta e locul pe care trebuie să îl încercați. Voi trebuie să veniți doar cu super-oamenii.

Saloanele de la etaj și mansardă sunt pe tematici – salon indian, japonez etc. însă singurul dezavantaj la aceste saloane este că probabil se cam aude totul fiindcă-s mici și unele persoane s-ar putea să aibă un volum mai mare decât altele. Din nou, țin să vă aduc aminte că e un loc pentru oameni liniștiți 🙂

Cu toate astea, saloanele mi se par locul perfect pentru cei care vor să facă o reuniune sau o mică petrecere cu mai mulți oameni. Puteți să aveți o singură cameră pentru voi și asta e super, nu? Dar mai bine mergeți acolo și vedeți singuri ce vă oferă această super ceainărie la care eu am de gând să merg mult mai des de acum înainte. Am încercat biscuiții de casă, checul și două tipuri de ceai – unul verde, altul roșu cu marțipan, totul a fost foarte bun. Prețurile: medii.

5. Dineș (Parcul Carol) – La Dineș Tineretului am fost cel mai des pentru că au niște clătite mari și delicioase, însă pe cel din Parcul Carol nu îl știam până de curând. În Carol este un restaurant destul de mare, cu mese și scaune afară și… pisici cu grămada, păcat că-s foarte sălbatice. Mâncarea nu este excepțională (cartofii prăjiți au fost bleah, ciorba de legume mediocră), însă clătitele, din nou, foarte bune. În ochii mei clătitele-s punctul lor forte, aici am văzut cea mai frumoasă farfurie cu clătite, un plating delicios și cu un strop de culoare. Îmi pare tare rău că nu am apucat să îi fac o poză decentă, dar poate o să mai merg pe acolo și o să am ocazia. E un loc în care să revii, însă poate nu pentru mâncare, ci pentru atmosfera pe care o dă verdețea din jur și pentru faptul că se închide târziu – după 12 noaptea – Ah, da, și pentru clătite 😀 Prețurile: medii spre mari.

[Dacă sunteți interesați de advertoriale sau recenzii pentru localuri, nu ezitați să mă contactați la alexandra.mght (at) gmail.com ]

Citește și articolul anterior: Ziua de Naștere pe Facebook – pro sau contra?

E greu sa nu te schimbi

Începusem inițial articolul ăsta într-o cu totul altă notă, după care mi-am zis ca ar fi bine să scriu mai întâi niște idei scurte despre schimbare. Oamenii se schimbă de la o perioadă la alta a vieții lor și e un proces normal, prin care trecem toți fără să vrem și fără să ne dăm seama. Ne maturizăm, ne confruntăm cu situații noi cărora trebuie să le facem față și ne schimbăm atitudinea, părerile și, de ce nu, modul de viață.

Nu sunt totuși indicate schimbările de la o zi la alta, deși uneori ești supus la ele forțat.

E greu să nu te lași influențat de anumite lucruri din jurul tău pentru că intervine de cele mai multe ori oboseala și nu mai gândești limpede, nu-ți mai pui toate întrebările care trebuie, nu mai analizezi situația din toate unghiurile. În ultima vreme mi se întâmplă des treaba asta…

Acum 3 săptămâni sau așa ceva am fost în supermarket să fac niște cumpărături. Am luat tot felul de napolitane și prostii, dar și o cutie cu lapte și o pungă cu cereale. Sacosa a preluat-o mama când m-am întors, a scos ce era în ea, am crezut că a pus cerealele în dulap.

La vreo 2 zile mă duc să mănânc cerealele pe care le cumpărasem. Mi-am dat seama că dispăruseră… sau mai bine zis, că nu le avusesem niciodată fiindcă le uitasem la casă.

Am zis: lasă, mă, că se întâmplă! Cine știe, le-am uitat acolo, mare lucru…

De oftică n-am mai mâncat nimic în dimineața aia.

Ieri seară alte 2 prostii la fel de mari. În primul rând am luat un taxi și am dat șpagă cu 1 leu mai mult decât trebuia. Haha. Mi-am dat seama în secunda doi, dar nu era să îi iau omului banii înapoi, am lăsat-o așa, asta e. Din nou mi-am zis că se mai întâmplă.

Dar a doua fază am realizat-o mult mai târziu.

Am intrat din nou în supermarket să fac niște cumpărături. Printre altele de data asta mi-am luat un lapte demachiant. L-am luat din spate, de obicei așa fac, ca să mă asigur că nu iau unul cu vreun defect (haha). Bidonul avea un scotch pe el, dar nu am băgat de seamă. Adică de ce mi-aș fi rupt 2 secunde din vâltoarea minții mele prețioase să mă întreb: băi, cap de gâscă, dar de ce are scotch pe el??

Și am ajuns la casă, am plătit și am fost atentă ca de data asta să iau cu mine TOT ce am cumpărat, să nu mai fac pomană. Am ajuns acasă, la vreo 4-5 ore încep să mă demachiez și constat că scotch-ul avea el rostul lui: bidonelul era spart într-un colț. Din nou – haha.

Sunt două lecții de învățat aici. Una dintre ele ține de faptul că oboseala te tâmpește și te face să plătești.

A doua pornește de la faptul că dau zilnic de: frumoși, grași, urâți, taximetriști, șoferi, pietoni, rebusiști, adormiți, aurolaci, pițipoance, retardați, domni, copii, bătrâni, doamne, sportivi care fac jogging în Izvor, săraci, IT-iști, slabi, țărani, doctori, oameni de afaceri, cititori, visători, țigani, fanatici, muncitori, nespălați, ciudați, câini (foarte mulți câini), pițipoance, deștepți, oameni expresivi, politicoși, aroganți, triști, bogați, uneori de pisici…

Iar când mă uit în oglindă uneori dau de un om nebun care se duce în bucătărie cu paharul de plastic să îl arunce și se întoarce cu el în cameră fără să ducă la capăt acțiunea inițială. Un om nebun, atât de nesigur pe el încât se bâlbâie când vorbește cu ceilalți pentru că are impresia că mereu spune ceva greșit (din punct de vedere gramatical sau alte puncte de vedere) și până la urmă chiar spune, un om nebun care își macină propriile gânduri până când acestea sângerează și leșină. Un om nebun care scapă lucruri din mână și se sperie foarte repede, care nu mai râde așa cum o făcea cândva și citește cărți pe stradă riscând să calce în miile de rahați de câini din dorința de a duce la sfârșit măcar UN lucru bun.

Nu îmi plac schimbările astea la mine, nu eram așa (poate trebuie să încep să iau lecitină), dar sper și eu că e doar o fază prin care trec.

Și hey, poate nu suntem toți grași, muncitori, săraci, IT-iști, rebusiști, câini, pisici și tot ce am enumerat mai sus, dar cu siguranță cred că într-o oarecare măsură suntem toți nebuni.

Nu mai scrieti gratis!

Nu rar mi se spune că îmi subapreciez munca atunci când vând lucrurile handmade. Și cam toți cei care îmi spun asta au dreptate, nu poți să îți vinzi orele lucrate pe prețuri de nimic. Trebuie să îți cunoști valoarea, ca să o cunoască și ceilalți. Se pare că încă am problema asta, dar este în curs de remediere.

Cam același lucru se întâmplă cu articolele scrise – ne subestimăm. Și spun ”ne”, dar de fapt pe mine nu mă mai iau în considerare, cred că la capitolul ăsta am început să prețuiesc mai mult ideile mele, cuvintele mele, articolele mele. Da, ideile nu sunt un lucru palpabil, sunt ceva și mai important – viitoare lucruri palpabile. Totul pornește de la idee și de ce ar costa aceasta cel mai puțin din tot procesul, de ce ar fi ideile gratis?

Cineva mi-a zis că stric piața dacă îmi vând accesoriile pe prețuri de nimic și așa este. Acum vă spun și eu vouă că stricați piața dacă mai scrieți gratis sau pe prețuri de nimic. Articolele și content writerii sunt plătiți extrem de prost în România, e adevărat. Fiindcă cei care scriu bine nu au standarde suficient de ridicate, nu cer suficient.

Un articol necesită timp, iar timpul tău ar trebui să coste bani! Trebuie să fie documentat bine, să fie corect din punct de vedere gramatical și al structurii, să fie interesant. Dacă poți să scrii un articol bun, de ce să nu ceri cât meriți? Aștept un singur motiv pentru care ne vindem cuvintele pe nimic.

Poate că pe viitor companiile sau investitorii o să valorifice mai mult scriitorii/redactorii și poate ajungem și noi undeva în domeniul ăsta. Acum suntem la un nivel deplorabil, la un nivel de batjocură în care ofertele sună așa: 300 de lei pe lună pentru 52 de articole în limba engleza de 400 de cuvinte. Pe modelul: dacă alții au acceptat și fac, tu de ce ai refuza?

Și se uită în ochii tăi omul care vine cu oferta și îți spune că el habar n-are ce înseamnă să scrii un articol de 400 de cuvinte în engleză (și corecte, fără copy paste), dar că mulți colaborează pe banii ăștia și le e ușor. Reality check: nu e ușor și cred că oamenii ăia sunt cu adevărat disperați. Un articol original și corect de 400 de cuvinte în engleză îți ia MINIM 3 ore din viață – ceea ce înseamnă 156 de ore pentru 52 de articole – ceea ce înseamnă aproximativ 8 ore de lucru pe zi/20 de zile. Deci tu ești plătit cu 300 de lei lucrând cât pentru un job normal, full-time.

Și eu am greșit în trecut și am luat în considerare ofertele astea, poate din disperare, poate pentru că nu îmi valorificam munca. Alteori am scris în schimbul unor alte beneficii, ceea ce nu e rău atâta timp cât nu e des și pentru oricine, dar acum să scriu gratis sau pe sume mici mi se pare ceva de neconceput și așa ar trebui să vi se pară și vouă mai ales dacă aveți ceva experiență în domeniu. Serios, oameni buni, treziți-vă și înțelegeți că a cere un anumit preț pe ceea ce faceți nu înseamnă că băgați mâna în buzunarul nimănui!

pierd 4 ore din viata

Da, domnilor, atât fac zilnic dus-întors până la birou de ceva vreme. Adică de când a venit iarna ca să fim mai clari, deși doar trotuarele sunt înghețate și nu șoselele, nu îmi dau seama de ce vin toate mijloacele de transport în comun așa greu (mai puțin metroul, binecuvântate fie șinele sale). Mulți îmi spun că e nasol când aud monstruoasa cifră pe care eu o pierd schimbând autobuze, metrouri și mergând pe jos, eu m-am obișnuit. În mod normal nu mă plâng de distanță, mă plâng de alte chestii. Și de fapt, poate nici de alea nu mai am chef uneori.

Cel mai și cel mai mult mă deranjează Căruța care merge cu 5km la oră. Ieri am văzut că trece și am zis că dacă mă grăbesc (știind miraculoasa viteză pe care o au), o prind. N-am prins-o, parcă mai mult a băgat viteză ca să scape de mine. Mă așteptam să scoată capul pe geam și să își lipească degetul mare de nas și să zică: nieninienie! M-am refugiat ca un homeless într-un magazin fiindcă era tare frig și am așteptat-o pe următoarea. Următoarea la fel, trece în viteză, era să o pierd iar și întreb șoferul ironic: frate, dar de când mergeți așa repede? Nimeni n-a înțeles ce am vrut să zic. Am tăcut și m-am așezat pe scaun fericită că merge repede. În 5 minute de la acest gând nu parcurseserăm 50m.

385-ul se mișca bine, săptămâna asta în schimb, am jucat ursul în stație cel puțin 5-10 minute de fiecare dată. Încă 30 de lei abonamentul lunar și 50 de lei pe metrou.

Revin la Căruță fiindcă am o adevărată problemă cu ei. Nu mai găsesc adjective suficient de puternice să îmi exprim sentimentele puternice care mă cuprind față de ei și mai ales când vin seara. Seara-s pline ochi mașinile și vin o dată la juma de oră, iar în ultimele zile am prins numai, dar NUMAI șoferi PROȘTI! Eu (deci EU) dacă mă urcam la volanul mașinii conduceam de 2 ori mai bine ca tembelii ăștia fără să am permis pe categoria D. Îmi este efectiv frică la viraje stânga/dreapta că se va răsturna mașina la câtă lume e în ele. Azi cred că am atins un nou record și ne-am înclinat la peste 45 de grade. Iaca, distracția și riscul sunt incluse în preț! Instinctual, ca să nivelăm centrul de greutate, ne-am urca pe cei care stau pe scaune, dar nu putem, na. Cică suntem oameni.

Inițial când urc, după vreo 20 de minute de așteptat în frig, stau cu banii în mână și mă uit la șofer. De fiecare dată se oprește puțin timpul și în mintea mea se derulează scenarii în care ba țip la ei, ba îi bat cu volanul, ba capăt puteri de Hulk și scot schimbătorul de viteză folosindu-l pe post de bâtă de baseball, șoferul fiind mingeaMă uit la banii ăia plângând. 100 de lei pe lună se duc din buzunarul meu ca să merg în mizerie, haos și să îmi pun viața în pericol pe o distanță de nici 8 km. Să nu mai zic de timp, că în mod normal faci vreo 15 minute și eu fac vreo 40.

– Poftiți restul, îmi zice după ce mi-a luat banii și a închis telefonul la care vorbea probabil de 10 minute. Da, fără să fie foarte atent la drum, păi ce? Oricum merge încet, se grăbește cineva acasă?

Și timpul o ia iar din loc. Mă duc în spate și mă îmbrățișez gândindu-mă că o să vină ea vremea în care îmi iau o mașină decentă, care să pornească iarna (culmea, toate punctele astea negative pe care le-am scris mai sus funcționează și ca o automotivare). Nu de alta, dar Bălănica a intrat în hibernare de când sunt mai puțin de 10 grade afară. Pe de o parte o înțeleg, pe de altă parte, ca să închei, dacă în 1-2 ani o să vă scriu în continuare de Căruță, aduceți-mi aminte să mă sinucid. Ah da și dacă m-aș sinucide vreodată așa ar fi: bătând pe rupte un șofer-2 de-al lor sau poate, de ce nu, pe șef direct că până la urmă el le face programul.

Ah da-ul cu nr. 2, la geanta mare (sinonim: trusa de supraviețuire în mediul urban) s-a adăugat și o mică lanternă. Jumătate din becurile de pe strada s-au ars, doar cel din dreptul locuinței mele stă aprins… dada și zi și noapte! 🙂

cum iti poti reduce arta la zero

În urma Webstock-ului am observat că cel mai mult s-a scris despre Eduard Novak pentru că toată lumea a admirat și apreciat atitudinea modestă pe care a avut-o în fața noastră. Vorbeam cu cineva azi exact despre chestia asta, despre atitudinea de multe ori nejustificată a unor oameni din diferite industrii.

De data asta era vorba despre un artist destul de no-name, de pe o nișă destul de mică la noi. Mmmm… 🙂 Cum să pun în cuvinte dezamăgirea pe care o am față de artiștii care creează lucruri minunate, dar le reduc la zero în momentul în care deschid gura și încep să vorbească pe un ton afectat, vădit superior?

Cred că sunt foarte puțini cei care și-au început drumul în viața numai cu succese. Chiar și așa, inevitabil, la un moment dat iei și o trântă. Poate două. Poate trei. Poate mai multe, poți să o ții la un moment dat din trântă în trântă. Și, sigur, am zis de multe ori faptul că din fiecare întâmplare, fie ea greșeală sau nu, trebuie să înveți. Cum poți crește altfel pe plan personal și profesional?

Nu înțeleg unde, cum sau când se produce în mintea oamenilor ăstora acel click care le oferă acest statut superior imaginar. (N.B. articolul nu este inspirat din ceva ce mi s-a întâmplat în mod direct, ci doar din observații personale). Undeva în Univers, cândva peste o apă neagră, pe ăștia sigur i-a lovit ceva și au uitat de acele trânte pe care le-au luat sau pur și simplu de unde au plecat, frate, că într-un fel sau altul, cum ziceam și în cealaltă postare, peste 90% dintre noi o luăm de la zero.

Sincer, am alergie la oamenii ăștia și îi recunosc dintr-o mie, nu trebuie să rostească mai mult de câteva fraze ca să îi depistez. Am observat scriitori renumiți precum Mircea Cărtărescu sau Radu Parachivescu și chiar istorici precum Petre Țuțea și Neagu Djuvara care-s(/au fost) de 1000 de ori mai umili decât unii tâmpiți care au pe sfertul sau jumătatea vârstei lor și nici 10% din cultura lor și bunul lor simț.

În sfârșit, eu încerc să îi evit pe Dumnezeii închipuiți, dar mă uit așa cu jind la arta pe care o fac și la cum o distrug prin simpla atitudine pe care o adoptă. Mi se rupe sufletul, sincer. Nu înțeleg de ce pentru unii e ușor să uiți apele grele prin care ai trecut, nici nu cred că o să am puterea să înțeleg vreodată. Și nici nu cred că o să îmi pară vreodată mai puțin rău de ceea ce strică și de ce ar putea deveni doar dacă ar mai atinge pământul din când în când. Măcar cu vârful degetelor.

 

cei mai mari dusmani ai Romaniei

Să reținem niște premise:

– nu țin cu vreun partid

– în general nu scriu despre politică, dar acum simt o nevoie acută să îmi exprim opinia măcar aici

– deși mă declar și încerc să fiu apolitică, realizez că politica cu tot ce înseamnă ea ar trebui să ne privească pe noi, toți cei care avem drept de vot și putem schimba ceva

Ca om cu ceva cunoștințe minime de istorie, interesat în mod special de perioada de după Al Doilea Război Mondial, am o reticență când vine vorba de:

– comunism

– Rusia

– trupa cândva de șoc: ceaușescu&iliescu, sau mai simplu PSD

– încălcarea drepturilor, Constituției etc.

România anului 2012 este în criză. România anului 2012 e împărțită în:

– cei care vor PDL la putere

– cei care vor USL la putere

– cei care nu vor nici PDL, nici USL la putere – adică oameni care știu ce NU vor, dar nu știu ce VOR și au impresia că partea a doua nu este o problemă

Poate că în ultima categorie sunt și eu, dar în alt sens. Ceea ce NU mai vreau e instabilitatea care a reieșit din toată ambuscada asta tâmpită. Mă uit în jur și văd URĂ. Asta e tot ce văd. Toți sunt înveninați, dar absolut nici unul nu se gândește ce efect are această ură asupra noastră. Totul e un haos nervos.

Ura asta duce la instabilitate și o să tragem de o să ne iasă ochii din cap tot din cauza noastră. Nu suntem în stare să acționăm pentru binele nostru, nu gândim productiv, avem ochelari de cal. Vedem problema dintr-un singur unghi, fără să ne dăm seama că zidul pe care stăm se ciuruie cu fiecare zi ce trece.

Dan Puric spunea că România răzbate prin credință. Credința presupune iertare, meditație, speranță, iubire. Cei mai mari dușmani ai noștri am ajuns să fim noi înșine. Trezește-te, România!

 

la prima intalnire

Mulțumită campaniei Coca Cola, Bicicleta Roșie, de care v-am tot vorbit, sunt biciclistă cu acte în regulă. Deocamdată, însă, trebuie să îmi respect numele blogului și url-ul și să vă spun povestea de azi 😀

Am fost anunțată ieri că trebuie să merg și să ridic bicicleta din parcul Izvor, azi, între 18 și 20. La 20 avea loc (are loc poate chiar în acest moment) marșul bicicliștilor. Mi-am făcut eu calcule, cum și ce să fac pentru a ajunge între orele alea în parc, cum și ce să fac ca să o aduc pe mândră până acasă. Că așa e la prima întâlnire, trebuie să duci fata acasă, nu? 🙂

Cea mai simplă soluție era să o rog pe Bălănica (mașina, Dacia veche a lu’ tata pentru necunoscători) să vină cu mine, să o las în parcare până veneam cu noua bicicletă (care încă nu are nume, chiar trebuie să mă ajutați aici).

Plănuiam să ajung la 19-19.30 ca să iau parte și la marșul bicicliștilor, însă din cauza unor disconcordanțe la nivel de comunicare, am ajuns la 18-18.30 atât încât n-am mai putut să stau la marș, chiar dacă mi-aș fi dorit.

Mi-am dat seama că o să fie puțin dificil să urc singură scările de la metrou și să urc în mașină frumusețea cu două roți, dar am zis că pot. Am fost fraieră că nu am rugat pe cineva să vină cu mine, pentru că nu mi-a fost ”puțin dificil”, ci ”foarte dificil” singură cu ea.

După ce am dat câteva ture în parc și am testat-o, i-am rugat pe băieții care se ocupau cu mentenanța să îmi regleze șaua și i-am întrebat dacă e normal să scârțâie când pun frână. Au zis că e normal, până se tocesc saboții de frână. Am sunat clopoțelul de câteva ori, am cam stat o jumătate de oră-o oră în parc, plimbându-mă și apoi mi-am luat inima în dinți și am coborât la metrou. Povestea are etape, 2 mai exact.

La metrou

Am trecut ușor de bare, ăștia de la Metrorex sunt oameni cu cap și au făcut o portiță de acces pentru cei cu biciclete. Am trecut pe lângă alți doi care erau tot așa, cu biciclete de la Coca Cola. I-am auzit vorbind:

El spune ceva de genul: – Hey, n-ar trebui să mergem mai în față?

La care ea răspunde: Du-te, mă, lasă, că nu contează…

În gândul meu era: Ba contează. Trebuie să urci ori prin față, ori prin spate cu ea.

Și tocmai venea metroul, eu eram în dreptul ultimului vagon și am urcat în el. Ce știam eu era greșit. Accesul cu bicicleta se face numai în primul vagon. Paza de la metrou s-a sesizat, m-a atenționat atât pe mine cât și pe cei doi care erau mai departe de mine. Le-am mulțumit pentru sesizare, mi-au zis să mă duc în spatele ultimului vagon în care eram și așa am făcut.

în metrou a stat cuminte

Dar coșmarul n-a fost ăsta, eram liniștită, trecusem cu bine și de călătorie și de primele scări. Acum avea să urmeze cireașa de pe tort: să le cobori e simplu, te mai ajuți și de frână, dar cum sparanghel o urci? Și m-am chinuit ca fraiera la început, că nu știam cum să o țin, să nu cadă, cred că s-au distrat pe cinste cei de pe peron uitându-se la mine. Și eu m-aș fi distrat, serios.

În sfârșit, mi-am adunat forțele și am reușit să o urc. Apoi mă gândeam că e mai simplu pe scările rulante. N-a fost. Era să o ia la vale, era să o scap… era… Îmi pare tare rău că nu am putut să ies din propriul corp, să mă uit la mine însămi și să râd.

Bag-o în portbagaj… dacă vrea

Am trecut și de scările rulante, am răsuflat ușurată. Un câine a avut tentativa să mă latre când am ieșit de la metrou, dar apoi a renunțat. Cred că și-a dat și el seama că numai asta nu îmi lipsea. Și am ajuns cu ea în parcare. Yey! Acum, să vedem cum o urc în mașină… Tata formase platformă Bălănicăi și m-a asigurat că ”au loc și 2 biciclete acuma!”. OK. Și dă-i și luptă-te cu ea, fă-o să intre. N-a vrut. Am mângâiat-o, am mai băut niște ceai, m-a sleit de puteri. Așa e cu astea fițoase, depui ceva efort până să vrea.

Mă aștept să fiu vedetă pe youtube, cum mă luptam cu săraca bicicletă să intre în Bălănica. Dacă a prins cineva asta pe cameră, am șanse să devin chiar ”virală”. Mă rog, mai puțin probabil să fi fost cineva pe fază că era cald și era puțină lume în preajmă și totuși… slavă Domnului că a fost așa!

N-am reușit, deci, să o urc cu totul în mașină. A vrut fetița să stea cu picioarele afară, legănându-le ca un copil mic. Am plecat cu portbagajul deschis și m-am asigurat că e stabilă și că nu o pierd pe drum. Asta e, așa sunt oamenii, se adaptează. Și am mers încet încetișor, precaut, super precaut chiar, fiind cu un ochi în spate și unul în față. Deci ori suntem șoferi, ori nu mai suntem.

I-am mulțumit lui Dumnezeu când am ajuns pe stradă. Am parcat, am dat jos mândra, era întreagă, frumoasă și roșie, a mea. Dar aveam să aflu curând că entuziasmul meu avea să pălească cu siguranță în fața entuziasmului tatălui meu. Pfai, când a văzut-o aproape că i-au dat lacrimile de fericire, de parcă i-aș fi adus-o lui cadou: ce frumoasă e, îmi zice sincer. Deci e adevărat sloganul celor de la Coca Cola cu Fabrica de fericire.

Am intrat în casă să mă schimb și ding! aud clopoțelul. Tata a studiat-o în amănunt, observând că băi, are și dinam… are și șa bună, are și d-aia, are și d-aia. Bravo, măi, tată! îmi zice.

Dar în gândul meu m-am felicitat că am reușit să o aduc acasă cu bine, singură, cu Bălănica, pe patruj’ de grade, fără ajutorul nimănui. Asta e, de fapt, adevărata performanță.

 Continuarea cu păreri despre campanie – Nota 10 pentru Coca Cola și Bicicleta Roșie

povestea cu orele de dans

Jumătate din drumul spre casă m-am tot gândit la ce să scriu aici. Ceva mișto, haios, ceva interesant. Nu mai plec la munte și nu mai citesc cartea de care vorbeam ieri și sigur că sunt dezamăgită și tristă și ofticată și am un nod în gât, dar încerc să… na. Să îl dezleg cu gânduri mai bune 🙂

Și în această încercare aud o colegă de birou că strigă ”Mimi” și ăsta a fost trăgaciul care mi-a generat o amintire și o conversație întreagă mai apoi pe Facebook în care întrebam oamenii ce porecle au/au avut. În generală aveam o colegă tare dragă care mi-a spus așa în ultimii ani de școală – Mimi. Lumea a zis acum că nu semăn cu o Mimi, dar mie îmi plăcea tare mult, îmi părea mai prietenos decât numele cu care mă striga învățătoarea/diriginta.

Tot pe atunci orele de sport însemnau un singur lucru pentru mine – complicații. Echipament, ghiozdan mai greu sau pungă, stres. În sezonul călduros era OK pentru că ieșeam la handbal, iar în liceu handbalul s-a transformat în volei ceea ce mi-a plăcut la nebunie (chiar, nu vrea nimeni să facem o ieșeală de volei? Am eu minge 😀 ), dar oroarea asta nu a existat dintotdeauna. În clasele mai mici am avut pentru o scurtă perioadă de timp un profesor de dans ca profesor de sport și evident, la ore dansam. Îmi plăcea foarte mult mai ales că eram o clasă jumate-jumate de băieți și fete. Așadar aveam partener și proful ne accepta și în blugi, ceea ce era mai mult decât puteam cere.

Profesorul acela a plecat, dar câteva fete de la mine din clasă au vrut să dea la dansuri sportive. Pentru că faza cu dansurile a prins chiar și la alte clase, a venit un alt profesor de dans care ținea cursuri plătite sâmbăta și duminica. Și am vrut și eu să încerc.

Cursurile costau 100.000 de lei pe lună și le-am zis alor mei, ei au fost de acord și mi-au dat banii. M-am dus așadar sâmbătă la primul meu curs (deja ele începuseră de ceva vreme), mi se pare că era toamnă. Condiția era să vii cu o pereche de încălțăminte la schimb, nu conta dacă era nouă sau veche. Cu o seară înainte mi-am spălat o pereche mai veche de adidași, dar, fiind vremea rece și umedă, nu au apucat să se usuce cum trebuie, dar ce era să fac? Am luat perechea așa, pe jumate uscată și am mers la școală sâmbăta.

Ploua destul de mult din câte îmi aduc aminte și am mers singură, pentru că nu mai venea nimeni din zona mea. Tare nu îmi plăcea să merg pe drumul ăla singură, dar asta e. Lecții de dans vrei, ia lecții de dans. Și am mers în prima zi, am plătit suma, deși nu era obligatoriu să dai banii imediat și m-am înscris.

Toate cele 2 ore am dansat cu niște încălțări umede, afară ploua, iar proful era gay. Ce tablou. Un tablou la care se adaugă faptul că proful mișca din poponeț cu o agilitate perturbantă și mirosea foarte puternic a parfum (probabil făcuse duș în sticluță).

Nu m-a deranjat nimic mai tare ca faptul că nu aveam partener (băiat). Să mergi să dansezi și să n-ai cu cine, e absolut… trist. Am dansat cu o colegă care era mai avansată decât mine și care s-a săturat repede de mine pentru că o călcam destul de mult pe picioare și ezitam ca un orb fără baston. M-a ”distribuit” unei alte fete, apoi a venit proful și a dansat cu fiecare. Ceea ce din nou m-a perturbat.

Nu mai știu, sincer, dacă m-am mai dus duminică, dar cert e că am mers la mama și i-am zis că nu vreau să mă mai duc. Mi-era teamă că are să se supere, că deja plătisem o lună, dar nu s-a supărat din fericire. Am oftat eu în schimb cu gândul la banii ăia și mi-am făcut procese de conștiință, dar de dus nu m-am mai dus.

Acum câțiva ani aveam un coleg de birou care mergea la dansuri – bachata, salsa, mi-a zis și mie să merg, că e mișto. Mi-ar fi plăcut, dar am refuzat politicoasă și am adăugat în gând:

Prietene, la cum îmi e norocul, sigur ajung să dansez cu o gagică sau cu vreun gay. 

Nu știu eu dacă a fost cea mai mare oră de sport din viața mea, nu prea știu cum poate fi o oră mare din moment ce are 60 de minute și tot ce trece peste nu se mai numește doar oră, dar cu siguranță a fost una dintre cele mai memorabile.

[Articolul este scris pentru campania “Miscarea face bine” organizată de Dolce Sportsmartatletic & GetFIT]

povestea cu metroul inundat

Ne dedic un cântecel, nouă, celor care batem în mod normal străzile Bucureștiului și peroanele metroului care acum este inundat:

Pietonul amator
de Trio Grigoriu  Alexandra de la alte(liniuta)-povesti

De dimineaţă lângă lac pietonul amator
Îşi cântă numai pentru el un cântecel uşor.
Tunelu-i mare şi adânc, va pescui cu spor
Şi peşte mult va ridica, pietonul amator.
Şi cântecul când il aud tri-li-lu-li-lu-li
De el toţi peştişorii fug printre șine tri-li-lu-li.

„De vrei să prinzi cu undiţa, ştii, peşte cât mai mult,
Am o metodă straşnică”, „Hai spune că te-ascult.”
„Eu de cârligul undiții atârn mulţi viermişori.”
„Şi ce faci de nu ispiteşti pe peşti cu viermişori?”
„Atârn atuncea un gândac ca să le fiu pe plac.”
„Dar peştelui poate că nu-i prieşte la stomac.”
„Îi dau atuncea bani şi-i spun: Găsește-ți un servici! (u)!
Că eu acum îs subteran și mă uit la Prigoană cum face plici!”

Ha-haha, ha-haha, ha-haha, ha-haha ……

„Sistemul meu e şi mai bun ca să prinzi peşte mult.”

Spuse asta domn’ primar,

„Hai zi, te rog, mai repede, sunt gata să te fut ud”

Replică pietonul, înfuriat.

„Nu-ţi trebuie nici undiţă, nici sfoară, nici gândac,
Cu-n simplu ceas şi-un făcăleţ lui Prigoană îi vin de hac!”
„Ce faci cu ceasul, poţi să-mi spui, cred că te-ai țicnit?

Oprescule, ia vino-n sat, să vezi ce n-ai păzit.
Așa sistem de circulat cu barca eu n-am mai pomenit!”
„Iei ceasul şi-l aşezi pe lângă peron când politicienii vor veni
Să candideze la primărie cu băţu-i voi pocni!”

Ha-haha, ha-haha, ha-haha, ha-haha ……

Dar într-o zi ghinion avu pietonul amator
C-a fotografiat fără permis şi-l prinse-un păzitor.
„Ce faci aicea, fotografiezi?”, „Eu? Nu, cine ţi-a zis?”
„Păi n-ai în mână un smartphone, pe el un WiFi prins?”
„Da, ai dreptate, i-am răspuns, am WiFi şi-o rețea,
Pe Facebook am intrat să le arăt la metrou o cișmea”

Ha-haha, ha-haha, ha-haha, ha-haha ……

La încheiere, dacă vreţi mult peşte să mâncaţi,
Cu toată-ncrederea, vă rog, la Metrorex să v-adresaţi.
Peşte mare, uite-aşa, un somn sau un biban
Vi-l pescuim cu undiţa în maximum o ploaie.
Un peşte mare uite-aşa la Unirii1 vi-l dăm,
Cu undiţa vi-l pescuim direct de pe peron.

Ha-haha, ha-haha, ha-haha, ha-haha…

Urmează stația Toate Pânzele sus cu peronul pe partea dreaptă.

Gata, vă las cu melodia originală a celor de la Trio Grigoriu 😀