6 ani de blog

Cu toții știți că dețin blog de foarte multă vreme. 6 ani mai exact, i-am împlinit pe 4 februarie sau cam așa ceva, când m-am înscris prima oară pe Blogger.

Ce înseamnă pentru mine 6 ani de blog?

Sunt foarte mulți pe care îi aud că spun ”eu nu pot să mă țin de blog”, ”mă plictisesc” sau ”nu văd ce-aș putea scrie pe blog”. La început scriam tâmpenii aici, mă uit uneori pe articolele vechi și mă crucesc de ce putea debita mintea mea adolescentină. Am răsfoit aleatoriu și am observat propriul progres, ăsta e doar unul dintre avantajele scrisului pe blog. Pentru că suntem în continuă schimbare, e foarte util să scrii undeva articole, indiferent despre ce sunt. Știu exact cum și ce am simțit când am scris fiecare lucru, pentru mine toate sunt pur și simplu o hartă care îmi aduc aminte de momentele din viață.

Nu trebuie neapărat să scrii constant. Uite că sunt zile aglomerate în care pur și simplu nu ai timp să scrii, iar altele în care pur și simplu nu ai ce să scrii. Blogul nu e o povară sau un lucru pe care trebuie să îl întreții… asta doar dacă nu vrei să scoți bani din el, evident.

1,2,3, baba-la-bordei

Credeam că cei 20 de unici pe care îi primesc zilnic sunt puțin. Am aflat în timp că bloggerii așa zis ”citiți” tind să își dea prea multă importanță și să exagereze cifrele de cititori. Nu știu de ce, nici nu mă interesează, cert e că de fiecare dată când eram întrebată câți vizitatori am, plecam capul ușor rușinată. Cum să ai blog de atâta timp și să n-ai mai mulți cititori? Ei bine, cei 20-30 în medie sunt mai mult decât au mulți și cu asta eu mă mulțumesc. Totodată, nici nu vreau să scriu bălării cum am văzut că se poartă, doar pentru a atrage comentarii, trafic și critici. Adică nici măcar la mine-n casă nu intru cu bocancii plini de noroi, cum s-ar zice 🙂

Poveștile continuă

Cum spuneam și într-o descriere personală ”scrisul înseamnă supraviețuire”. Nu mai am același instinct și același interes ca înainte să fiu la curent cu toate și să pun lumea la curent cu toate, în fiecare moment al zilei. Asta se întâmplă fiindcă mi s-au schimbat perspectivele și vreau altceva, am lăsat puțin lumea asta a online-ului în urmă. Nu duc dorul lumii în sine, dar recunosc faptul că simt lipsa evenimentelor și a unor oameni de care mă atașasem la un nivel cel puțin minim.

Se fac 8-9 ani de când scriu și sper să continuu, să scriu mai mult și să mă perfecționez în domeniul în care lucrez acum. Nu plănuiesc să mai trec printr-o fază schizofrenică în care eu spun că îmi închid pagina și voi îmi spuneți că nu trebuie, că am talent, că am investit etc. Oricum știu că-s mai bună ca mulți și mai slabă ca mulți, dar nu plănuiesc să mă las vreodată de scris și atâta timp cât scriu, o să am și blog.

Am avut un ”boost” de voință și speranță că o să îmi monetizez site-urile, dar iată că Google a decis să îmi închidă contul Adsense din păcate. Nu apucasem să strâng nici 5 euro, nici nu contează. Îmi dau seama că dacă vrei să iasă ceva din asta, trebuie să acorzi atenție și mai mult de 80% din timpul tău, așa că mi-am luat gândul de la asta. Am renunțat la idee.

Și, știu, e posibil să fiu puțin greu de urmărit în articolul ăsta pentru că-s multe pe care vreau să le spun și nu mi-am făcut un plan în minte, dar sper să aveți răbdare cu mine. A scoate bani serioși din scris mi se pare foarte puțin posibil. E drept, J.K. Rowling a devenit mai bogată ca regina Angliei, însă nu toți suntem J.K.Rowling.

Ca să te poți întreține din scris trebuie ori să fii foarte talentat (ceea ce în România este uneori egal cu fix zero), ori să ai o strategie foarte bună prin care să vinzi ceea ce scrii, fie online, fie offline, ori să ai cunoștințe care să te ajute să ajungi acolo unde îți dorești.

Dar dacă unul a putut, nu înseamnă că pot toți, nu înseamnă că avem șanse egale, contrar credințelor și așteptărilor care ne înconjoară. E important să conștientizăm calitățile și defectele pe care le avem, pentru a lucra și a investi în propriile puteri, pentru a ne corecta și pentru a deschide ochii să vedem ce uși ni se deschid și în ce direcție o putem lua ca să ne fie nouă și celor din jur bine.

Viața ne duce pe cărări nebănuite și trebuie să ne menținem opțiunile deschise. Dacă ai mai multe pasiuni, cu atât mai bine, investește în pasiunea care îți aduce cei mai mulți bani. Se pare că pentru mine chestia cu blogging-ul și banii nu merg mână în mână și am impresia că nu o să meargă niciodată oricât de des aș scrie. Altele merg, asta nu.

Blogul meu a rămas ceea ce a fost acum 6 ani, ceea ce va rămâne în continuare. Un simplu loc de refugiu, o modalitate de a pune un semn pe fiecare zi/perioadă din viața mea, o unealtă cu care pot să capăt o voce, cu care pot să mai câștig câte un concurs pe ici-colea și un medicament puternic care mă ajută invariabil să nu înnebunesc.

Digital Divas – inca un frumos eveniment marca Evensys

Cred că într-un an și ceva am mers la peste 30 de evenimente. Unele mai mari, altele mai mici, unele în cluburi, altele în cafenele, ba chiar și la metrou. N-am ajuns niciodată să mă satur de ele pentru că ador partea de networking, dau de oameni interesanți, aflu de proiecte noi, vechi, muncite și răsmuncite. La evenimentele cu produse noi îmi place că pot testa prima device-ul, că pot butona, că pot transmite pe rețelele sociale diverse informații și nu în ultimul rând că după tot, iese invariabil un articol bun de care sunt mândră.

Primul eveniment organizat de Evensys la care am luat parte a fost Webstock 2011, apoi au urmat altele. Am făcut un top 3 agenții/organizatori care îmi plac cel mai mult. Vă pot spune de pe acum că locul 1 în topul meu personal îl deține Manafu și echipa sa din motive pur obiective. Sunt profesioniști, sociabili, deschiși la propuneri și de fiecare dată reușesc să creeze o atmosferă plăcută.

Digital Divas a fost un eveniment dedicat femeilor din Social Media ”despre  inspirație, comunicare, networking și implicare”. Având în vedere că evenimentul a reușit să mă inspire și să îmi ofere un mic boost de încredere în domeniu, cred că și-a atins destul de bine scopul. De fiecare dată rămân cu un sentiment de bine. Dacă Intel are tehnologia Turbo Boost la procesoare, cam așa acționează și genul ăsta de activități în organismul meu, mai ales când întâlnesc și ajung să ascult oameni interesanți. Cei care-s pe domeniul tehnic cred că o să înțeleagă mai bine figura asta de stil 😀

Sesiunea de conferințe a fost deschisă de binecunoscutul cuplu Andreea și Cabral Ibacka. Cei doi sunt implicați în mod activ în online – au bloguri, rețele sociale, scriu des, sunt implicați în campanii și ne-au povestit câte una-alta despre cum privesc ei lucrurile – online vs. offline. Au menționat povestirea cu cerutul în căsătorie scris în două versiuni – el și ea, deși mie nu mi-au zis nimic nou că deja le citisem întâmplător pe amândouă 😀 Adevărul e că cei doi sunt foarte carismatici și sorry, dar nu pot să mă abțin să n-o zic – Andreea este pur și simplu superbă!

După cei doi, au urmat:

Stela Toderascu, Sales Support and Digital Activation Manager, Avon Cosmetics
Madalina Uceanu, Career Coach & Senior HR Advisor CareerAdvisor
Claudia Tocila, Online Communication Manager, Valvis Holding
Alina Constantinescu, Online Community Manager, Bit-Soft

Nu pot să vă povestesc chiar despre fiecare în parte așa că vă zic doar succint ce/cine mi-a plăcut. Filmulețul celor de la Avon Cosmetics a fost foarte ingenios (urmăriți mai jos), aceștia au ”împlinit” 200.000 de fani pe Facebook, iar ramura companiei de la noi din țară a fost printre primele din lume care s-au implicat în online cu blog și rețele sociale. De asemenea, în 2013 strategia va include colaborarea cu cât mai mulți bloggeri. Abia aștept 😀

Mădălina Uceanu ne-a povestit câte ceva despre job-urile din social media și cam din acest punct conferința s-a axat pe cum ai putea să îți faci o carieră în online/comunicare sau ajutându-te de internet. După pauza de cafea, a urmat a doua parte cu:

Radu Ionescu, Creative Director, Kinecto
Diana Enciu, Owner, Fabulous PR & Events
Alina Tanasa, PR Director, Fabulous PR & Events
Andreea-Mihaela Retea, Blogger www.andressa.ro
Sandra Clipea, Junior Consultant, Premium Communication

Radu Ionescu ne-a vorbit despre pasiuni, ne-a dat câteva sfaturi interesante, dar am și reținut niște cuvinte cheie – ”nu te-aș sfătui să lucrezi în publicitate” (citat redat cu aproximație). Din păcate cuvintele astea au fost spuse așa pe jumate și n-am apucat să aflu de ce a spus asta, deși pot să bănuiesc răspunsul. Diana Enciu și Alina Tanasa au vorbit despre propriul proiect pe care l-au pus pe picioare singure. Chiar cred că au fost un exemplu bun de ”așa da” și ”se poate” pentru că mainly au crescut singure în acest domeniu, pe această nișă destul de grea – fashion.

Andressa a avut foarte mari emoții și s-a văzut, însă a avut, cred, prezentarea care m-a inspirat cel mai mult. Sinceră să fiu, deși am mai intrat pe blogul ei și știam cine este de foarte mult timp (de prin 2008 cred), nu o vedeam ca fiind o tipă atât de serioasă, chiar m-a surprins în mod plăcut. Mi-a lăsat impresia că este un om profesionist și m-am regăsit în prezentarea ei din multe puncte de vedere. Și eu devin la fel de emoționată când vorbesc în public și mi se întâmplă să am blocaje, ba chiar uneori fac și greșeli gramaticale fără să îmi dau seama. E greu, dar cred că ”practice makes perfect” și sper să o mai văd pe la conferințe, sper că nu s-a lăsat descurajată.

Sandra Clipea ne-a povestit cum a ajuns să lucreze la Premium Communication publicându-și pe blogul lui Chinezu CV-ul. Uite, cu povestea ei chiar nu eram la curent, însă ce mi-a plăcut a fost intervenția angajatorului. Nu știu numele doamnei respective, dar a dat sfaturi bune și a prezentat totul din altă perspectivă.

Vă vine să credeți sau nu, cei de la Nikon au fost sponsori și, pe lângă faptul că puteai să îți faci o poză la ei în ”studio”, au dat și un aparat foto super-ultra-Jmecher la tombolă 😀 Da, știu, vă gândiți că poate de-asta n-am reușit eu să îmi cumpăr atunci aparat foto, pentru că trebuia să îl câștig pe acesta, dar n-a fost să fie. Am avut numărul 38, iar câștigător a fost 53. Poate altă dată, până atunci tot cu telefonul! 🙂

Păreri finale? A fost interesant și binevenit, am cunoscut oameni noi (și Doamne, atât de tineri!) După cum ziceam și mai sus, m-a inspirat să vreau să fac mai multe cu proiectele mele, să cresc mai mult în toate sensurile în care se poate. Ai toate tool-urile necesare și tot ce trebuie să faci e să știi în ce direcție vrei să mergi și să lupți, așa cum s-a spus.

Mulțumesc din suflet Evensys și Cristi Manafu pentru invitație și felicitări pentru încă un eveniment reușit!

as ajunge la mare si as dormi dand la pedale in somn

Înainte să existe tehnologia pentru noi, sursa de socializare era ”strada”. Oricât de mult stăteai în casă și făceai curățenie, oricât te uitai la televizor, oricât de mult citeai, întotdeauna intervenea acea plictiseală, acea foame de oameni, de stat la o vorbă, două.

Oamenii nu erau la un click distanță, ci la o poartă distanță și vorbeam, ne jucam, așa, ca în copilărie. Într-o seară au venit niște băieți mai mari decât noi, vecini de mai departe care erau foarte de treabă.

Pe lângă faptul că ne înțelegeam bine, aveau destul de multe povești haioase. Nu știu cât de adevărate erau, dar important e că existau și că din seara aia am început eu să gândesc ca o biciclistă.

Dan ne-a povestit cum cu vreo săptămână în urmă plecase cu niște prieteni la mare pe biciclete. Făcuseră câteva zile pe drum și se cazaseră la o mătușă care stătea acolo. Plecaseră cu câteva monede în buzunar (100-200 de lei asta înseamnă acum 10-20 de bani). După ce au ajuns la Constanța, ajunseseră să dea la pedale și în timp ce dormeau.

Îmi aduc aminte perfect cum mi-am croit scenariul în minte și cum în locul lui Dan, eram eu. Am început să mă gândesc ce mi-aș fi putut lua cu mine pe portbagaj și începusem să îmi pun tot felul de întrebări care începeau cu ”dar dacă… ”. Dacă făceam pană? Îmi trebuiau lumini la bicicletă pe timp de noapte, unde aș fi dormit? Aș fi rezistat? În orice caz, toate se terminau la fel: aș ajunge la mare și aș dormi dând la pedale în somn.

Îmi dădeam seama că e foarte greu să parcurgi ditai distanța pe bicicletă și mai ales, eu nu am nicio mătușă în Constanța, dar mă tot gândeam la aventură, la ce frumos și distractiv ar fi fost. Am rămas cu visul ăsta până acum, pe bune, dar e practic greu de realizat.

E greu să găsești oameni la fel de nebuni care să facă asta. Nici măcar nu e indicat să faci asta cu temperaturile de acum, deși sunt sigură că prepararea prânzului nu ar fi o problemă. Pui de niște ouă prăjite pe pietrele de afară cu ușurință.

Condiția fizică iar nu mă ajută și ultimul detaliu rămâne în continuare lipsa unei biciclete care să poată duce bine și a unui echipament corespunzător. A mea s-a rablagit, are o vârstă totuși (8 ani) și mă rog, de fapt, rablagită a fost de la bun început.

Îi admir pe cei pe lângă care trec în drum spre munte, unde e și de urcat, sportivi cu mușchii de la picior piatră, cu o pasiune nebună în priviri. Îmi aduc aminte de seara aia de pe stradă și îmi vine să scot capul pe geam și să le strig: Bravo! Hai că poți!

Povestea lui Dan mi-a rămas întipărită în minte (chiar dacă nu știu cât de adevărată era), a fost momentul în care am început să privesc bicicleta altfel. Am privit-o ca pe un mijloc de transport pentru care nu trebuie să plătești nici bilet, nici combustibil, am privit-o ca pe un mijloc de transport care te poate duce absolut oriunde vrei și care îți permite un minim de bagaj.

Dar mai mult, bicicleta mi-a permis de atunci să mă transport cu gândul, pe cele două roți, în cele mai frumoase și nebănuite locuri, să trăiesc imaginar cele mai nebune aventuri. Așa, cu doar câteva monede în buzunar.

 

[Articol inspirat de și pentru Concursul bicicleta roșie]

Social Media Summer Camp – in cinstea noilor amintiri

Nu am multe certitudini în viața asta, poate ca oricare om care nu poate fi sigur de tot ce îl înconjoară. Nu știu să înot, nu știu cine a inventat perdelele sau care e povestea șinșilelor, dacă există o astfel de poveste. Nu știu nici măcar cum să nu trăiesc prin melodii ca asta. Mă las prinsă în ele ca o muscă într-o pânză de păianjen.

Uneori nu sunt sigură nici de propria existență, de sunetele care trec prin mine atunci când sunt obosită și nu sunt sigură nici că cerul de deasupra e albastru când e senin afară. Dar când sunt sigură de ceva, înseamnă că lucrurile chiar stau așa. Motive generaliste pentru care merită să mergi în Biz Summer Camp sunt destule, dar eu vreau să vă spun de ce merită pentru mine să merg acolo.

Am certitudinea că participarea la acest eveniment îmi va aduce oportunitatea să…

1. fac poze bune cum e asta

2. scriu articole mai bune ca ăsta.

3. respir un peisaj frumos ca ăsta, care să mă prindă de o gleznă cu amintiri și să nu îmi mai dea drumul

4. să cunosc oameni noi, nu doar să îi privesc printr-o vitrină…

5. ….oameni activi și curajoși ca ăștia

6. …și oameni cu un zâmbet mai mare ca ăsta

7. scap de tehnologie 🙂

8. filmez ceva și mai frumos ca asta

9. să-nvăț lucruri mai interesante ca astea

10. să iubesc și mai mult viața. 😀

Articolul este scris pentru campania Blogal Initiative, pentru că amintirile bune și noi sunt mai benefice ca Timpul. Ele vindecă până și rănile inexistente : )

despre social media

Tot dau cu trâmbița de ceva timp pe aici că am crescut ca om, pe plan personal și profesional. Cred că am scris de cel puțin două-trei ori asta în articole mai vechi și să vă explic de ce.

Din păcate, eu am început să activez în online de ”mică”, de puștoaică, de când aveam replici de ”nimeni nu mă înțelege” și faze emo, mă răzvrăteam deseori când nu mergea internetul și ceilalți îmi criticau operele literare. Și am greșit de multe ori, nu m-am ”născut” învățată în acest mediu și nu am avut înțelepciunea să aștept să cresc, ceea ce, zic eu, e normal, toți suntem zbuciumați la tinerețe. Am început să învăț cu adevărat cum stau lucrurile acum aproximativ 9 luni când, prin intermediul unui prieten foarte bun, am întâlnit pe cineva care a avut încredere în mine și mi-a acordat niște șanse, niște sfaturi, lucruri pentru care o să îi rămân recunoscătoare mult timp de acum înainte.

Încrederea pe care o acordam acum 9 luni acestui mediu era undeva sub 0, tot pe acolo era și încrederea în mine însămi. Eram pe cale să renunț de tot, nu înțelegeam nimic. Nici acum nu pot să zic că înțeleg tot, dar cu siguranță am început să găsesc calea 2.0 😀

Chinezu spunea la Conferințele E-Commerce că succesul social media stă în feedback-ul constructiv și în sprijinul reciproc. Ăsta este poate cel mai important lucru în mediul online: sprijinul reciproc (nu, nu înseamnă pupincurism, înseamnă susținerea proiectelor care îți plac, susținerea oamenilor cu idei și ambiții și multe altele), apoi aș adăuga că trebuie să existe bunavoință, tărie de caracter pentru a trece peste răutățile gratuite ale oamenilor sau cum îi spun eu, un ignore mode. Social media mai înseamnă informație, pentru că informația oricum o să însemne întotdeauna putere, înseamnă DISCREȚIE, ăsta e iar un cuvânt prețios pe care l-am croit singură din greșeli. Nu în ultimul rând, mai înseamnă și COMUNICARE EFICIENTĂ.

Tot ce scriu aici sunt concluziile la care am ajuns (și) eu în acest rollercoaster și totuși, gândindu-mă la toate astea, mi s-a aprins un bec a dilemei. Nu știu dacă o să răspundă cineva la întrebările astea, dar o să scriu pentru mine, ca temă de reflecție: ce facem atunci când comunicarea și sprijinul nu sunt reciproce?

Îmi aduc aminte de ceva ce a spus Andi Moisescu într-un interviu pentru Fishington (parcă) și anume că el are întotdeauna grijă să mulțumească oamenilor din echipă, de la cameraman și șef de producție până la femeia de serviciu. Am același principiu sau cel puțin încerc să îl am și nu pot să nu mă întreb ce se întâmplă cu cei care nu apreciază susținerea și mai important, ce e de făcut în cazurile astea?

Interogatoriu la lansarea Samsung Smart TV

Ajung la Biblioteca Națională azi pentru evenimentul de lansare Samsung Smart TV. Pentru prima oară ajung la timp, fără să întârzii. Intru, mi se face o poză. O fată drăguță râde amuzată și îmi zice că toți de la eveniment trebuie să facă o poză. N-aș fi vrut, nu eram in the picture mood, dar am acceptat oricum, o poză, ce poate să strice?

Apoi înaintez pe culoar și sunt întâmpinată de fetele de la agenție, de la firmă. Mă prezint, spun de la ce publicație online sunt, ele îmi zâmbesc, se prezintă și mă invită să intru să mă uit la produse. Așa că fac întocmai asta, căutând din priviri pe cineva cunoscut. Nimeni. Absolut nimeni pe care să știu, doar multe grupuri de oameni străini, la costum. M-am gândit că e ironic, la un alt event m-am dus îmbrăcată mai elegant și tocmai la ăsta am ales să mă îmbrac casual. Am făcut alegerea asta a ventimentației pentru că nu mi s-a comunicat că e necesară o anumită ținută și săptămâna asta a fost extrem de aglomerată cu evenimente și tot felul de chestii și când ești pe drumuri tot timpul preferi ceva mai comod. În fine, am observat aspectul, dar nu l-am băgat în seamă prea mult.

Am fost la TV-uri, m-am perindat pe acolo, am făcut poze. Tot nimeni cunoscut. M-am uitat la ecranul 3D cu ochelarii, am rămas fascinată de el, genial. Îmi părea rău că nu am cui să îi împărtășesc opinia. Asta e. Mă întorc cu fața spre scenă și îl văd razant pe Radu. L-am pierdut din priviri în timp ce îmi puneam telefonul la loc așa că mă duc să îl caut, dar nu fac bine nici 5 pași că mă întâmpină un tip înalt, cu ecuson de Samsung. Din obișnuință întind mâna și mă prezint cu nume și publicație. El nu se prezintă și intră în subiect cu aproximație după cum urmează:

– Sunteți de la evenimentul Samsung?

– Da.

– Ați confirmat că ați venit?

– Da, am vorbit cu fetele de la agenție când am intrat (și le-am zis pe nume, deși eu nu rețin în mod normal numele celor cu care fac cunoștință)

– V-ați trecut pe listă?

– Da, zic cu juma de gură, încurcată, pentru că la propriu fetele nu aveau o listă cu care să mă întâmpine, dar am presupus că nu am văzut-o eu.

– Și pe cine căutați?

– Un coleg de breaslă, l-am văzut că a trecut pe aici și voiam să îl salut. Am zis asta zâmbind, abia la următoarea repică mi-am dat seama că mă interoga și mă suspecta că nu sunt de la event. Da, știu, sunt naivă, mă prind greu.

– Ce înseamnă coleg de breaslă?

– Blogger.

Apoi pleacă cu un ”aha” sau nu știu ce a zis. Pe scurt m-am simțit extrem de prost, mai ales că nu mi s-a mai întâmplat asta vreodată și am fost la peste 10-15 evenimente. Și am vrut să scriu ce s-a întâmplat ca feedback pentru cei care fac evenimente și să punctez niște chestii:

1. îmi dau seama că securitatea era acolo mai mult pentru pișcotari, pentru că TV-urile alea era cam greu să le furi, sincer. Deci o să consider că erau acolo pentru cei care nu aveau nimic de a face cu evenimentul așa că

2. de ce nu au făcut un sistem mai bun de filtru între cei care veneau la eveniment cu invitație și gură-cască? Se puteau folosi: ecusoane, abțibilduri cu nume etc.

3. Nu are rost să vă spun că existau numeroase modalități prin care putea fi evitat un dialog jenant ca cel de mai sus și nu mi se pare normal să se ia drept criteriu stilul vestimentației. Și

4. dacă tot iei asta pe post de criteriu, de ce nu menționezi în invitație că trebuie o anumită ținută?

Și au fost și alte lucruri legate de organizare care nu au excelat, dar nu mă interesează. Am încercat să mă concentrez pe ceea ce a fost frumos, pe momentele artistice (care mi s-au părut superbe) etc. Și nu, nici nu am mâncat, nici nu am băut nimic și am stat cu stres că o să fiu iar luată la întrebări pe tot parcursul evenimentului. Atât am avut să vă povestesc, încerc să mă abțin de la altceva și să critic cât se poate de constructiv. Deci asta e, am plecat cu un gust ușor amar din păcate.

Am avut o saptamana excelenta

Scriu titlul repede repejor, dar menţionez scurtul fapt că nu mă refer la toată săptămâna, nu s-a terminat, ci doar la zilele lucrătoare. Mi s-au întâmplat multe lucruri bune, lucruri chiar incredibile aş putea spune. De la o vreme încoace nu pot decât să vă şoptesc sincer la ureche un “mi-e frică”, tocmai pentru că toate-s aşa bune încât mi-e teamă să nu fie un fel de linişte înaintea furtunii.

Şi totuşi stau şi mă gândesc cum de au venit lucrurile astea bune la mine în ogradă sau mai bine zis de ce? De ceva timp (aproape 1 an) duc cu mine un curs intens. În ce sens? În sensul de autoeducare, în sensul de corectare a gândirii, a priorităţilor şi mai mult, o autoeducare în termeni de ignoranţă. Nu ştiam să ignor înainte, poate asta era cea mai mare problemă. Asta şi multe altele de fapt, se adaugă faptul că am fost mult prea sinceră cu persoane care nu au ştiut niciodată să respecte acest lucru şi că am avut încredere în oameni care nu meritau încrederea.

Dar acum simt că totul decurge bine, în sensul care trebuie şi cu răbdare, calm şi ceva încredere în sine pe care mi-o dau cei din jur simt că mă pot ridica la suprafaţă ca uleiul in apă. Pot să cresc în continuare, aşa cum tot cresc de câteva luni încoace. Dar ştiţi ce e cel mai mişto? Că simt cum cresc. Simt cum îmi ies tălpile din papucii creativităţii şi cum hainele vechi a ceea ce eram îmi rămân mici şi mă obligă să le dau jos şi să îmbrac altele. Şi îmbrac haine de recunoştinţă şi dorinţă să fiu eu însămi schimbarea pe care vreau să o văd în lume, cum zicea Gandhi.

Şi lucrurile bune s-au cumulat săptămâna asta, deşi recunosc, ziua de azi a fost puţin ruginită pe alocuri, dar oricum bună.

În primul şi în primul rând, am avut vreo 3 evenimente care m-au mai scos din rutină şi am apucat să vorbesc cu oameni de care îmi era dor şi să asist la lansarea unui eveniment foarte mişto, aşa cum îmi place mie, cu poveşti. În al doilea rând, articolele au ieşit ca unse din buricele degetelor mele şi sunt tare mândră cu unele materiale pe care am apucat să le scriu, deşi nu sunt mulţumită cu numărul lor, ar fi trebuit mai multe 😀

În al treilea rând, gestul care mi-a marcat săptămâna a fost când mi-a fost livrat un buchet de flori absolut superb, cu o felicitare pe care scria…. eh, aţi vrea să ştiţi, nu? Eh, lasă, nu vă zic ce scria. Scria ceva dră… simpatic. Îi mulţumesc în mod public din nou prietenului care mi-a trimis florile. M-a bucurat nespus de mult.

În al patrulea rând, mai ştiţi povestea cu Ultima noapte de desktop… pe care am scris-o pentru #evoblogger ? Ei bine, am câştigat netbook-ul. 😛 Din păcate, nu am apucat să mă bucur prea mult de această veste din diverse motive, dar sper să fie totul bine şi să am o viaţă lungă şi frumoasă alături de mititel. Şi totuşi recunosc, o să îmi fie greu să mă despart de Acer-ul ăsta care mi-a fost atât de util şi alături şi la bine şi la rău. Hah, paradoxal Acer-ul mi-a adus un Lenovo, căci povestea era despre el. Cât de tare? Acum să vedem ce se întâmplă cu celălalt concurs la care am participat, tot cu Lenovo.

În sfârşit, am aşa un sentiment plăcut şi cel mai important e că săptămâna asta nu am mai avut probleme de sănătate. Închei bine, în momentul ăsta pur şi simplu nu aş putea cere mai mult.

p.s. cred că săptămâna viitoare o să vin cu o mare surpriză pentru voi 🙂 şi pentru tot online-ul de altfel, dar să vedem. Fiţi pe fază!

Cautatorii de povesti

Avem nevoie de poveşti. Ăsta e un fapt, probabil dacă nu ar fi, url-ul blogului meu nu ar fi ăsta şi eu n-aş scrie. Dacă poveştile nu ar exista, nu ar exista nici zâmbetele, nu ar exista nici comunicarea, nici accesoriile, nici hainele. Poveştile sunt ca o entitate superioară nouă, pretutindeni, există un mister în consistenţa lor care poate nu e menit să fie elucidat vreodată.

Astăzi a fost prezentată prima campanie națională de promovare a bibliotecilor publice din România. Trei scriitori vor pleca într-un tur al bibliotecilor din țară în căutare de istorii autentice, aceştia sunt Radu Paraschivescu, Cătălin Ştefănescu şi Vlad Petreanu. De aproape îi vor urma onlinerii Chinezu, VisUrât şi Andrei Crivăţ. Campania e o iniţiativă Biblionet în parteneriat cu Asociaţia Naţională a Bibliotecarilor şi Bibliotecilor Publice din România şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.

Mai jos o să vă pun la dispoziţie comunicatul de presă, acum că v-am lămurit despre ce e vorba, să vorbim puţin despre eveniment. Prezentarea s-a ţinut la sediul Fundaţiei Friends For Friends, au fost mulţi oameni şi mulţi jurnalişti (poate prea mulţi 😛 ) şi mult soare. În primul rând s-a vorbit despre studiile făcute de Biblionet legate, evident, de biblioteci şi accesul la informaţie prin internet, apoi despre activitatea aceasta de promovare, despre proiectul numit Căutătorii de poveşti.

Site-ul oficial al proiectului a fost lansat azi, îl puteţi vizita pe www.cautatoriidepovesti.ro , iar acolo o să găsiţi harta cu oraşele în care vor ajunge scriitorii noştri, drumurile de pe care se vor culege cuvintele pline de emoţii şi culori. Călătoria va începe săptămâna viitoare şi se va termina la mijlocul lui iunie, vor acoperi aproximativ 50 de localităţi. Întrebaţi care sunt aşteptările, domnul Radu Paraschivescu a declarat că pentru ei va fi “un soi de probă de viteză” şi că o să încerce să scrie zilnic pe cât de mult posibil. Domnul Stefănescu a completat în mod hazliu cu “sigur nu voi scrie în timp ce conduc, în rest da”.

Acum, ştiu şi eu pe propria piele ce înseamnă să scrii zilnic şi nu e întotdeauna uşor mai ales când trebuie să redai o anumită atmosferă, un anumit limbaj, poate fi chiar epuizant mai ales dacă acel copil al fericirii scriitorilor numit “inspiraţie” nu vrea deloc să apară.  Am înţeles că la sfârşit va exista o antologie cu textele cele mai reuşite şi că va exista chiar posibilitatea de a publica propria poveste pe site-ul lor. Acest ultim detaliu m-a bucurat poate cel mai mult pentru că mi-ar plăcea să contribui şi eu cu un text, cu o mică desagă de vorbe.

Mie îmi plac poveştile pentru că pot scoate oameni cu adevărat frumoşi la iveală şi îmi plac pentru că, mie personal, îmi sunt la îndemână. Am o senzaţie fantastică când mă apuc şi scriu din imaginaţie, poate pentru că jurnalismul, contrar a ceea ce credeam când am dat la facultate, te limitează, îţi limitează stilul, vorbele şi construieşte încet, încet un zid în jurul tău. Eh, atunci când scriu textele care ţin mai mult de literatură simt că sar acel zid şi pot să mă aşez pe iarbă liniştită la soare şi să visez. E un sentiment nemaipomenit, dar gata, revenind la ce spuneam.

Aş fi vrut foarte mult să stau de vorbă cu domnul Paraschivescu şi Ştefănescu, să le urez succes, dar nu am apucat. Jurnaliştii au fost ciucure pe toţi cu interviurile şi n-am găsit nici o oportunitate de deschidere a dialogului. În orice caz, scriu aici în speranţa că vor citi mesajul meu. Pe lângă faptul că o să susţin aşa cum pot iniţiativa pentru că mi se pare demnă de admiraţie, aş vrea să le urez şi mult succes, multă inspiraţie şi să le spun de pe acum felicitări tuturor, de la organizatori până la toţi cei 6 reprezentanţi, pentru că ştiu că o să fie un succes.

Sunt foarte entuziasmată în legătură cu ce o să iasă, abia aştept să citesc primele rânduri… Până atunci, vă invit să aflaţi mai multe date oficiale din comunicatul de presă:

Bibliotecile publice din România își rescriu povestea

  

  • Peste 275.000 de români au intrat pentru prima dată pe internet datorită noului serviciu oferit de bibliotecă. Aproximativ 33% (aproximativ 2,3 milioane persoane) dintre utilizatorii actuali ai bibliotecilor Biblionet declară că vin la biblioteca publica doar, sau in primul rând, pentru calculatoare si internet.

 

  • Radu Paraschivescu, Vlad Petreanu și Cătălin Ștefănescu devin Căutătorii de Povești în primul demers de promovare al bibliotecilor publice din România. 

Ce au în comun oamenii care urmează cursuri de perfecționare profesională, bunicii cu blog și cont de Facebook sau care au nevoie de informații medicale rapide, copiii care vin să vorbească cu părinții plecați la muncă în străinătate  și fermierii care accesează fonduri și subvenții agricole APIA? “Accesul la informație poate schimba viețile oamenilor iar poveștile celor care accesează noile servicii ale bibliotecilor publice din România modernizate prin programul Biblionet începând cu 2009 din sunt cele mai bune dovezi. Pe măsură ce accesul la tehnologiile online se extinde în mediul rural datorită bibliotecilor, exemplele din țară ne arată că românii știu ce să facă cu oportunitățile o dată ce li se oferă posibilitatea și totodată că putem recupera decalajul digital între mediul urban și rural” a declarat Paul Andre Baran, Directorul Programului Biblionet în România.

Prin programul Biblionet, cea mai mare investiție privată în domeniul bibliotecilor publice din România din partea Fundației Bill & Melinda Gates, numeroase comunități din mediul rural sunt de acum conectate la informații ce țin de sănătate, educație, locuri de muncă, servicii financiare sau comunicații. Pentru persoanele care nu au posibilitatea de a avea internet acasă sau la serviciu, biblioteca are un rol cheie oferind acces public și gratuit la tehnologie și know-how prin bibliotecarii formați în alfabetizare digitală. 

Căutătorii de povești redescoperă biblioteca de azi a României

Într-un demers ce devine prima campanie națională de promovare a bibliotecilor publice din România, mai mulți scriitori și personalități publice din România vor pleca într-un tur al bibliotecilor din țară în căutare de istorii autentice.

Radu Paraschivescu, Vlad Petreanu și Cătălin Ștefănescu își pun timpul și talentul la dispoziție cauzei bibliotecilor. Pe măsură ce vor descoperi și consemna schimbarea din comunități atunci când accesul la informație le permite oamenilor să-și îmbunătățească viața, publicul va putea asista pe site-ul www.cautatoriidepovesti.ro la procesul lor de creație. De asemenea, bloggerii Cristian China-Birta (www.chinezu.eu), Sebastian Bârgău (www.visurat.ro) şi Andrei Crivăţ (www.andreicrivat.ro) susţin direct proiectul şi vor pleca în căutarea de poveşti.

Dincolo de cifre, programul Biblionet redă bibliotecilor publice locul vital în inima comunităților. Bibliotecile publice de la sat sau de la oraș redevin adevărate centre sociale, spații în care oamenii vin să caute informații pe internet, de la știri la locuri de muncă sau la soldul de pe cardul bancar, informații medicale sau să vorbească cu familia aflată la distanță.

La sfârșitul marii călătorii și al proiectului, poveștile celor trei se vor întâlni într-un ebook și într-o carte printată, un adevărat manifest pentru redescoperirea bibliotecilor publice din România. Cartea se va regăsi în peste 2000 de biblioteci publice din România.

Campania națională de promovare a bibliotecilor publice din România este o inițiativă Biblionet în parteneriat cu Asociația Națională a Bibliotecarilor și Bibliotecilor Publice din România și Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

 Bibliotecile și accesul la internet la scară națională

 Cele 2933 de biblioteci publice din România pot oferi cetățenilor acces la informația la scară națională. Până astăzi, prin intermediul programullui Biblionet peste 1.500 de biblioteci publice au fost dotate cu 6.460 de calculatoare și echipamente aferente, iar aproape 2.175 de bibliotecari au parcurs cursuri de formare.

Bibliotecarii sunt formați prin cursuri de IT și de management al noilor sevicii de bibliotecă să gestioneze, de acum, un spațiu adus la zi și contemporan cu societatea informației. Totodată, bibliotecarii îi pot instrui mai departe gratuit pe localnici și îi pot asista în demersurilor lor.

Peste jumătate (54%) din populația țării nu a folosit niciodată un calculator, conform unui studio Eurostat din 2011. ”Mulți dintre bibliotecari au făcut parte din această categorie dar programul Biblionet i-a motivat să recupereze rapid și să devină ei promotori ai accesului digital în comunitățile lor. Procentul este în continuare foarte mare, România și Bulgaria ocupând ultimele locuri în Uniunea Europeană privind accesul la internet la nivel național. Este însă în scădere față de anul trecut  când se situa la 65% iar bibliotecile moderne prezente în tot mai multe comunități și în fiecare județ al României dețin un rol considerabil în reducerea decalajului digital.” a mai spus Paul-Andre Baran.

 Biblionet este o inițiativă a Fundației Bill & Melinda Gates în valoare totală de 26,9 milioane de dolari pe o durată de 5 ani și își propune facilitarea accesului la informație prin introducerea tehnologiei moderne în bibliotecile publice.

Programul Biblionet include până în acest moment peste 1500 de biblioteci locale, dotate cu 6.460 de calculatoare și echipamente aferente și peste 2.175 de bibliotecari formați și își propune să atingă peste 2000 de biblioteci la finalul programului. 

 P.S. La eveniment am avut surpriza plăcută să mă reîntâlnesc şi cu Sabina Ştirb, cu care am făcut cunoştinţă tocmai în 2009, la lansarea volumului “Bucureştiul în 22 de poveşti”. Mai ţineţi minte?

Ultima noapte de desktop, intaia noapte de netbook

A fost odată ca niciodată o gagică pasionată de online şi gadget-uri. Gagica era tânără şi încă avea surplus de greutate, rămăşiţe ale tinereţii vesele, dar avea un job şi câştiga binişor pentru lipsa ei de experienţă. Era studentă şi pe atunci citea mai mult şi iubea un om şi pentru că era studentă, 700 de ron din 1000 se duceau la porcul puşculiţă (ştiut şi ca “facultate de stat”), care, hrăpăreţ, nu se mai oprea din mâncat ceea ce fata câştiga. Aproape 12 luni gagica a avut practic doar salariu de 300 de ron aşa că atunci când termină de plătit facultatea, făcu semnul crucii, scuipă de trei ori să nu mai trebuiască niciodată să hrănească porcul şi începu să strângă pentru altceva.

Se obişnuise cu strânsul şi, fie vorba între noi, nici acum nu a scăpat de acest obicei. Prima lună a pus deoparte 600 de ron şi în următoarea 400. Aşa a reuşit să îşi ia un netbook de la Acer.

Gagica se cam săturase să facă cu rândul la desktop cu sora ei, deşi se înţelegeau de cele mai multe ori şi reuşeau să împartă calculatorul. Mini laptop-ul l-a cumpărat într-o zi de noiembrie, îşi luase liber ca să îl ridice din showroom şi era până peste măsură de entuziasmată, cam cum e şi acum când îşi mai ia câte un gadget.

Fata nu avea router wireless aşa că în primele luni nu l-a folosit prea mult până când a dat de “reţeaua de la Dumnezeu”. Prindea 1 liniuţă şi 2 liniuţe cu el pe pervazul de la geam. Nu ştia de unde vine reţeaua, dar era recunoscătoare că exista. Şi stătea în tot felul de poziţii ciudate ca să poată prinde semnal, să vorbească cu prietenul ei cel mai bun pe care îl şi iubea mai mult decât pe proprii tenişi.

Şi apoi reţeaua a dispărut şi întunericul s-a lăsat. Gagica, dudă în continuare, a revenit pe desktop. Se mişca greu… şi desktop-ul şi gagica, începuse iar statul cu rândul la calculator.

Netbook-ul se dovedi absolut cel mai util lucru din lume când:

  • au fost probleme cu desktop-ul şi a stat mort vreo 2-3 săptămâni până când fata reuşi să îl repare
  • cădea internetul pe desktop şi putea să stea pe cealaltă reţea aşteptând să se coloreze fereastra
  • a plecat la munte şi a vrut să ţină legătura cu prietenii ei şi să scrie pe blog şi pe reţele sociale
  • a avut nevoie la facultate pentru proiecte şi alte lucruri de acest gen
  • s-a întrerupt curentul de mai multe ori sau a fost Earth Hour şi trebuia să stea pe baterie
  • când era prea frig în cameră ca să stea la desktop pentru că acesta era lângă uşă şi uşa nu se închidea bine
  • la indigestii şi alte nefericiri care nu permiteau poziţionarea la birou

Netbook-ul s-a dovedit foarte util gagicii, dar şi mai util a fost faptul că a învăţat ce înseamnă un calculator portabil. L-a studiat, l-a învăţat şi ulterior a început să scrie despre tehnologie pe bani. Şi gagica râde amu de cum era atunci şi cum a început totul, dintr-o pasiune pentru tehnologie, dintr-o necesitate, dar poate şi mai dureros, din dorinţa de a fi întotdeauna conectată la lume, din dorinţa de a şti întotdeauna ce zice prietenul acela, din dorinţa de a vedea acea fereastră portocalie. Îşi aduce cu drag aminte de toţi ceilalţi oameni pe care i-a întâlnit prin reţelele sociale, de ceea ce a scris pe tastele micuţe, de faptul că în fiecare zi stătea cu mititelul în braţe şi aştepta cuminte… Ce aştepta? Nici acum nu ştie, dar ştie ce nu mai aşteaptă şi nu o să mai aştepte nicicând ca odinioară: să se coloreze fereastra.

Am încălecat pe o şa şi v-am spus povestea ‘şa,

Am încălecat pe o căpşună şi uite aşa v-am spus o mare minciună am lătrat la lună! Hihi! Pam-pam!

[Articolul este scris pentru #evoblogger . Şi eu, ca şi gagica, am tot un netbook *ce coincidenţă, nu?* Acer care a început să dea rateuri aşa că ţineţi-mi pumnii şi dacă vă simţiţi inspiraţi vă provoc să îmi fiţi concurenţi. Nimic nu e mai frumos decât o competiţie cu adevărat strânsă! 🙂 Merg la cacealma… ]

Martisorul-zodie

Cei de la Diva Hair m-au contactat în iarnă pentru un concurs. Pe atunci nu aveam timp să mă mai implic şi în asta, dar acum, dacă tot am început micul proiect cu mărţişoare, pot să accept şi provocarea de 1 Martie 😀 . Trebuie să vă povestesc despre un mărţişor pe care l-am făcut, să fie recomandat unei zodii din horoscop.

La un moment dat, într-o seară, m-am apucat să alcătuiesc aiurea ceva, pe un fundal alb. Primul a ieşit ca nişte liane care împânzeau o inima albă şi aşa am ajuns la al doilea, cel de mai jos.

Din tot horoscopul, cea mai potrivită zodie pentru modelul de mai sus mi se pare berbecul. În general mă înţeleg bine cu ei (eu sunt leu, *cough*), dar îmi place zodia asta pentru că berbecii vin odată cu primăvara. Şi îmi mai place pentru că am prieteni din copilărie berbeci şi din liceu şi din facultate. Am şi rude berbeci şi în orice caz, e o zodie bună. Sunt dinamici, sunt amuzanţi şi sunt încăpăţânaţi, ambiţioşi, prietenoşi. Cam aşa i-aş caracteriza şi nu ştiu dacă v-aţi prins, dar mărţişorul de mai sus vrea să ne aducă aminte că primăvara bate la uşă. Vă sfătuiesc să deschideţi că nu stă prea mult 🙂