Frica te tine in viata, dar te si omoara

E prea greu uneori sa stai in echilibru pe sarma asta a vietii. Te balansezi stanga – dreapta, poate un timp mergi in linie dreapta si esti putin fericit, poate mai mult sau poate primesti o palma si cazi de tot. De aici si nu numai, se nasc frici. Din necunoscut, din posibilitatea de a cadea si multe altele asemenea.

Frica este un sentiment care pe noi, ca oameni, ne-a tinut in viata cand am aparut. Ne era frica de urs asa ca nu mergeam in munti singuri si neinarmati. Ne era frica de alte triburi mai puternice asa ca ne antrenam proprii oameni care sa reactioneze in caz de lupta. Azi mi-am dat seama insa ca frica, desi prieten bun noua, a ajuns sa ne distruga in cantitati prea mari. De fapt, cred ca ne distrugea si atunci doar ca prea putini oameni mureau din cauza ei ca sa mai conteze.

Cred ca frica excesiva este responsabila de stres (normal ca nu in totalitate). Frica de a nu dezamagi si frica de a nu gresi, frica de a nu ramane singuri tot restul vietii, frica de a nu avea suficienti bani pentru traiul pe care il vrem. Stresul duce la boli. Bolile te pot omori. Destul de simplu, nu?

E greu sa lupti cu gandurile irationale de genul “Dar daca se intampla X lucru, dar cum o sa fie si ce o sa se intample si cum sa reactionez si ce sa fac… ” Evenimentele din viitor nu pot fi prezise de nimeni asa ca frica de ce va fi este ok pana la un anumit punct.

Obsesia si Frica se plac foarte mult si se iubesc adeseori in capul nostru ca sa nasca alte lucruri la care ulterior reactionam fizic – anxietate, depresie, etc. Lucruri care te inclina periculos intr-o singura directie pe sarma. Ajungi sa iti pui singur frana, sa te opresti din a construi, din a spera, din a mai visa pentru ca “dar daca”.

Ma uitam azi la frunzele galbene de toamna pe care le-am asteptat cu atata caldura. Si ma gandeam: sunt acolo, fizice, galbene, uite-le – in ele poti sa crezi, nu in gandurile astea duse la absurd. Cum o sa stii ce o sa se intample maine? Nu stii. Cum stii daca totul o sa fie negru sau alb? Nu stii. Cum stii daca o sa reusesti sau o sa cazi? Nu stii. Si atunci de ce ti-e frica? De ce sa nu incerci?

Uita-te si tu la frunze si vezi de fapt, ce e real si ce nu. Mai mult de atat, ce e in prezent. Care e situatia actuala? Gandeste-o cu voce tare pentru ca de multe ori ne prindem in plasele zilelor de ieri sau de maine si de fapt prezentul e singurul in care traim. Tot ce e palpabil si ce nu. Apoi plangi sau razi… sau pur si simplu mergi mai departe pentru ca viata e un dar pe care atatia oameni nu il mai au 😉

doza de invidie

Nu primesc des complimente cum ca as fi creativa, frumoasa sau ca as arata bine (si daca as primi-o pe asta, as sti ca e o minciuna pentru ca imi place prea mult pizza), dar o aud destul de des pe asta cu “esti o tipa desteapta”. Initial faceam glume pe treaba asta si ziceam “frate, da’ cam cat de proaste sunt alea cu care iesi”, dar acum imi dau seama de niste lucruri… E un compliment cand cineva imi zice ca-s desteapta, ok, n-o sa il mai flanchez cu ironie, dar sincer, poate fi si un lucru negativ, uneori greu de dus. Adica sunt momente in care imi doresc sa fiu slaba la minte, sa nu constientizez absolut toate riscurile posibile cand ma asez la volan, sa nu gandesc in zeci de posibilitati si mini posibilitati si sa am liniste in minte in mai multe momente din zi si noapte, nu doar cand dorm (de unde, uneori nici atunci). Asa, cam cum e zicala aia cu “prostu’ are mintea odihnita”, da, mhm, suna bine.

Sunt aproape sigura ca daca as fi proasta nu as mai avea anxietati, de exemplu, de niciun fel. De fapt, eu una nu am intalnit om prost care sa aiba anxietati sau depresii. Sunt aproape sigura ca daca as fi proasta mi-as gasi imediat un prost. Sunt aproape sigura ca daca as fi proasta, viata mea ar fi mai simpla si poate chiar mai fericita, mai linistita. Pentru ca da, barierele care ne opresc sa facem lucruri noi ni le punem (asa cum a zis cineva) si adevarul e ca daca esti prost, nu prea ai cu ce sa iti construiesti barierele si nici nu iti prea pasa. Thumbs up for that. Plus ca de la oamenii prosti nu ai asteptari, amazing shit! Stiti cata presiune poate exista pe umerii cuiva de la asteptarile celorlalti? Thumbs up for that too.

Si mi-e ciuda uneori ca nu sunt proasta sau cel putin ca nu sunt atunci cand trebuie, pe cat de dubios ar suna asta. Si nici nu pot fi pentru ca poate in exterior as mima-o bine, mai bine decat ar mima un prost inteligenta, dar in interior ar fi acelasi vuiet de posibilitati si idei care nu mi-ar da pace.

Ce vreau sa zic e ca exista o parte buna si o parte rea in toate chiar daca n-ai zice nici intr-un milion de ani si poate nu ar trebui sa uitam asta. Also vreau sa va anunt ca de acu’ incolo eu imi rezerv o doza mica de invidie pentru cei pe care ii consider prosti, because man… sometimes I really wish I was like them.

azi despre durere

Doare momentul ala in care realizezi ca timpul trrece prea repede pentru picioarele tale, ca nu mai ai suflare si nu mai poti sa alergi si ridurile ti se adancesc fara sa le poti opri. Doare cand fiecare bataie a inimii mai tare ti se pare deplasata, ca esti om mare si nu mai poti sa te indragostesti. Doare cand iti dai seama ca nu ar mai trebui sa iti creasca tensiunea la o privire, la un gand, la o privire si un gand de la o persoana. Doare cand numai banii te fac sa te dai jos din pat si doare ca uneori paralizam si nu ne mai putem da jos din pat din cauza vietii intense si agitate pe care o ducem.

Doare cand uitam de noi si cand uitam de voi, stalpii nostri. Familie. Prieteni. Chiar si animale de casa. Doare cand ne dam seama ca a trecut atata timp incat mintea noastra a inceput sa arunce la gunoi informatii pe care inainte le stiam foarte bine. Doare cand nu ne gasim cuvintele sa explicam durerea.

Un batran in fata mea isi scoate batista din buzunar cu mainile tremurande si isi sterge ochii ce ii lacrimeaza de la vant. E imbracat modest si il vad cum incearca sa stea drept, in ciuda varstei care-l trage inspre pamant. Ma emotioneaza tare batranii de la o vreme pentru ca ajung sa ii asociez cu parintii nostri. “Putea sa fie tata” ma gandesc si ma mai intreb: oare copiii lor unde sunt? Oare ce fac? Oare ii iubesc? Oare ii spun ca ii iubesc? Oare ii ajuta?

Asta e gandul care ma cutremura cel mai mult. Un batran singur cu un copil plecat la casa lui, care-si aduce aminte sa dea un telefon o data pe luna. Cat de mult sa iti fi gresit incat sa il uiti? Cat de mult sa iti fi gresit incat sa nu iti dai seama ca n-o sa mai fie acolo sa aiba grija de tine, sa te sune si sa te intrebe daca ai mancat…

 

 

Poate gresim

Poate greșim atunci când ne facem mental ierarhia lucrurilor importante, care trebuie neapărat făcute. Poate faptul că nu ne sunăm părinții cu săptămânile nu e un lucru de care să glumim, ci să ne îngrijorăm. Pentru că n-o sa fie printre noi pentru totdeauna cum nici noi nu o să fim printre copiii noști pentru totdeauna. Și poate o să ne doară și pe noi tăcerea lor așa cum și pe ei îi doare acum tăcerea noastră.

Poate greșim când ne punem prea multe întrebări și uităm să trăim în prezent. De atâtea ori am văzut și pe pielea mea și la alții cum cea mai mare problema suntem noi înșine. Noi ne împiedicăm de noi. Noi fugim de noi. Noi nu vorbim cu noi. A trăi în prezent nu înseamnă mereu a trăi pe marginea prăpastiei, ci a fi conștient de tot ce n-ai și tot ce ai. Să vezi ce multe ai și de fapt ca tot ce n-ai, nu ai cu un scop bine definit.

Poate greșim când căutăm fără suflare aventura și alți oameni care să ne facă să simțim… când cea mai mare aventură o trăim deja – viața în sine. De ce suntem mereu în căutări? De ce nu ne oprim? Nici măcar un moment. Din disperare să nu rămânem pe afară, din frică de necunoscut, fără să înțelegem că nu se întâmplă nimic. Absolut nimic dacă te oprești pentru un moment. Pentru o zi, doua, trei, o săptămână sau chiar o lună.

Poate greșim când punem banii mai presus decât iubirea… ceea ce facem tot timpul. Și-s așa furioasă când scriu treaba asta, că o văd din nou la mine și la tine și la noi toți. Iubirea de mamă, de tată, de frați și surori, de parteneri, de prieteni. E greu să nu fii prins în valul ăsta monetar care te lasă, la fel ca iubirea, orb. E greu să îți aduci aminte să săruți din suflet sau să îmbrățișezi minute în șir fără să pară ciudat sau o pierdere de timp. Să asculți respirația celuilalt. E greu, dar în același timp de neiertat să pui pe o treaptă inferioară cel mai de preț lucru pe care îl are omenirea. Iubirea. Empatia. Serios, unde crezi că am fi acum fără ea?

Iți zic eu. N-am fi deloc…

N-am fi văzut niciodată lumina zilei. N-am fi simțit niciodată fericirea primei jucării sau primului sărut. N-am fi simțit niciodată mirosul florilor din jur, al aerului de munte și nu ne-am fi lăsat niciodată purtați de valul mării, sa plutim așa, niște puncte mici pe harta asta mare. N-am fi putut fi liberi. N-am fi ascultat niciodată muzică sau văzut culori. N-am fi greșit, n-am fi regretat și n-am fi construit niciodată. Deci poate greșim când luăm totul așa în serios și uităm că viața nu e alcătuită din numere.

Cand nu se deschide usa

I wanna do shit, I wanna do shit – pop, pop, pop! Candy Crush moment – cam așa arăta începutul anului meu. Vreau să fac și asta, și aiălaltă, dar stai, mai e și aia….

Și ca atunci când îți propuneai să termini de citit Ion în vacanță și ajungeai să citești rezumatul cu o seară înainte de lucrare, așa am ajuns eu să trec prin prima lună din an. Prima tentativă eșuată din cauza unui curier, a doua eșuată din cauză că m-am plictisit si a treia ca era Mercur in retrograd.

Practic ce vreau sa zic e ca luna asta am avut cateva inițiative care nu au decurs așa bine 😀 iar eu n-am insistat prea mult pe ele. Ceea ce nu e un lucru bun, dar nici de neacceptat. Întrebarea e ce faci când simți așa că nu ai deschidere înspre lucrul ăla pe care ți l-ai propus? 

Eu una renunț nu fără să fac absolut nimic, ce-i drept, dar renunț destul de repede. Alții insistă  mult și bine. Nu se deschide ușa? Bun. Forțăm cheia, scoatem broasca, dăm cu piciorul, fuck it! Scoatem balamalele. Zi-mi care e metoda ta. Dă roade?

Din păcate, spre deosebire de Candy Crush, nu pot da restart anului cum dai restart nivelului. Deocamdată o să mă împac cu luna trecută și o să aștept să iasă Mercur din retrograd, cică asta ar fi problema 😀

Femeia lui

Ciocolata. Ciocolata cu alune si ambalaj verde. Asta era ce-i placea cel mai mult, un lucru banal. Nu era printre singurele, eu eram al doilea lucru banal care ii placea si n-am sa zic binecunoscuta replica “nici eu nu stiu de ce” fiindca oarecum am o vaga idee de statura mea impunatoare.

Problema cu oamenii impunatori si care te privesc fix in ochi e ca undeva cu ecou, in ei, se aud caramizi prabusindu-se. Dinamita. TNT. Dar normal, doar nu suntem prosti sa recunoastem ca cel mai cunoscut nume e “femeia”.

Scriu asta pentru tine, stiu ca nu m-ai iertat si n-o sa ma ierti niciodata si stiu ca tu vezi doar ce-ti arat. Un munte de om, de neclintit, fara sa stii ce se aude in spate. Fara sa stii victimele razboiului si cate bandaje am schimbat. Nu vreau sa ma crezi slab asa ca n-am sa mai rostesc niciodata cat de rau imi pare si nici in gesturi n-o voi arata. Nici eu nu stiam ca nu stii ce inseamna iertarea, chiar nu stiam, mereu am crezut ca esti buna. Ca intelegi. Ca esti puternica si curajoasa si ca tii la mine asa cum am tinut eu la tine cand ti-am zis ce s-a intamplat. As putea sa mor maine si ai da o lacrima sau doua, ca asa ti-e sufletul, dar asa ai face si pentru un amarat care doarme in cartoane pe strada.

A mai cazut o caramida. Si stalpii mei de rezistenta sunt scosi la examen in fata tablei, unde ni se afiseaza trecutul. Sunt obisnuit sa revad tot ce am gresit, sa regret over and over again ca nu te-am apreciat si ca te-am pierdut. Asta e, femeie. Si tu ai gresit si o sa gresesti si o sa fii scoasa la tabla.

Sa vedem atunci cine o sa treaca examenul. Am mai multe lectii la activ si indraznesc sa fiu mandru si sa ignor minele care se declanseaza cu zi ce trece, le auzi? N-ai cum, tu crezi ca sunt de piatra. Diamonds in the sky. Si sunt, iubito, sunt pentru tine.

Un nepasator, un nesimtit, lua-m-ar dracu. Cum zici tu.

 

3 sfaturi de tinut minte(a)

Cati dintre voi nu au trecut prin momente triste in viata? Dezamagiri? Crize de nervi? De suparare? Disperare? De cate ori ai plans? De cate ori ai crezut ca gata, s-a terminat, ca nu mai exista speranta? De cate ori ai dormit doar ca sa uiti de realitate? De cate ori te-ai autopedepsit pentru ca ai facut o greseala? De cate ori comportamentul celorlalti a fost atat de diferit fata de asteptarile tale incat pur si simplu ai izbucnit – in plans, in tipete?

Am avut ocazia sa vad oameni pierduti printre cele mai ciudate carari construite chiar de ei insisi. Am avut ocazia sa ii ascult si sa ii observ si s-a intamplat sa nu mai reusesc sa ajung la ei. Nu ma mai auzeau si m-am speriat, chiar m-am speriat, pentru mine ala e momentul in care stii fara urma de indoiala ca ceva chiar nu e in regula. Si cand m-am speriat am cautat sa ii ajut prin alte moduri, dar nu am abandonat.

Sfatul meu pentru oamenii care vad alti oameni in momente de depresie/disperare/anxietate atat de profunde e sa nu abandoneze omul acela si sa nu minimalizeze ceea ce i se intampla. Poate se uita in gol, poate ai impresia ca vorbesti cu peretii, poate iti vine sa te enervezi si sa reactionezi ca un apucat, but just don’t. Nu stii prin ce trece omul ala si n-o sa stii niciodata, asa ca nu ai cum sa judeci corect lucrurile. Uneori se intampla sa te asculte, chiar daca nu par receptivi. Ti-o zic mai incolo. Alteori nu te asculta, dar asta nu inseamna ca nu conteaza faptul ca esti acolo. Si chestiile astea le-am aflat instinctual si continuu sa invat lucruri noi in fiecare zi.

Experimentez tot ce invat pe mine si pe gandurile mele, apoi pe ceilalti si ajungi sa ai un fel de claritate… E ca un joc cu hidden objects in care gasesti obiecte prin haos, obiecte care au fost tot timpul in fata ta, dar pe care hey, ghici ce!? Nu le-ai vazut chiar daca erau chiar acolo, man, chiar acolo!

Si nu ma dau cine stie ce guru, insa am vrut in seara asta sa scriu 3 sfaturi pe care le-am aflat de curand si care poate vor ajuta alti oameni la fel de mult pe cat m-au ajutat si pe mine.

1. traieste in prezent – cred ca am mai scris candva o interpretare de-a lui “carpe diem”, dar de curand mi-am dat seama ca e posibil sa ma fi inselat foarte mult in privinta expresiei. Carpe diem se poate rezuma doar la ceea ce este – traieste in prezent. Nu trai in trecut, nu trai in viitor, ci in prezent pentru ca in prezent se intampla lucrurile. Nu inseamna neaparat ca maine n-o sa mai fie si ca trebuie sa te duci sa te arunci de pe o stanca in cautare de senzatii tari, inseamna sa te concentrezi doar pe ceea ce este. Nu te concentra doar pe ceea ce a fost – fiindca nu ai cum sa schimbi ce a fost si nu te concentra doar pe ceea ce va fi fiindca nu stii ce va fi, nu poti ghici viitorul. Asta nu inseamna sa nu iti faci planuri, sure, doar ca nu trebuie sa te gandesti la ce va fi cu foarte mare siguranta, trebuie sa constientizezi intotdeauna incertitudinea si sa iei in calcul cat mai multe posibilitati.

2. fii cel mai bun prieten al tau – iar asta e un sfat foarte bun pentru oamenii cu un nivel inalt de autocritica, e pentru perfectionistii disfunctionali. Daca ai o problema sau o dilema sau daca ai gresit cu ceva, nu-ti spune nimic diferit fata de ce ai spune tu cuiva care este in situatia ta. Daca nu arunci vorbe grele asupra celor din jur, asupra ta de ce o faci? Ia-ti un moment, dubleaza-te si spune-ti ceva ca si cand ai fi cel mai bun prieten al tau, sunt sanse mari ca lucrurile sa se imbunatateasca.

3. accepta ceea ce ti se intampla pentru ca ai prea putin control – odata ce constientizezi cat de putina putere ai in unele situatii (fiindca viata e atat de imprevizibila si puternica incat de multe ori devii zero) tot ceea ce iti ramane e sa accepti ce ti s-a intamplat sau ce ti se intampla. Nu e usor, dar e cumva eliberator sa realizezi ca efectiv nu mai ai nicio putere, ca ai facut tot ce a depins de tine. La fel e si cu ceea ce cred ceilalti, odata ce constientizezi ca nu ai nicio putere sa le schimbi parerile, e ceva mai usor sa accepti si sa mergi mai departe pe cararea ta.

Astea-s doar 3 din lectiile pe care le-am invatat, am mai multe in buzunar, dar in seara asta ma rezum la ele. De cand a inceput sa ma intereseze subiectul mi-am dat seama ca ar trebui sa existe un fel de curs universal obligatoriu pentru absolut toti oamenii de pe Pamant.

Numai prin cunoastere te poti evalua corect, ii poti evalua si pe ceilalti corect si poti evolua intr-un sens. De ce ai crede ca ceea ce te face sa actionezi e mai putin important, ca poate fi ignorat sau minimalizat? De fapt, tot ce facem (inclusiv eu, poate fara sa vreau) e sa alegem calea comoda de gandire – etichetarea. “Ala e prost, ala e tampit, ala e nebun” cand de fapt toate astea-s doar dovezi ale propriei ignorante si a incapacitatii de a ne desprinde de obiceiuri defectuoase care intr-o zi se poate intoarce impotriva noastra.

Think about it.

 

 

te iubesc cat 2 universuri

M-am apucat de ceva vreme sa citesc carti de psihologie si articole motivationale de pe net (mai multe despre asta alta data 😛 ) si sunt cateva sfaturi pe care le-am intalnit in repetate randuri. Unul din ele spune asa: ia-ti 5 minute in fiecare dimineata si fii recunoscator pentru lucrurile pe care le ai. 

Eu deja faceam asta, insa nu ca o regula, ci mai degraba cand imi aduceam aminte. Desi nu cred in biserica si in religie, cred in Dumnezeu, iar biserica de la mine din zona a functionat de multe ori pentru mine ca un reminder. Dupa ce fac stanga si ma incadrez pe drumul meu, zic un “multumesc” mental pentru 2-3 lucruri. De obicei cele mai importante din viata mea – cum ar fi sanatatea sau alte chestii serioase, nu maruntisuri. Am impresia ca nu pot deranja divinitatea cu maruntisuri.

Azi mi-am luat mai mult de 5 minute sa fiu recunoscatoare pentru lucrurile din viata mea si printre ele se numara faptul ca am o mama iubitoare, puternica si da, imperfecta.

Mama nu e perfecta pentru ca e om. E atat de om incat ma doare uneori. Indiferent prin cate a trecut in viata si indiferent de greutati, indiferent cu ce demoni interiori s-a luptat, nu s-a dat batuta niciodata de la nimic. Poate uneori putea sa ia niste decizii mai bune pentru ea, poate uneori a ales calea cea grea fiindca nu a stiut mai bine, poate a gresit, insa “greselile vin odata cu a fi un jucator – in orice joc”.

I-am multumit maica mii printr-o felicitare azi pentru faptul ca m-a invatat ce inseamna sa fii o femeie puternica, sa fii o mama buna si ce inseamna sa zambesti atunci cand in sufletul tau ploua… si in sufletul ei ploua destul de des cand eram copii fara ca noi sa o stim. Am fost nedreapta de multe ori prin faptul ca nu vedeam puterea ei. Bine, cand esti copil n-ai cum sa vezi 100%, dar nici cand am crescut nu am inteles-o pe deplin pentru ca nu vedeam multe lucruri. Nu le vedeam pentru ca nu puteau fi vazute, ci doar stiute, simtite, traite. Iar de cand am inceput sa simt, traiesc, stiu mai multe legate de felul ei de a fi, am inceput sa apreciez totul la adevarata valoare.

Ce mi se pare foarte tare la mama e ca nu a lasat oamenii din jur sa ii schimbe sufletul si ca taria ei este diferita. Nu este genul de om care sa calce pe cadavre, niciodata nu a fost. In mod stupid, imi trecuse prin cap la un moment dat ideea ca as vrea sa fie asa, dar a fost doar un moment de prostie. Puterea mamei mele vine din buntate si iubire si e mai presus de orice, intotdeauna va fi.

Uneori oamenii care iubesc foarte mult si sufera mai mult, insa asta e viata, asta inseamna sa traiesti. Asta denota si curaj, nu trebuie sa iti fie frica sa cazi, sa dai cu capul, sa te julesti, sa gresesti – e inevitabil, te scuturi de praf, mergi mai departe si esti un om de doua ori mai castigat.

De unde ii admiram pe cei mai inraiti si mi se pareau ca-s foarte puternici, acum am ajuns sa ii dispretuiesc. De fapt nu sunt puternici, sunt pur si simplu niste carcase goale care se vor umple abia la batranete, cand vor deveni singuri si sentimentali. Ei n-au cunoscut cararea asta pe care eu am invatat sa merg datorita mamei mele si mi se pare cel putin trist. Asadar al doilea cel mai frumos dar pe care l-am primit de la mama, dupa viata, e asta… faptul ca stiu si pot sa iubesc din toata inima, cum alti oameni nu sunt nici pe jumate capabili.

Mama iubeste tot in viata ei – plantele, animalele, anotimpurile, cerul, gradina, viata… pe noi nu mai zic. Ea are de mult obiceiul de care vorbeam la inceput, acela de a fi recunoscator in fiecare zi pentru ceea ce ai si fara sa stea sa citeasca articole motivationale pe internet. Asa e ea si ma bucur enorm ca e asa, ma bucur ca mi-e mama si ca m-a invatat sa vad/sa inteleg chiar si frumusetea furtunilor prin care trecem.

 

La multi ani, mama! Te iubesc cat 2 universuri si iti multumesc pentru tot ceea ce esti.

 

fericirea miroase a haine curate

Man, nu stiu ce-am facut eu bine in ultimul timp, dar ceva trebuie sa fi fost din moment ce a venit toamna mai devreme. O iubesc…. din tot sufletul meu iubesc toamna si am scris-o aici de nenumarate ori, cred ca o sa tot scriu asta pentru cate zile oi avea (chiar daca e poate, putin cam devreme pentru asta, dat fiind ca-i inca august).

Nu ma intelegeti gresit, nu-mi plac partile mai putin placute ale toamnei cum ar fi ploaia sau traficul, dar imi da o senzatie extraordinara de caldura si confort, de iubire si de frumos. Ca dupa toata zapuseala, transpiratia, retardul mental si sufocarea provocate de caldura parca in sfarsit pot sa respir. Natura moare si eu revin la viata, ce paradox.

E posibil sa ma bucur prea devreme, dar de cand e rau sa te bucuri? Nu e. M-am bucurat de racoare si frig, de sunetul linistitor al picaturilor de ploaie, de culoarea distorsionata a semaforului. Poate cel mai mult insa m-am bucurat de mirosul de haine curate din casa, fiindca uscatorul sta acum intins pe hol, cu hainele odihnindu-se ordonate pe crengile lui.

IMG_0226

Nu stiu exact de unde relatia asta a mea cu toamna, nu stiu care e faza si de ce ma imbratiseaza in fiecare an cu atata drag. De parca i-am lipsit. O fi din copilarie, ca reincepeam scoala si imi revedeam colegii, o fi din anii trecuti cand mi s-a dat sa traiesc povesti frumoase sau din faptul ca parintii mei au fost nascuti in anotimpul asta… who knows, dar ideea e ca o iubesc. Imi place coloritul ei, imi plac zilele senine de toamna cand totul e pur si simplu perfect ca atmosfera.

Imi place misterul serilor de toamna (atunci cand e prea frig sa stai ne-imbratisat), cu strazile zgribulite pe care danseaza niste frunze aramii si pe care nu-i tipenie de om. Ca-s toti in case, traindu-si linistiti rutina la care au revenit dupa lunile de concediu (cel putin mental). Si stiu ca melodia aia tampita zicea ca e misto “o iubire de-o vara” acum multi ani, dar pentru mine nimic n-o egaleaza pe asta de toamna. E cu miros de gutui, struguri copti si respiratii calde, ce sa vrei mai mult de atat…

 

Alte articole scrise toamna:

2014 – ceai cu mine

2013 – remember me

2012 – replay

Nopti de viscol

[M-am trezit in dimineata asta la aceeasi ora ca in alte dimineti, de data asta fara ceas si mi-am zis ca ar trebui sa ma apuc de scris ca sa imi astern pace peste ganduri. Asa ca am deschis rasnita de netbook si am asteptat 30 de minute sa se incarce, dupa care am gasit un text pe desktop.

Si fiindca scrisul e mai multe pentru suflet, decat e pentru bani, am decis sa il public. Nu mai stiu in ce conditii l-am scris sau cand, prin ce treceam sau cu ce demoni ma luptam, dar obiectiv citindu-l azi, cu memoria stearsa de problemele cotidiene, mi s-a parut un text bunicel. ]

Un viscol a spulberat acoperișul casei, a rupt cartonul și tot ce puteam face era să tăcem, să ne rugăm că are să treacă, să ne cocoloșim sub o pătură cu ochii închiși. Eram niște fărâme dintr-o pâine uscată de vreme sau poate niște măruntaie în marele om care era lumea.

Respiram greu sub pătură, o dungă de lumină ne întretăia ochii. Furtuna se terminase de ceva vreme, era dimineață și în cameră era frig, scoteam aburi precum puii proaspăt născuți. Urma să ieșim în frigul acela mucegăit și să ne îmbrăcăm de școală, să ne spălăm pe dinți cu apă rece și să părăsim locul cândva bun și cald.

Au trecut mai multe nopți de viscol, patul scârțâia și podeaua scârțâia și noi scârțâiam. Și au urmat nopți de ger cumplit, când sticla se așternea tăcută pe clanța de metal și stelele străluceau parcă fiind singurii muguri de căldură. Câinele lătra bătrân, după un maldăr de fiare. Era și el obosit, dar probabil acolo sub mașină, în sinea lui își făcea o cruce că are blana groasă.

Mirosul de fum al caselor e întipărit ca în Braille pe paginile nărilor mele. Îl vedeam seara cum iese din case, croindu-și un drum numai de el cunoscut. Fumul… ah, fumul… câtă satisfacție aveam când îl vedeam ieșind din coș precum ar fi ieșit dintr-o țigară. Știam că arde, ce bine era când ardea. Nici o satisfacție nu era mai mare ca aceea că s-a aprins focul în sobă și-n curând are să fie cald.

În curând are să fie cald. Și a fost, deși n-ar fi crezut nimeni. Câinele a murit, anii au trecut, gardul s-a scorojit, dar nu s-a cocoșat. A rezistat ca un bărbat care cândva era în toate puterile, iar care acum se zbate să reziste la fel în trupul său ofilit de vreme.

Ce pagini de viață am mai dat până să ajung aici, în mica mansardă de la blocul ăsta cu 7 etaje, ce de lume am întâlnit, ce de nori am numărat. Nori mulți și tineri, unii vorbind chiar fluent pe limba mea.

Alți nori chiar s-au așezat pe limba mea, alții s-au găbușit între coaste și alții au plecat, lăsând în urmă dâre ca fumul de atunci. Mergem pe drumuri cu sens unic, fără să ne dăm seama, nu avem voie să întoarcem, să virăm, sunt singurii ani și singurele clipe de nestatornicie. Semaforul nu arată decât verde și galben intermitent.

Irosim momente în mod netrebnic și dăm de alt viscol care ne rupe speranța stacojie a unui viitor mai puțin costisitor. Nu mai avem nicio pătură de pus în cap, niciun mădular de fiare sub care să oftăm, nici un coș nu mai fumegă acum. Trăim cu bani și oricât am fi de săraci, murim cu bani. Fie ei pe ochi… că s-o îndura cineva să ne asigure singurătatea până și acolo sus.