calare pe lacuste (2)

Lasă liberă vioara, n-o mai trage, n-o mai spune fluturilor ce un cântec îmi îngână

Ești nebună.

Și de ce n-aș fi? De ce să nu adunăm trăiri pe care să le scriem, de ce să nu colindăm suflete strângând în punguțe mici alune, bomboane și zile de marți petrecute sub cearșafuri colorate. De ce să stau la locul meu când viața strigă ”Hai!” și inima îmi străbate toată harta de pe spate? Sunt îngrădită într-o cușcă cu bare de metal din grijă, pe care nu le pot străpunge și nici nu vreau. Azi am reușit să mă strecor ușor printre gratiile formate de degetele tale. Nu cuprind cu mintea tot ce s-a întâmplat și mă sperie de habar n-ai, dar în fine, încerc să regăsesc cuvintele de care m-am dezbrăcat în prezența ta.

M-am culcușit în căușul pamei tale și am gemut a libertate. Undeva în umbră am lăsat sacul de iută cu întrebări, am zis că mă ocup mai încolo de ele. Nu l-am desfăcut nici acum, nici nu știu dacă vreau să îl desfac vreodată. Mi-e teamă să nu pierd ce-am găsit, mi-e teamă să nu greșesc din nou, așa că mai bine lasă. Sunt destule întrebări fără răspuns pe lumea asta, de ce să dăm sunete și forme altora?

Se spune că există un bine în fiecare rău, dar nu știu dacă reciproca e valabilă. Eu sper să nu fie, cred că la câte am de zis o să stau și o să tastez până mâine dimineață, dar ah! Dacă ai ști cât de mult îmi place acest ecou pe care mi l-ai și mi l-am dăruit. L-ai dăruit ca pe o eșarfă, ca pe o mantie sub care devin invizibilă pentru tot restul lumii, însă numai pentru tine nu.

Da, poate ne-am mințit și poate că da, suntem proști și suntem fraieri (două chestii diferite), poate o să ne uscăm precum crengile de dor și o să batem agale în metrou, ca celelalte trestii. Dar e bine să iei o pauză de la inteligență, de la deșteptăciune, nu te-ai săturat să fii mereu deștept? Ne-am sărutat ca să fim ce trebuie, să punem un mic sigiliu pe prostia noastră. Ce sigiliu dulce, nu m-aș sătura în viața mea de el.

Așa cum există un bine în fiecare rău, oricum am impresia că există o chestie deșteaptă în fiecare prostie. Da, de fapt noi ne prefacem și ne-am prefăcut că suntem proști, a fost bine, ce să zic. E bine să fii prost. E greu să fii deștept. E greu să iei mereu deciziile care trebuie, chiar este și dacă aș fi medic aș spune tuturor pacienților: Pentru sănătatea dumneavostră consumați zilnic minim 2 litri de vise.

Vise. Hm. Vise ale unei saltele întinse pe jos într-o cameră complet goală, vise în care se întâmplă șoapte, mângâieri și în care semnele de punctuație nu-s curbate și n-au puncte. Vise mici, vise mari, vise calde, reci, luminoase, întunecate, vise vii să fie. Am regrete încă din copilărie, gândesc departe în trecut, probabil de la atâta singurătate mi se trage. Rămân prinsă în ele, dar da, un om pe care l-am întâlnit o dată în drumul meu mi-a deschis ochii prin câteva cuvinte: ești prea tânără să ai regrete.

Uneori cele mai simple cuvinte duc la cele mai complexe fapte. Avem cărări și voci pe care le ascultăm, pe care le ignorăm și apoi sunt cele pe care le urmăm, pe care alegem să le iubim sau să le urâm. Dar nu, ura nu e un lucru bun, iubirea e un lucru bun. Din iubire ies lucruri bune. Dumnezeu este iubire și nu văd cum Dumnezeu ar putea fi rău sau greșit. Nu cred că e posibil. Nu în Universul ăsta în care suntem mai mult decât particule de praf călare pe lăcuste.

One thought on “calare pe lacuste (2)

  1. Pingback: Pariu pe Prietenie cu ploaie si cu vocea care imbratiseaza

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *