buda si lanterna

Pe vremea când eram tânără și încă ascultam casete, mergeam la țară, v-am mai povestit despre locul ăla și cu alte ocazii. Ca orice ”la țară”, buda era într-un loc obscur, ceva mai îndepărtat de casă. Curtea era plină de iarbă înaltă peste care stăteam tolăniți ca șerpii în timpul zilei, iar noaptea trebuia să o călcăm în picioare ca să ajungem la locul cu pricina. Acum mi-am dat seama că nu erau lighioane în iarbă – broaște, șerpi, șopârle, nimic. Era doar iarbă luminată de o lună mare și un pic de becul de la intrarea în casă, de obicei trebuia să luăm lanterna. Ce ciudat, unde or fi fost lighioanele? De ce nu mi-era silă că dau de vreuna? Hmm. Dar să continuăm.

Era vară și cerul era de cele mai multe ori senin, iar când ne treceau nevoile, mergeam în grup și nu fiindcă eram fete, nunu, ci fiindcă eram copii și ne era frică să mergem singuri.

– Alex, noi mergem, vii? Uneori te mai duceai și dacă n-aveai nevoie 😀

Îmi aduc aminte că îndreptam lanterna spre cer și mă uitam la raza de lumină. Mă întrebam dacă se vede din avion sau din cosmos. Uneori o mai și stingeam ca să văd mai bine stelele, căutând cu privirea una căzătoare ca să îmi pun dorință.

Veneam acasă în seara asta și, aprinzându-mi (mândră că n-am mai uitat-o acasă) lanterna pe stradă, mi-am adus aminte de raza aia. Așa, apăsând pe butonul ăla mic, parcă am aprins o lumină și în acel colț îndepărtat din căp’ șorul meu. Ce vremuri, ce viață. Am ridicat iar privirea spre cer cum fac aproape în fiecare seară și mi-am dat seama de ce îl iubesc cu atâta disperare. E singurul care a rămas la fel cum îl știam.

(vă las cu un scurt metraj frumos de la Pixar- La Luna)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *