as vrea sa fac o campanie

Mi-ar plăcea să fac o campanie despre… ploaie!  De fapt, ar fi o expoziție foto pentru că ploaia creează, după părerea mea, un mediu care oferă multe oportunități de imortalizare. Mi-ar plăcea să adun la un loc poze cu oameni în ploaie.

Și acum să vă explic de ce abordez acest subiect atât de banal. Un fenomen meteo de care ne speriem și ferim mai rău ca de soarele ce arde la patruj de grade. Întrebarea mea e de ce ne ferim de el? Știu că sunt unele situații în care nu e sănătos să stai cu hainele ude pe tine sau cu picioarele ude, dar am așa uneori impresia că exagerăm drastic.

Eram în drum spre casă și mă uitam la toată agitația din jur, unii cu umbrele, unii cu pungi pe cap, alții pur și simplu uzi fleașcă, până la piele. Simt ceva rece pe tălpi și mă uit la ai mei adidași cu care m-am mândrit atât de tare când i-am cumpărat. Pe laterale aveau găuri, de ce n-am observat niciodată asta? Nici nu stăteam cu picioarele în apă și simțeam cum îmi cresc pești sub tălpi. După ce am parcurs juma de drum liniștită – metrou și autobuz (pentru că a fost printre puținele dăți în care am prins autobuzul la țanc), m-am refugiat sub un copac și am așteptat pe o cărămidă mașina spre casă.

Un cuplu agitat și amuzat pescuiește un taxi din trafic, o gagică renunță de tot la încălțări și fuge desculță prin ploaie. Trotuarele sunt indundate, lângă mine, sub copăcel stau o bunică, un nepoțel și mama băiatului. Se uită la trotuar și își fac un plan ca și când ar fi niște lei gata să atace antilope.

– Uite, o luăm pe acolo și mergem așa, da? Ce zici, buni?

– Mergem? întreabă și mama băiatului.

– Bine, hai.

Și așa o iau pe drumul stabilit. Am așteptat vreo 10-20 de minute mașina, unii ocoleau bălțile de lângă trotuare, ziceau că și-au uitat bărcile acasă și vestele de salvare. Și e normal și eu o uitasem pe a mea. Vine mașina, mă pregătesc să atac și eu antilopa, îmi fac un plan mai ales că încălțările aveau o aerisire ofticantă care oricum nu își face treabă când e cald. Găsesc o ”insuliță”, mă poziționez, șoferul oprește mai în față unde e baltă. Sigur, fleoșc-fleoșc în apă. Scap și de data asta cu puțin udat la picioare. Călătoria cu căruța nici nu vreau să mi-o mai aduc aminte, deci ajungem la porțiunea în care cobor și trag aer în piept adânc, eliberator. Miroase a ploaie proaspătă și prietena mea de la magazin face același gest ca mine spunând că îi place cum miroase. Eu aveam un gând răutăcios pe care l-am ignorat.

Ajung la capătul străzii, merg cu capul jos până când dau de un lac. Efectiv nu exista loc care să nu fie acoperit cu apă, așa că m-am băgat cu picioarele în apă, îmi venea până peste gleznă. Am râs ca un copil (sau ca un om nebun) și îmi venea să sar în sus și să împroșc în toate părțile, dar am rămas la sentimentul pe care îl simțeam, așa, cu picioarele în apă. Habar n-am cu ce o să mă încalț mâine, dar acum e bine. M-am spălat pe picioare după ce am ajuns acasă, mi-am pus niște ciorapi albaștri călduroși, mi-am prăjit niște pâine pe care am mâncat-o cu niște salată de vinete și unt, apoi plăcintă cu mere de casă și ceai. Și acum scriu aici, cu picioarele sub mine. Mi-e bine tare, pentru că după ploaie într-un fel sau altul vine întotdeauna căldura dulce, care te îmbie la somn, care te face să uiți de tot și să te odihnește după toată rumoarea și veselia sau tristețea ploii.

One thought on “as vrea sa fac o campanie

  1. Pingback: povestea podului

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *