am castigat cu Circul Foamei

De la 6-7 ani știu să scriu. Cu adevărat am început să scriu de fapt din liceu. Am început cu piese de teatru și nuvele, am continuat cu poezii. Am participat la diverse concursuri împinsă de la spate de oameni care au crezut în mine. Am ajuns să public în 2009 o povestioară în volumul ”Bucureștiul în 22 de povești”, am adunat experiență, am mers la cenacluri, am fost tânără și am scris și am zis prostii multe. Probabil o să mai spun. Prostii spunem toată viața, atâta doar că se răresc pe metrul cub de zi odată cu anii.

Cert e că de fiecare dată când merg la interviuri pentru un loc de muncă aud aceeași mirare: ”Wow, dar ai ceva premii câștigate”. Profesoara mea de limba română din liceu (Dumnezeu să îi dea sănătate) mi-a zis să îmi trec tot în CV. Uneori mă întristez și mă gândesc: ”Și? Ce rost?” Dar nu spun asta niciodată, de cele mai multe ori zâmbesc amabilă și spun că ”da, sunt foarte pasionată de scris”.

Scrisul literar n-are loc prea mult în blogul ăsta. Literatura n-are ce căuta în online de fapt decât pe site-urile de specialitate. Site-uri de specialitate care sunt împânzite de dobitoci care nu știu decât să scoată în evidență aspectele negative, nu aduc critici constructive, ci aruncă doar cu răutăți de parcă ar avea ceva de câștigat din asta. De parcă le-ar întineri mamele dacă îmi zic mie că rimele care-mi ies din degete sunt de r…

După ani de zile (din 2006 încoace) de când încerc cu literatura în online, am renunțat de tot să mai public ceva pe nișa asta (dacă mai vedeți ceva texte care aduc a literatură, să știți că-s simplu fapte reale desfigurate și foarte puțină ficțiune). Deseori nu știu ce să fac cu acest gen de scris, mă uit la caietele cu pagini strânse, mă uit la articolele prăfuite din draft care respiră greoi. Ar vrea să fie citite, dar n-am pe ce canale să le așez la expozeu, toate-s cuști cu lupi înfometați. Noi cu lupii laolalta, cum zice Adrian Beznă.

Un alt artist de la noi de care mie a început să îmi placă mult a spus într-un interviu ceva de genul: ”eu îi dau în pizda mamii lor pe toți ăștia care stau în cur și critică fără să facă nimic”. Am folosit cuvântul cu P, știu că sunt unii dintre voi mai sensibili, dar chiar așa este citatul. Evident, în emisiune a fost cenzurat.

Ah, am fost întrebată: mai scrii? Păi scriu ce să fac, nu pot să mă opresc. E ca o nevoie fizică. Odată ce vrea să vină, n-ai ce să îi faci, trebuie să scoți textul ăla din tine, n-ai cum să îi renegi dreptul de a fi așternut în cuvinte.   Sunt lucruri care mă inspiră să scriu, sunt oameni și trăiri care mă inspiră să scriu, deși un lucru nu mă văd ducând la capăt prea curând: un roman. Cel puțin nu acum și nu singură.

Azi un prieten mi-a zis un lucru frumos care m-a lăsat fără cuvinte: nu știu cum încape în tine atâta poezie într-o lume ca asta. Cred că degeaba încape. Un aspect bun a rămas totuși: cu ajutorul ei și al experienței mai câștig pe la concursuri. Asta sper să nu se schimbe prea curând, ar fi chiar trist să o pierd și pe asta. De curând am participat la concursul de pe Cyberculture și am câștigat seria ”Jocurile Foamei”, îmi plac foarte mult concursurile de acolo pentru că sunt teme care mă inspiră, iar asta cu Circul Foamei chiar m-a făcut să scriu. Se vede după lungimea comentariului presupun. Hai că îl pun și aici pentru că îl recitesc și de fiecare dată îmi aduc aminte de sfatul lui David Ogilvy: Write the way you talk. Naturally.

Era duminică și deja așteptam instructorul de mai bine de o oră. Îl tot sunam, dar nu venea și eu înghețasem de frig. Când mi-a răspuns mi-a zis că a încurcat bisericile și că e în partea opusă a orașului și că ”să o lăsăm pe altă dată”. Ce era să fac? Am luat-o pe jos să îmi dezmorțesc picioarele. Îmi curgea nasul și n-aveam nici măcar șervețele, dar eram mai durdulie și cel puțin îmi reveneam mai repede de la efort. Deja antrenată de pe drum, am ajuns în stația de autobuz, dar nu se vedea nimic. Se făcuse destul de târziu, era noapte și nici câini nu erau în preajmă ca să îmi fie frică. Mi-ar fi plăcut să îmi fie frică, măcar simțeam ceva. Pentru că, drept să îți spun, nu simțeam nimic trupesc, dar nici sufletesc, eram mai rece ca un fier ruginit și aruncat într-o groapă de gunoi. Sau mă simțeam, mai bine zis, ca un fulg de nea mare, care se topește și dispare repede, pentru că așa suntem noi oamenii, trecători. În fine. Nu se vedea nici urmă de far pe pământ, nici măcar un abur de om

Am plecat din stație, din nou pe jos și fix în față mi s-a ivit o clădire imensă, cu o cupolă gigantică cărămizie. M-am oprit mirată, am strâns puloverul lung și mai mult în jurul meu și cu ochii lăcrimând de la frig m-am uitat în stânga, în dreapta după o plăcuță și înapoi, de unde plecasem. Am citit numele străzii, eram tot acolo, pe Cașmirulu, dar nu-mi aduceam aminte să mai fi văzut vreodată clădirea aia acolo. M-am gândit că visez, apoi mi-am zis că poate au construit-o de curând și n-am observat-o… ”dar totuși, cum dracu să termine ăștia așa repede o clădire, când le-a luat 10 ani să termine câteva străzi în centrul vechi?”.

Cum necum m-am trezit că picioarele mă duceau înspre cupolă. Fără să gândesc, fără să îmi pun nici cea mai mică problemă că ar fi periculos, că-s singură sau mai știu eu ce alte gânduri ordinare și firești pe care orice om le-ar avea. Nu. Picioarele mele gândeau și hotărau pentru mine. Am ajuns așadar la nici 50m de intrarea în clădire, iar pe jos, pe alee, erau dale, fiecare inscripționată cu câte o literă. Am citit pe parcursul pașilor… S…P…R..E..-dală goală-C-I-R-C-U-L-dală goală-F-O-A-M-E-I.
”Ce Ceaușist” mă gândesc. Evident că am gândit așa, știți că pe vremuri exista Cercul Foamei pe Pantelimon. Am împins ușa greoaie pe care scria ”intrați numai dacă vă e foame”. Căldura m-a împins tot mai mult înuntru, adânc în spațiul acela imens. Și aveam impresia că am să văd multă mâncare, judecând după mesajul de la ușă, în schimb înăuntru erau peste 200 de scaune pitice, plușate, toate în cercuri mici, la niște mese la fel de pitice. Mirosea a fum de țigară, pe mese erau multe ceainice și căni cu cafea, scrumiere, genți, telefoane și lumea roia de colo-colo. Am oprit pe cineva, era un tânăr de vreo 15 ani să zic și l-am întrebat ce eveniment se petrece acolo. Mi-a spus doar să îmi las haina la cuier (puloverul în cazul meu, la cât de cald era, nu aveam nevoie) și să iau loc la una dintre mese.
– Păi și… îi zic. Dar pleacă zâmbind sadic, fără să mă lase să termin întrebarea.
Din cine știe ce motive m-am simțit în siguranță. ”Hai să vedem ce iese” îmi zic. Ajung la o masă cu trei bătrânei simpatici, două femei la vreo 30-40 de ani și doi tineri studenți. Eu aveam pe atunci 18 ani, așa că eram cea mai mică. Nici nu m-am așezat bine pe scaun că toți s-au ridicat pe rând să dea mâna cu mine, zâmbind și făcând glume ”ia uite, avem un novice printre noi, ce zici, Ianis?” Am zâmbit și eu și mi-am spus numele, apoi am răsuflat ușurată că atenția nu mai era îndreptată către mine. E ciudat sentimentul ăla de ”nou venit”. M-am uitat la ceas pentru că nu voiam să ajung prea târziu acasă, dar am constatat că acesta stătuse de pe la 1. Și ce rost să îi sun pe ai mei, eu eram teoretic la orele de condus.
– Cine începe azi? începe unul dintre bătrâni al cărui nume nu l-am reținut, evident. Nu rețin numele din prima mereu.
– Nu vă supărați, dar îmi explică și mie ce e acest Circ al foamei? îi întrerup eu înainte de toate.
– Se vede că e nouă, dar se citește în ochii ei că are multe de zis, de-aia a și ajuns aici…
– Am ajuns pentru că mi-e frig, le răspund entuziasmată și puțin contrariată, chicotind cu inima strânsă în pumnul sentimentului de ”e-fata-nouă” care-mi revenise-n oase.
– Și foame, nu?
– Am mâncat la prânz, dar…
– Hahahaaa… Fată dragă. Aici nu e circul foamei ”de mâncare”… Aici e circul foamei ”de povești”.

Dacă vă simțiți creativi și aveți cuvintele la voi, eu zic să participați la astfel de concursuri, puteți urmări tag-ul ambasador Nemira. De fapt, eu vă încurajez din suflet să participați la orice tip de concurs care presupune scris și creativitate, pentru că din păcate e una dintre puținele metode la îndemână care ne-a mai rămas pentru a ne valorifica ideile și munca.

3 thoughts on “am castigat cu Circul Foamei

  1. 🙂 cuvantul cu P!
    Frumos comentariul, meriti din plin premiul! Felicitari!
    Filmul a fost interesant, dar sigur nu se poate compara cu cartile. Sa le citesti cu drag! 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *