albastrul planetei mele

Se spune că nu e recomandat să scrii dacă nu te simți inspirat. Am auzit asta de multe ori de la oameni și de multe ori le-am dat dreptate pentru că atunci când scrii din obligație, nu scrii bine.

Și totuși eu nu aș vrea să scriu în seara asta din obligație, aș vrea să scriu pur și simplu pentru că așa am chef. Cu toate astea, nu știu ce să scriu. Nu știu, de o oră mă tot gândesc cum să încep, ce să zic, ce să fac și mă trezesc tăcând ca un adolescent fâstâcit care vrea să invite o fată la dans. Am atâtea începuturi în minte încât am impresia că din adolescentul fâstâcit mă transform în adolescentul schizofrenic și pentru că toate sunt un amalgam și se bat cap în cap, pesimiste cu optimiste, raționale cu iraționale, renunț să mai scriu sau să mai spun ceva.

Unele gânduri sunt țipate. Voi țipați în gând? Pentru că eu da și alteori vorbesc încet, am gânduri șoptite, de fapt temerile sunt cel mai des șoptite. Și încep să am o superstiție mai nou, superstiția că dacă îmi imaginez unele lucruri, acestea nu o să se întâmple.

De obicei e vorba de lucrurile bune. De exemplu, mi-am imaginat că o să mănânc clătite cu dulceața de vișine (preferata mea) pe care a făcut-o mama și că o să ajung la munte și nu s-a întâmplat niciuna din astea. Și am multe exemple din astea. Nu știu dacă e o superstiție idioată, mai mult ca sigur că este, dar de multe ori s-a și dovedit adevărată.

Pentru că adolescentul schizofrenic a preluat comanda la taste, am să schimb subiectul. M-am pierdut în niște ochi, da, oricât de ciudat ar suna asta 😀 Am văzut cerul în ei și nu mă mai puteam desprinde, nu mai puteam urmări GPS-ul rațiunii care îmi spunea obsesiv ”țineți drumul înainte”. Oare așa o fi să mori? Să nu te poți desprinde de o culoare? De niște pupile? De niște pigmenți? De un iris.

Vorbele nu îmi sunt la îndemână să vă povestesc în ce hal mă absorbeau, cum dădeam din degetele de la picioare în căutarea pământului. Când se uitau la mine dintr-un unghi mai întunecat li se măreau pupilele. Albastrul scădea și negrul se mărea și parcă vedeam noaptea, stelele, așteptam doar luna.

N-a apărut. Cred că asta e noaptea cu el, pentru că apoi lumina i-a micșorat iar pupila și albastrul, cerul, a apărut senin ca mai înainte. Am înțeles mai bine azi cum funcționează obsesia asta a mea, am înțeles că albastrul ăla al ochilor devine albastrul planetei mele.

Apa reprezintă peste 70% din Globul Pământesc, uscatul e mai puțin. Exact. Ochii tăi sunt ca doi Pămânți care se învârt și îmi caută privirea. Pot să spun deci că sunt doi Pămânți ai mei. Se învârt pentru mine, se înseninează și se întunecă pentru mine, se mișcă pentru mine și cel mai important, trec prin mine. Ca două stafii, ca două suflete, dar căcat, în final nu fac altceva decât să mă lase goală pe un trotuar cimentat cu singurătate. Din nou.

One thought on “albastrul planetei mele

  1. Pingback: am terminat experimentul cu alfabetul

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *