Aici e locul domnişoarei M


[aceasta povestire a fost scrisa pentru concursul deceiubimbucurestiul, voturile publicului conteaza 60% asa ca va rog sa votati daca v-a placut povestea domnisoarei M]

Domnişoara M. avea 6 ani când a făcut cunoştinţă cu Bucureştiul în care avea să-şi scalde restul copilăriei. Prin mintea unui copil trec zeci de poveşti în fiecare zi, iar acest 5 iulie nu era cu nimic mai prejos. Ajunsă acasă, mama domnişoarei M îşi aruncă şalul pe patul din sufragerie, luă un pahar cu apă şi rămase ceva timp cu el în mână şi cu ochii fixaţi în gol. Domnişoara M ura când mama ei făcea lucrul ăsta deoarece îi părea că seamănă cu un robot, iar domnişoarei M nu îi plăceau roboţii.

– Vrei să mergi cu mine în piaţă?

– Da, vreau.

– Hai, fugi de te îmbracă.

Domnişoara M se dădu jos de pe scaun cu pricepere şi alergă cu nerăbdare spre dormitor. După ce deschise uşile şifonierului ochii ei negri începură să caute îmbrăcămintea după culori. Într-un sfârşit ea alese o bluză roşie cu un ursuleţ mic în partea dreapta şi o fustiţă de blugi cu imprimeuri colorate conturând diferite forme.

Împachetă hainele de casă cu atenţie, aşa cum îi arătase mama ei cu mult timp în urmă.Rasuflă greu, ca un om mare obosit după o zi de munca şi îşi puse mâinile în şold zicându-şi că a făcut o treabă foarte bună. Uşa dormitorului se deschise şi chipul blând al mamei ei apăru:

– Eşti gata?

– Da, îţi place cum am împachetat hăinuţele?

– Da, e foarte bine şi foarte frumos, spuse mama sa pe un ton admirativ.

Domnişoara M se despărţi repede de păpuşa pe care o ţinuse lângă ea tot timpul acesta şi întinse mâna pentru a-i cuprinde mâna mamei.

Când a ieşit din apartament, domnişoara M a simţit binecunoscutul miros de bloc cu balustrade albastre şi lift verde. Un alt miros, de mâncare, se transformă într-o mână transparentă ce o îndemna să vină la sursă, dar domnişoara M nu se lăsă păcălită. Văzuse de atâtea ori manevra asta ieftină în desene animate încăt ştia deja cum se va termina episodul.

Drumul i s-a părut lung domnişoarei M, ea recunoştea de multe ori că „e mica şi totul e mare”. Până şi timpul era mai lung pentru ea.

În piaţă, totul luă amploare. Mirosul de legume şi fructe nu se mai transformă în mâna ademenitoare, iar când domnişoara M văzu tot ce se afla acolo se îndrăgosti lulea.

Alerga de la o taraba la alta şi privea culorile diferite ca şi când ar fi fost ceva nemaipomenit. Vânzătorii erau nişte bărbaţi cu burţi mari, cu mustaţă sau fără, cu şorţuri şi pomeţi îmbujoraţi. Din când în când mai erau şi femei la vânzare, ele aveau baticuţ pe cap, erau mai tinere sau mai în vârstă şi întotdeauna binevoitoare şi vesele.

Era un loc nou pentru domnişoara M, un loc nou şi magic. Din lădiţele albastre, ciupercile îşi ridicau pălăriile sfioase ca să vadă cine a venit, apoi se-mpingeau unele în altele nervoase pentru a nu fi alese şi despărţite de celelalte. Pepenii imenşi, verzi, cu dungile caraghioase şi inegale păreau flăcăi gata să înfrunte orice. Dar când venea momentul să fie tăiaţi aceştia se turteau pentru a părea mai mici şi mai pricăjiţi.

Domnişoara M era fascinată de tot ce se petrecea în acel loc. Oamenii păreau totuşi că ignoră magia lucrurilor ce prindeau viaţă, dar asta nu a făcut-o pe M să-şi desprindă ochii de acest carnaval.

Căpşunile făceau o plecăciune când trecea cineva prin faţă lor şi îşi scoteau repede codiţele verzi pentru a privi lumea demne şi neînfricate. Cireşele săreau fericite şi se învârteau în aer precum nişte elice, iar strugurii se certau de zor din cauza faptului că nu aveau loc pe ciorchine. Domnişoara M era absorbită de tot ce se întampla însă mama sa o aduse la realitate:

– M, vrei îngheţată?

– Da, mami.

Mama ei scoase din poşeta maro două bancnote verzi şi le dădu vânzătoarei. Aceasta le luă şi îi întinse restul. Doi bănuţi galbeni se aşezară în palma mamei fetei, dar ea întrebă:

– M, îi vrei tu?

Mama îi strecură fetei monedele în mânuţă.

– Mami, sunt de aur?

– Vrei să fie de aur?

– Da.

– Atunci sunt.

– Şi îi pot păstra?

– Normal, puiule. O să fie comoara ta.

Fetiţa puse bănuţii cu grijă în buzunarele fustiţei şi luă îngheţata de la mama sa. Aproape de ieşirea din piaţă exista o alee ce ducea spre un loc. Acel loc era şi el special. Domnişoara M şi mama sa ajunseră acolo. Pantofiorii fetiţei făcură cunoştinţă cu balustrada înaltă. Era ceva de nedescris. Lacul se întindea leneş până la blocurile şi casele construite de cealaltă parte a malului. Clădirile se vedeau din depărtare ca păstrătorii unor secrete, fiind mângâiate de razele soarelui ce mergea la culcare. Domnişoara M se opri din mâncat îngheţată pentru a asculta şoaptele oraşului de peste apă. Era sigură că avea să audă ceva, că totul va prinde viaţă. Cu toate astea ea dădu numai peste o tăcere dezamăgitoare. O întrebă pe mama ei dacă or să mai vina în acest loc apoi plecă capul şi se dădu jos de pe balustradă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *