Ai toata viata inainte?

Pe mine mă seacă rău de tot replica asta. Azi eram în drum spre birou când am scos o nouă carte pe care urma să o încep. Este din colecția Cotidianul și se numește ”Arta de a nu scrie un roman”, unii dintre voi au citit-o probabil. E scrisă de Jerome K. Jerome și am parcurs 24 de pagini din ea azi. Drumul e lung și îmi permite să trec prin 3 mijloace de transport în comun dacă vreau: căruță, autobuz și metrou, așa că folosesc timpul pentru lectură (cei care mă citesc de mult știu ce e căruța). De obicei autobuzul mă duce 2 stații până la metrou, așa că săptămâna asta am preferat să merg pe jos cele două stații chiar dacă ar fi fost mult mai util și mai repede să iau autobuzul.

Merg pe jos ca să iau o pauză, e bine, plus că am auzit că ”cercetătorii britanici” au zis că 30 de minute de mers pe jos îți pot prelungi viața cu 10 ani. Și am ajuns unde voiam cu subiectul chiar fără să îmi dau seama: la viață.

Încep să urăsc replica: ești tânără, ai toată viața înainte. Îmi vine să răspund ”Da? De unde știi că am toată viața înainte?”, dar nu vreau să par morbidă, ciudată sau nepoliticoasă așa că de cele mai multe ori tac.

De unde știi că am toată viața înainte?

Nu vreau să fiu pesimistă, chiar gândesc lucrurile la rece și aș vrea să știu de ce lumea tratează cu atâta ușurință timpul meu care până la urmă nu știe nimeni cât este. Poate este o oră, poate este o zi, poate este o lună, poate este un an, poate e vorba de mai mulți ani, poate e vorba de zeci de ani și atunci da, am toată viața înainte.

Prefer să sper că am toată viața înainte, prefer să nu subestimez puterea lucrurilor și să nu iau timpul ca și când mi s-ar cuveni. De ce să mi se cuvină mie? Pentru că viața m-a învățat că trebuie să fii recunoscător pentru simpla mâncare, pentru sănătate și da, chiar pentru minutele pe care le ai. Fiecare minut, fiecare gură de aer pe care o trăiești așa cum știi tu să o trăiești și cum ți-e bine.

E posibil, sigur, acum să scriu din frustrare lucrurile astea pentru că tocmai am pus lacătul pe temnița mea cu bare construite nu din oțel, ci din temeri.  Poate din speranțe, poate din iubire pentru viață sau poate e un aliaj și Singurătatea e singurul meu coleg de celulă.

Așa a fost mereu și acum nu mai cred că va fi așa mereu, ci știu asta. Iau lucrurile ca atare, e OK. Totul e OK, dar nu mai spuneți că am toată viața înainte, nimeni nu știe ce o să se întâmple în următorul minut, în următoarea secundă. O fracțiune de neatenție la volan, un pas greșit pe stradă, un infarct sunt doar câteva lucruri care fac diferența dintre acum și atunci, dintre ai toată viața înainte și nu mai ai nimic.

Timpul nu ni se cuvine, nu e întotdeauna prietenul nostru și nici nu știu de ce credeți că ar fi.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *