A cincea porunca

Mai exista cateva lucruri pe care le-am realizat in ultimele trei luni. Lucruri atat de importante, incat imi vine greu sa nu vi le impartasesc, chiar daca sunt personale.

Eu sunt genul de om foarte atasat de parintii lui. Foarte, foarte atasat si le-am fost intotdeauna recunoscatoare pentru tot ce au facut pentru mine si sora mea. Bine… nu intotdeauna, recunosc, cand eram copil era alta poveste, poveste pe care o sa v-o povestesc cu cateva paragrafe mai jos.

Octombrie, noiembrie si decembrie 2011 am muncit aproape cot la cot cu ai mei, mai ales cu taica miu. Ne-am trezit in fiecare zi la 6-7, de obicei la 7. 7 zile din 7. In primele saptamani mi s-a parut aproape inuman si de neconceput… cum sa conduc, sa ii ajut cu masina, 7 zile din 7? Asa ca am zis macar duminica sa mi-o lase si mie libera, sa imi trag sufletul. Ei au continuat sa munceasca… 7 zile din 7. E drept, in weekend la program putin mai scurt. Ce fac ei nu e o chestiune de 3 luni… e o chestiune de ani de zile. Chit ca unele zile sunt mai scurte, in fiecare zi la 7 trebuie sa se trezeasca, sa plece la munca. E un lucru stiut, e un lucru firesc pentru ei, e un lucru care pur si simplu a intrat in rutina. E un lucru cu care si eu m-am obisnuit acum, dupa 3 luni de zile, dar cu care nu m-am obisnuit ca idee, ci doar ca… cum sa zic… stiu ca TREBUIE si ca nu pot spune nu, dar tot mi se pare un efort… extrem, extrem de mare. Si daca eu, cu toata puterea tineretii mele, spun asta… ei ce sa mai spuna? Si nici eu nu sunt genul de om caruia sa ii placa sa stea cu mainile in san, dar tot simt nevoia acelor 2 zile libere.

Cu toate ca si inainte de perioada asta, ii respectam si apreciam din inima ceea ce fac, acum respectul ala a crescut de doua ori mai mult, daca nu chiar de trei ori. Parintii se sacrifica pentru copiii lor, dar pur si simplu nu pot sa spun ca toti sunt asa… ba chiar asemenea devotament nu e chiar atat de des intalnit, tind eu sa cred. Nu sunt un om religios, dar cred ca a cincea porunca din decalog chiar e sfanta prin ceea ce indeamna: cinsteste-ti parintii. Respecta-i. Daca sunt genul de oameni care te suna sa te intrebe ce faci, daca ai mancat, care-si fac griji, nu-ti da ochii peste cap (doar, poate, daca exagereaza si te suna din 5 in 5 minute 😀 si ce e prea mult, strica)…

Sincer, observ in jurul meu atitudini total gresite. Absolut si total gresite, gresite, gresite… Oameni care nu isi ajuta parintii, oameni care le intorc spatele, oameni care nu le-au spus niciodata parintilor “te iubesc, mama” sau “te iubesc, tata”. De ce ai intoarce spatele parintelui tau cand el are cea mai mare nevoie de tine oricat de mult ar fi gresit? Stiti ca e un proverb “iubeste-ma cand o merit cel mai putin, atunci am nevoie cel mai mult”.

Cu atat mai mult cu cat acei parinti s-au dat de 3 ori peste cap ca tu sa ajungi bine, s-au dat de 3 ori peste cap sa iti faca intotdeauna poftele si si-au rupt de la gura ca sa ai tu ce iti doresti. Atentie… am scris tot ce iti doresti, nu tot ce ai nevoie… Cum poti sa fii atat de orb, copile? Cum? Cum sa nu spui un “multumesc” cu umilinta, cu lacrimi in ochi, sa ii imbratisezi si sa treci peste dificultatile de comunicare? Pe mine una, ma depaseste aceasta nerecunostinta. E dureros cand vad asta. Cand vad ca orgoliul invinge dragostea de mama si de tata. Poate daca ar fi cazul unor parinti denaturati, care nu dau 2 lei pe odraslele lor si ii lasa de izbeliste pe la rude sau mai stiu eu ce, OK. Eram de acord, dar cand ei si-ar da si viata fara sa se gandeasca pentru tine… cum?

In sfarsit. Sa va zic de cand eram copil… Cand eram ceva mai mica ma oftica cand ai mei dormeau in concediu sau cand se culcau devreme de revelion si tot asa. Si ma uitam urat, imbufnata sau pur si simplu dadeam din umeri in semn de “nu-i nimic nou, asta e”, dezamagita in sinea mea ca lucrurile nu stateau altfel. Aveam impresia ca ei nu vor. Nu vor sa iasa la plimbare, sa vizitam, sa facem altceva decat sa dormim. Daca m-as intoarce in timp, mi-as trage o palma. Anul asta fix asta am vrut sa fac de sarbatori: sa dorm! Cu primele ocazii am incins pui de somn consistenti in favoarea oricaror alte chestii care m-ar fi relaxat. Voiam initial sa recuperez la capitolul filme sau sa imi mai fac un tablou quilling, poate sa mai ascult muzica, dar am renuntat la absolut tot in favoarea somnului.

Am invatat ca atunci cand muncesti 7 zile din 7 (sau 6 zile din 7), Craciunul devine acel weekend de care majoritatea au parte in fiecare saptamana. Imi dau seama acum ca o saptamana libera de concediu e mult prea putin pentru oamenii care muncesc atat de mult si acum inteleg total atitudinea parintilor mei de atunci. Presupun ca atunci cand esti copil nu iti dai seama, nu stii ce inseamna bani, sacrificiu, de fapt, pana acum cativa ani eu nici nu vedeam un sacrificiu propriu zis in faptul ca ai mei munceau atat de mult, desi eram recunoscatoare pentru tot ce mi se dadea. Dar acum e altfel. Acum nu mi se mai pare firesc ca ai mei sa munceasca 7 din 7 si nu o sa mi se mai para niciodata. Cu toate astea, trebuie. E o necesitate si m-am bucurat ca am putut sa ii ajut cu masina oricat de greu mi-ar fi fost uneori. Daca as putea sa castig suficient de mult cat sa ii intretin si sa nu mai trebuiasca sa munceasca nici macar o zi in viata lor, as fi fericita. Dar nu pot sa fac asta, pot doar sa ma zbat sa ajung asa intr-o zi, cat mai curand. E unul dintre ţelurile pentru care o sa lupt ca pana acum, poate cu si mai multa tarie.

Pentru cate zile oi avea o sa imi respect parintii, o sa ii apreciez si o sa ma inchin de uimire in fata copiilor care nu fac asta cu niste parinti ca ai mei sau chiar si pe jumatate ca ai mei. Mi se pare cumplit sa traiesti in atat intuneric.

5 thoughts on “A cincea porunca

  1. Pingback: nu uita de unde ai venit

  2. 35. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.
    36. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui. (Matei 10: 35-36) 😀

  3. Nu am putea pune problema si in sens invers: cu ce ne-am ales dupa o viata numai de munca in care nu am invatat ce inseamna bucuria?
    Ce transmitem generatiei viitoare? Ca totul e doar sudoare si suferinta si truda fara sfarsit?
    Daca copiii nostri vor dori sa cunoasca si altceva ii oprim ca doar trebuie sa trudeasca in continuare ca asa au facut parintii lor?
    Nu sunt de acord, porunca aceasta e cea care ne impiedica sa vedem unde au gresit parintii nostri fata de noi, unde ne-au ranit obligandu-ne sa ii idolatrizam si sa-i idealizam iar noi sa traim cu angoasele de a nu putea fi la fel ca ei, angoase si vini din care se nasc boli.

    • Nu cred ca ai inteles prea bine articolul meu. Nu e vorba de idolatrizare, nu e vorba de obligatie, e vorba de sacrificii pe care parintii le fac pentru binele intregii familii.

      • l-am inteles, inteleg recunostiinta ta si ma bucur ca te face sa te simti bine cu tine insuti, dar, asa cum si tu ai recunoscut, cand ei nu s-au oprit din lucru nici sambata si duminica pe care tu le-ai fi dorit pentru odihna si poate pentru alte activitati care iti plac te-ai simtit obligata-si , pe undeva chiar constransa-sa te alaturi lor.
        Ei pot sa continue la nesfarsit sa munceasca, si crede-ma ca am acest caz in familie altfel nu ma opream la acest articol, si te pot face sa preiei si tu pentru intreaga viata acest model, si , pentru fiecare moment in care te vei simti obosita sau vei dori sa “chiulesti” putin ca sa-ti iei o zi de concediu, sa te intalnesti cu prietenii sau sa mergi sa vezi un loc nou, un film, un muzeu, te vei simti vinovata si ochiilor lor -cei adanc ascunsi in sufletul tau pentru ca noi ii purtam cu noi pe parinti chiar si dupa ce ei nu mai sunt langa noi, te vor privi cu repros. Orice dorinta proprie, orice vis al tau ar putea fi sugrumat de acea cenzura.
        Poate nu e cazul tau, poate numai eu am suferit din aceasta cauza si , m-as bucura sa fiu singura de pe planeta in aceasta situatie: ca am avut parinti care au cerut de la mine prea mult, intr-o directie care mi-era straina , nu ma reprezenta si pentru care eu nu aveam talente. Ca , oricat m-am straduit -din greu pentru mine si cu costuri enorme pentru sanatatea si fericirea mea, sa-i multumesc: mereu premianta, mereu buna la invatatura, am facut liceul si facultatea pe care ei au ales-o cu note bune mi-am luat un serviciu in domeniu, m-am casatorit, am facut doi copii carora si lor le-am trasat aceiasi directie-sa fie “buni” ca sa aiba bunicii cu ce se mandri -ei au privit numai nerealizarile mele si am fost condamnata si pentru suferinta pe care am simtit-o mereu.
        In plus, din cauza muncii continue nu i-am simtit niciodata langa mine, nici in clipele mele de bucurie-nici mai ales- in cele de disperare. Din cauza muncii mama nu a “putut” sa fie langa mine la nasterea copiilor mei si in zilele grele de dupa, nu a avut niciodata un sfat despre cresterea copiilor pentru ca ea nu a “crescut” copii, eventual le-a dat de mancare si i-a imbracat iar mai tarziu le-a dat bani sa-si cumpere, nu vine la mine decat o data la 10 ani si sta doua ore….
        Poate ca tu te vei ridica la inaltimea asteptarilor lor si si tu si parintii tai vor fi fericiti. Si vei impune aceleasi standarde si copiilor tai.
        Dar ce se intampla cu copiii care nu pot ajunge atat de sus? Sau chiar pentru cei care -prin hatisurile vietii se mai ratacesc, mai fac cate o “boacana”?
        Ei nu merita dragostea parintilor lor, respectul lor?
        Eu cred ca atunci o merita cel mai mult deoarece cand esti cazut ai nevoie de o mana care sa te ridice si ce e altceva iubirea decat o mana intinsa, un sprijin? Daca nu e asta atunci nimic nu e…
        Iar respectul si iubirea neconditionata chiar fata de parinti pot fi uneori o piedica in a vedea ca cerintele lor nu sunt si ale tale si chiar iti pot face rau. Si stiu ca despre iubire si respect neconditionat vorbeste articolul tau, mai ales pentru “munca ” si “sacrificiul “lor.
        Dar daca copiii tai vor fi astfel ?
        Atunci vei simti cat e de nedrept sa-i condamni, sa-i desconsideri, sa le ceri mai mult decat umerii lor
        fragili pot duce. Si atunci poate te ei gandi -ce bine ce frumos e sa ii ai asa cum sunt langa tine, sa te bucuri
        de bucuria pe care ei ti-o aduc…
        E frumos articolul tau, ce spun eu e doar o alta directie ce ar putea fi si care sa o facem sa nu fie niciodata….

        Delia

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *