Ma simt uneori ca o incapere. Ca o camera inchis, cu tavan si pereti. Oricata lume e in camera pe care o constitui, tot ce simt e goliciune. Goliciune in privire, sunt departe. Goliciune in vorbe, pentru ca nimeni nu m-aude si nu vrea sa ma auda. Goliciune in suflet, pentru ca toti intra si pleaca. M-am pierdut demult, dar nici asta nu mai conteaza, ma aflu intr-un labirint prea complicat ca sa isi bata cineva capul.

Uneori lumea lasa gunoi in mine. Un gunoi pe care nu prea am cum sa il strang. N-am maini, n-am picioare, sunt doar o suprafata dreapta si nu foarte, care se uita la cei din jur. As plange, dar e inutil. As tipa si totusi nu scot un sunet. Nu vad pentru ce m-as mai zbate. Sunt cutremure zilnice aproape si rezist. Chiar daca imi mai cade o caramida, reusesc sa o pun la loc pentru ca imi dau seama ca de fapt nu s-a cutremurat niciodata pamantul.

Am experimentat superficialitatea si ignoranta. Au fost foarte bune, in sfarsit inteleg de ce e lumea asa. As vrea sa pot si eu sa fiu ca ei si totusi atatia sunt ca mine, desi eu nici nu vreau sa fiu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *