Pe alte meleaguri

N-am îndrăznit să sper la începutul anului că o să calc în altă țară, că o să mă porcesc în miezul zilei cu altceva decât cu mâncare făcută de mama sau că o să îmi fac niște amintiri la care să mă întorc mereu și mereu în cele mai întunecate momente din zi sau din noapte. And yet I did.

A trecut repede, așa cum trec toate visele frumoase și am cărat troller-ul înapoi acasă, de două ori mai greu fiindcă în el mi-am purtat înapoi acasă speranțele că o să revin pe malul lacului. M-am așezat obosită înapoi în palmele mamei și am adormit repede, cu gândul la nori, istorie, ziduri, oameni și soare. Mult soare ce-mi călăuzește viața.

M-am simțit ca un cameleon cât am fost plecată. Am prins culoarea orașelor, a pomilor și când am revenit, de ce să nu recunosc, mi-am pierdut repede abilitatea. De la liniște la vuiet. De la calm la gălăgie. De la frumos la urât. M-am întristat și m-am amărât și mi s-a făcut rău de la stomac de la tot gri-ul din oameni. De la toată amărăciunea. Văzându-i înrăiți, simțindu-i nevrotici, haini, m-a cuprins și pe mine isteria. Parcă mi-am vomitat bila.

Sună sumbru și murdar, dar cam asta a fost trecerea. Am călcat înapoi într-o lume prea diferită pentru mine și parcă din ce mă zbat mai mult să scap din ea, cu atât mă scufund mai repede. Dar poate e doar o impresie, că și dacă am stat pe loc, tot m-am scufundat. Mai greu, e drept, dar m-am dus adânc în coșmaruri cu porți de fier ce nu se deschid.

Am crezut că n-o să mă simt în siguranță departe de casă. Că o să mă simt străină și totuși în scurt timp, m-am familiarizat cu aproape tot. Străzi, dale de piatră, câini trași de stăpâni, bilete de tren. Și le-am păstrat pe toate suveniruri calde, aburinde în suflet care sper să nu se răcească până la următoarea vizită… God knows when that will be 🙂

13130951_10154209994469357_3976090828306637607_o