Poate gresim

Poate greșim atunci când ne facem mental ierarhia lucrurilor importante, care trebuie neapărat făcute. Poate faptul că nu ne sunăm părinții cu săptămânile nu e un lucru de care să glumim, ci să ne îngrijorăm. Pentru că n-o sa fie printre noi pentru totdeauna cum nici noi nu o să fim printre copiii noști pentru totdeauna. Și poate o să ne doară și pe noi tăcerea lor așa cum și pe ei îi doare acum tăcerea noastră.

Poate greșim când ne punem prea multe întrebări și uităm să trăim în prezent. De atâtea ori am văzut și pe pielea mea și la alții cum cea mai mare problema suntem noi înșine. Noi ne împiedicăm de noi. Noi fugim de noi. Noi nu vorbim cu noi. A trăi în prezent nu înseamnă mereu a trăi pe marginea prăpastiei, ci a fi conștient de tot ce n-ai și tot ce ai. Să vezi ce multe ai și de fapt ca tot ce n-ai, nu ai cu un scop bine definit.

Poate greșim când căutăm fără suflare aventura și alți oameni care să ne facă să simțim… când cea mai mare aventură o trăim deja – viața în sine. De ce suntem mereu în căutări? De ce nu ne oprim? Nici măcar un moment. Din disperare să nu rămânem pe afară, din frică de necunoscut, fără să înțelegem că nu se întâmplă nimic. Absolut nimic dacă te oprești pentru un moment. Pentru o zi, doua, trei, o săptămână sau chiar o lună.

Poate greșim când punem banii mai presus decât iubirea… ceea ce facem tot timpul. Și-s așa furioasă când scriu treaba asta, că o văd din nou la mine și la tine și la noi toți. Iubirea de mamă, de tată, de frați și surori, de parteneri, de prieteni. E greu să nu fii prins în valul ăsta monetar care te lasă, la fel ca iubirea, orb. E greu să îți aduci aminte să săruți din suflet sau să îmbrățișezi minute în șir fără să pară ciudat sau o pierdere de timp. Să asculți respirația celuilalt. E greu, dar în același timp de neiertat să pui pe o treaptă inferioară cel mai de preț lucru pe care îl are omenirea. Iubirea. Empatia. Serios, unde crezi că am fi acum fără ea?

Iți zic eu. N-am fi deloc…

N-am fi văzut niciodată lumina zilei. N-am fi simțit niciodată fericirea primei jucării sau primului sărut. N-am fi simțit niciodată mirosul florilor din jur, al aerului de munte și nu ne-am fi lăsat niciodată purtați de valul mării, sa plutim așa, niște puncte mici pe harta asta mare. N-am fi putut fi liberi. N-am fi ascultat niciodată muzică sau văzut culori. N-am fi greșit, n-am fi regretat și n-am fi construit niciodată. Deci poate greșim când luăm totul așa în serios și uităm că viața nu e alcătuită din numere.

Vreau sa stii

Daca ai fi tacut macar o data cu urechea lipita de urechea mea, ai fi stiut ce nu vreau sa iti spun atat de mult.

Poate ai fi simtit mirosul ploii si ai fi invatat sa il traiesti cu mine, picatura de-a picatura care s-ar fi prelins pe muschii copacilor din curte. Poate te-ai fi agatat de crengile mele si m-ai fi lasat sa te cuprind cu tot cu suflet si poate ai fi stat si tu macar o data locului. Poate te-ai fi odihnit o clipa, atat, clipa aia in care stateam atarnati, inainte sa ne respiram respiratiile.

E ciudat. E ciudat totul. Cat zvac si haos si cata simtire si nebunie, efectiv nebunie am putut sa transpir. Si de cata nebunie mi-e dor si acum, pe unde o caut, pe oriunde, pe sub pat si pe deasupra, pe canapea, pe scaun si pe dulap si in oameni. N-o gasesc. Si nu stiu, mi-as dori sa pot tipa si sa pot arunca asa vorbele ca pe haine, fara sa imi pese. Poate e ok ca n-o gasesc (nebunia), lumea nu e facuta pentru asta. Viata nu e facuta pentru asta.

Mi-era teama ca o sa uit, dar e foarte interesanta memoria asta olfactiva. As recunoaste imediat un miros de nebunie. Tu nu? Oh, hai ca da. Acuma nu stiu daca e parfumul meu sau cel al hainelor curate, daca e mirosul masinii in care ne-am contrazis de mult cu cine are prioritate…

Dar pentru mine nebunia si caldura si simtirea miros a tine. Si mi-e dor, cumva, de super miserupismul pe care il aveai cand iti mangaiam fruntea si de vorbele alea care ma dureau de fiecare data “Hai ca e tarziu”. Parca ma injunghiau mereu si ma transportau in trecut, cand plecam de la locul de joaca. “Dar vreau sa mai stam…” ziceam atunci. Acum mandria ma mana doar sa tac. Si taceam, cuminte si resemnata la gandul ca suntem oameni mari cu responsabilitati si ca asta e. Puii mei.

Nu stiu unde esti in lumea asta mare, dar simt ca te stingi. Suna sinistru, dar nu la asta ma refeream, ci la faptul ca te stingi in sufletul meu. Si ti-as aprinde o lumanare, daca n-as fi toata deja foc. Sa zicem ca o sa ard pentru ultima oara cu gandul la dimineata aia de care stiu ca si tu iti aduci aminte. Si poate te intrebi acum de ce te stingi, dupa atatea foi recitite si cuvinte scrise. Si o sa iti zic doar ca esti fraier si imi pare rau pentru tot ce nu ai stiut sa auzi, simti, vezi. Ca un pic daca voiai puteai sa stii tot. Tot ce nu voiam sa spun si toata linistea care-ti termina razboaiele cu tine era a ta. Razboaie amare si hidoase pe care ai preferat sa le duci mai departe ca un barbat insetat de (auto)distrugere decat sa te opresti, ba chiar sa pornesti unele noi. Si tot eu zic pfiu, ce bine ca totusi am scapat! Cine stie daca eram suficient de puternica…

Sub un cer de care o fi el, sper sa te opresti si sa te gandesti la mine si la flacarile in care am incinerat tot ce am fost si ce n-am fost vreodata. Macar sa te intrebi si tu o data, cel putin din curiozitate din aia egoista: oare am murit? Si sa intuiesti raspunsul cu un oftat drept cruce, ca atat a mai ramas.

Cand nu se deschide usa

I wanna do shit, I wanna do shit – pop, pop, pop! Candy Crush moment – cam așa arăta începutul anului meu. Vreau să fac și asta, și aiălaltă, dar stai, mai e și aia….

Și ca atunci când îți propuneai să termini de citit Ion în vacanță și ajungeai să citești rezumatul cu o seară înainte de lucrare, așa am ajuns eu să trec prin prima lună din an. Prima tentativă eșuată din cauza unui curier, a doua eșuată din cauză că m-am plictisit si a treia ca era Mercur in retrograd.

Practic ce vreau sa zic e ca luna asta am avut cateva inițiative care nu au decurs așa bine 😀 iar eu n-am insistat prea mult pe ele. Ceea ce nu e un lucru bun, dar nici de neacceptat. Întrebarea e ce faci când simți așa că nu ai deschidere înspre lucrul ăla pe care ți l-ai propus? 

Eu una renunț nu fără să fac absolut nimic, ce-i drept, dar renunț destul de repede. Alții insistă  mult și bine. Nu se deschide ușa? Bun. Forțăm cheia, scoatem broasca, dăm cu piciorul, fuck it! Scoatem balamalele. Zi-mi care e metoda ta. Dă roade?

Din păcate, spre deosebire de Candy Crush, nu pot da restart anului cum dai restart nivelului. Deocamdată o să mă împac cu luna trecută și o să aștept să iasă Mercur din retrograd, cică asta ar fi problema 😀

Sa ne luam o clipa

Nu mai tin minte care a fost momentul in care m-am decis pe ce drum vreau sa merg in viata, dar stiu foarte bine de ce voiam si poate inca vreau sa merg pe drumul ala. Pentru satisfactie, pentru feeling si pentru ca nu e un drum usor, ci unul pe care doar oamenii cu un anume caracter pot merge.

Si de cand am luat decizia sa merg pe drumul ala incet-incet deciziile pe care le-am luat de-a lungul vremii au fost cu scopul ala in minte. Sa ajung la destinatia aia, sa fac lucrul ala… lucru care de fapt nici eu nu stiam ce e. Imi imaginez mult si bine calatoria, iar destinatia mai putin pentru ca lucrurile in viata sunt imprevizibile. Si tot timpul, tot timpul am fost cu un plan in minte si mereu mi-am dorit acelasi lucru. Luni de zile. Ani de zile, constant imi repet ca vreau asta. Fara sa stiu ce e asta. Si am incercat multe chestii, mi-am pus multe intrebari, am avut revelatii, mi-au placut unele lucruri, de altele m-am plictisit in timp, pe unele am ajuns efectiv sa le urasc, nu pot sa zic ca nu am depus niciun efort. Sigur, poate nu destul si de-asta inca am oarece speranta.

Insa am ajuns intr-un impas. Ca oricine care se zbate sa afle ceva sau sa ajunga undeva si nu reuseste. Ma simt ca un soarece care se chinuie sa treaca printr-o gaura prea mica si ramane intepenit. Si ma zbat de prea mult timp ca sa nu obosesc, am obosit. It’s just not happening for me. Nu o sa renunt niciodata, doar putin, acum si n-o sa stim decat noi… shht! Just let me take a small nap si o sa imi revin, o sa fie ok.

Ce vreau sa zic eu cu toate astea mai pe scurt e ca ne zbatem sa obtinem niste lucruri in viata (and God knows we do) si nu le obtinem. Si nu le obtinem o data. De doua ori. De trei ori. De 50 de ori nu le obtinem, desi le vrem atat de mult. Si sigur ca nu facem chiar tot ce ne sta in puteri, dar facem destul de mult si obosim. Ca suntem oameni si asta e, we need a fucking break. Si e ok sa te opresti, sa respiri si sa iti recalculezi ruta. E posibil sa descoperi lucruri bune cum ar fi ca trebuie sa faci o schimbare si sa o iei pe alt drum, sa continui pe cel care esti sau pur si simplu sa stai pe loc si sa urci in urmatorul tren fara sa te mai intrebi unde o sa ajungi.

Poti sa renunti la a mai gandi ca “trebuie” sa o iei pe un anumita ruta si “trebuie” sa faci anumite lucruri. Ar fi oare asa rau daca pur si simplu am inceta sa ne mai zbatem ca sa trecem prin gaura aia nenorocita si pur si simplu ne-am trai vietile asa cum sunt?