Ultimele cuvinte

Am pornit anul ăsta cu multe speranțe și planuri și cu obiective clare în minte: să cresc, să învăț și să lupt. Nimeni nu mi-a zis cum va fi creșterea asta, procesul de învățare și luptele, iar imaginația mea a fost departe de realitate. Cu toate astea, pot sa zic că mi-am îndeplinit obiectivele și ăsta e un lucru foarte bun până la urmă.

Am crescut cât alții nu cresc în dublul vârstei mele. Am învățat o groază de lucruri în primul rând despre mine și în al doilea rând despre ceilalți oameni din jurul meu.

Am vreo 16 lecții importante scrise efectiv cu care plec din anul ăsta. Unele sună ca niște quote-uri idioate inspiraționale pe Facebook de care aș fi râs în alte vremuri. Acum nu mai râd fiindcă înțeleg mult mai bine importanța lor și cât de greu e uneori să le respecți. De exemplu, mereu auzeam chestii de genul ”be yourself” sau ”do you, boo” (haha, știu, wtf!?) și mi se părea simplu, ca și când ar veni firesc. Dar nu a venit niciodată firesc și nu vine firesc să ”do you, boo” când societatea îți judecă fiecare suflu. Secretul în a îndeplini acest superb sfat stă în doza de ignoranță pe care trebuie să o ai.

Dacă ar fi să descriu 2015 cu un singur cuvânt ar fi cu unul în engleză, pentru că în română ”provocator” are alte conotații decât challenging. Fiecare lună, din ianuarie și până acum, în decembrie, a venit cu noi provocări. Care mai de care mai sucite, care mai de care mai imprevizibile, care mai de care să îmi testeze limitele, dar nu într-atât de rele încât să mă doboare cu totul. Și o altă lecție la care mă gândesc des e că întotdeauna se poate mai rău. Oh hell, chiar așa e și după toate provocările de anul ăsta, inclusiv provocările din ultimele 4-5 zile, chiar mă simt un om… noroc aș zice. Intru în 2016 cu altă mentalitate și cu alte obiective (pe care sper sa le îndeplinesc mai ușor) mult mai mișto, mai aproape de felul meu de a fi.

Și-s recunoscătoare pentru tot ce am și ce nu am. Pentru că am așa multe, așa mulți super oameni pe lângă mine și familia, care e toată lumea mea, iar în ceea ce privește ce nu am… E mereu un motiv acolo pentru care nu ai niște lucruri și nu mă îndoiesc nicio clipă de asta, până la urmă zic bine merci că nu am niște lucruri. Fuck yeah.

Pentru 2016 îmi doresc pe jumate același lucru pe care mi l-am dorit și în 2014 pentru anul care urma și anume:  sa fim sanatosi si sa avem liniste, asta mi se pare esențialAm mai scris anul trecut despre cum îmi doresc să îmi înving temerile, să îmi asum riscuri și să privesc mai puțin înapoi… Am reușit să fac lucrurile astea în mare parte, de fapt, unul dintre lucrurile pe care le-am învățat despre mine e că-s chiar curajoasă, iar asta cu riscurile… I dunno, man, nu trebuie să riști neapărat ca să ajungi undeva, trebuie doar să încerci cât mai multe și să iei toate opțiunile posibile în calcul.

Am mers mult pe un tipar de gândire greșit și anume, credeam că dacă plec din punctul A pot ajunge în punctul B, dacă trec prin X și Y. Am aflat că de fapt cunoscuta e doar A și până te oprești la un punct poți trece prin tot alfabetul. Poți doar să speri și să faci tot ce îți stă în puteri ca planul să meargă așa cum vrei, dar în realitate, șansele-s la egal cu imprevizibilul. Ăsta e un alt lucru pe care o să îl țin minte din anul ăsta, cu siguranță planurile pe care o să le fac pentru anul viitor o să aibă mai multe semne de întrebare. Asta înseamnă și mai puține așteptări, pentru că de ce să ai așteptări? De la oameni? De la planuri? There is no sense to that whatsoever.

Am avut așa multe de zis cu privire la lecții, viață și ani, încât mă simt nevoită să închei și să zic că am așa un feeling despre 2016. Nu bun, nu rău, dar cred că îmi rezervă ceva plimbări, nu știu de ce sau unde, dar cine știe… Și tot în încheiere vreau să strig încă o dată un mare mulțumesc, mă simt binecuvântată cu adevărat și-s extrem, extrem de recunoscătoare pentru viața pe care am avut-o și pe care o am, couldn’t ask for more.

La mulți ani!

Firmituri virtuale

Se spune ca atunci cand esti pe cale sa mori ti se deruleaza toata viata in fata ochilor. Sincer, nu stiu daca e adevarat si nici nu cred ca vreau sa stiu prea curand, dar exista aceasta legenda. Si toate filmele americane au faza asta. Eu nu era sa mor cand te-am revazut, insa cu siguranta mi-au trecut toti anii astia lipsa prin fata ochilor.

Tot ce am iubit, urat, zis, facut, trait. Mi s-a taiat suflarea si tu m-ai imbratisat, ca asta stii sa faci destul de bine. M-am lasat absorbita de bratele tale puternice si m-a busit plansul din cauza a tot ce imi revenea in minte si in suflet, parca retraiam tot ce nu traisem alaturi de tine.

Am plans cu sughituri si din ce plangeam mai mult din atat ma strangeai mai tare, de parca aveai impresia ca o sa ma strecori printre coastele tale si o sa ma asezi pe inima ta ca pe o compresa calda. Doar ca era invers, tu ma calmai pe mine. Stai, pana la urma nu era nici una nici alta, era reciproc pentru ca si tu ai inceput sa plangi.

N-am intrebat de ce, dar nu cred ca plangeai de plansul meu, ci retraiai tot ce ai trait fara mine, la fel. Si respiram amandoi pentru prima oara de mult timp, busiti asa de plans, ca doi tantalai. Parca striga in noi toata durerea pe care am acumulat-o in liniste.

God, I fucking missed you.

Nu mi-ai dat drumul usor, dar nici eu tie. Am stat multe minute in sir pana cand ne-am calmat si nu ne-am privit initial in ochii plansi de rusine… rusine ca ne-a fost dor, ca am cunoscut alte carari, ca am mers mai departe, dar am ramas undeva acolo, in timpurile alea bune in care beam ciocolata calda “ca o budinca”.

Ne-am sters lacrimile pe furis si ai facut primul pas. Mi-ai cuprins moaca in palmele tale si m-ai pupat apasat. Nu era bine, dar era bine, nici nu m-am revoltat findca respiram. Pentru prima oara respiram de ani de zile.

Om pierdut

Fac un mic ocol in timp si sar pe stancile din iulie, atunci cand m-am intors cu fata catre munte ca poate el stia raspunsurile si poate avea sa imi sopteasca vorbe bune, ca alta data. Am dormit in hanorac de vise, cu gluga pe cap si usor ametita de la vin, doar-doar nu m-or mai trezi cosmarurile sau vina. Era super frig, desi in iulie, si am scotocit in buzunarul inimii dupa tine, asa cum imi statea in obicei pe atunci. N-am gasit nici macar marunt de poker, nici n-am mai facut dus de frig ce-am indurat in noaptea aia de iulie.

Soarele o sa ma ghideze toata viata ca sunt nascuta sub lumina lui si asa a facut si atunci, pe cararea dintre pietre. Raza cu raza am pasit tot mai in fata, incercand sa fiu tot mai departe de intunericul din sufletul meu. Al naibii intuneric, a stat lipit de mine si a tacut meschin, de parca i-am facut eu rau vreodata, tot ce am vrut a fost sa iubesc.

Cu ghearele infipte in mine, nici nu s-a clintit in fata soarelui, de parca nici n-ar fi fost si el om candva. M-a facut sa rad, sa plang si sa disper, m-a ingenuncheat si m-a legat de pamant, aproape sa ma ingroape. Am vrut eu sa rezist si nici sa plang n-am mai putut, doar am tacut. Si am tacut si inca tac in speranta ca are sa ma lase dracului odata sa plec de pe Pamantul asta. Sa zbor sub frunze rumenite, ca in alti ani.

Si apropo de speranta si de iubire. Putina lume a stiut carnagiul sufletesc din mine, iar cei care nu l-au stiut, l-au simtit si mi-au lasat pe birou, intr-o zi, speranta. Si am simtit speranta in momentul in care am atarnat-o la gat, mica ea si apoi a mai crescut, iar pana in ziua de azi nu pot sa ii dau drumul. Mi-e frica ca are sa imi fie frig din nou, desi simt ceva caldura mai ales acum, ca a venit iarna si iarna e mereu vreme de basm.

Ma uit inapoi si ma vad haiduca pe cararile alea, nestiind cine dracu sunt si incotro ma duc ci doar ca vreau sa scap de mine. Sa ma lepad de mine, nu de dracu, ca cica noi suntem si rau si bine. Si acum a trecut, m-am regasit in oamenii din jurul meu si am acceptat adevaruri dureroase, cum ca oamenii-s doar pentru ei si nimanui nu ii pasa. Si am acceptat ca asa e de preferat sa fiu si eu, am acceptat ca trebuie sa invat a fi om ca restul, nu imitatie de piele.

O sa mai dureze putin pana sa realizez ca am reusit sa fiu cine sunt. Si o sa mai dureze pana o sa reinvat sa iubesc, momentan sunt ca un cd blank. Trebuie sa imi dau burn si sa ma inscriptionez din nou cu niste date, nu te supara, dar abia am reusit sa ma formatez, stii, a durat. Sper si de-asta nu renunt inca, sa scriu melodiile bune pentru viata mea de mai departe ca mi-a ajuns atata intuneric si necunoscut. Mi-a ajuns, hai sa fie si lumina.