Cine Grand Titan – pareri

I’m a movie junky si cel putin o data pe luna (mai ales in ultima vreme) merg la film 🙂 E modul meu preferat de a ma relaxa dupa o zi aglomerata sau de a petrece timp cu prietenii si per total, atmosfera de cinema e misto, I love it. Si n-am fost niciodata la un film romanesc, desi mi-am dorit, insa ieri iata ca am experimentat si asta. Si am experimentat primul meu film romanesc in cel mai slab cinema din tot Bucurestiul.

Am fost la Cine Grand Titan si am vazut Poveste de Dragoste, un film in regia Cristina Iacob.

Despre cinematograf in sine:

Primul lucru care mi s-a parut exagerat a fost pretul. Teoretic e un cinema de cartier si cu toate astea am ajuns sa dam 34 de lei pe bilete (17 lei fiecare) si 18 lei pe 1 pahar de Cola si o doza. FUCK THAT SHIT! Si de fapt, nu ar fi fost asa rau daca nu urma ce a urmat.

Al doilea lucru pe care l-am observat de cum am intrat in sala a fost frigul. Oh, frigul. Adica inteleg ca in film actiunea se petrece iarna, dar nu scria pe nicaieri ca e de fapt 4D si au incercat sa redea asta si in sala. M-am rugat efectiv sa se termine mai repede, ca sa pot iesi afara sa ma incalzesc. Da, afara unde erau 5 grade și ploua torențial.

Al treilea lucru – sala mica, scaune mici, am stat cu o gheată in cap. Erau 3-4 tipe in spatele meu. Una din ele statea picior peste picior astfel incat cand intorceam capul eram cu fața în talpa ei. Slavă cerului că nu avusese noroc în ziua aia să calce în… Și chestia asta cu gheata în cap nu era 100% vina ei, ci era o consecință a sălii de 6 rânduri cu spațiu de căcat (na, că tot am zis căcat) între scaune. Celelalte 2 tipe în spatele meu se foiau ca dracii și tot loveau scaunul, dar nu am zis nimic pentru că serios… mi se părea că le cer imposibilul.

Al patrulea lucru la care nu cred că s-au gândit a fost distanța de la ecran la telespectatori. Cred că cine nimerea în primul rând (deși să fii complet naiv să accepți un loc acolo) efectiv nu vedea decât marginea ecranului. Noi am luat bilete la jumătatea sălii fiindcă așa știam că se vede cel mai bine, dar nu, a fost prea în față.

Am plecat super înțepeniți cam toți, înghețați și efectiv cu cel mai urât sentiment, acela că în 2015 există astfel de locuri. Sunt foarte curioasă ce fel de autorizații au și ăștia (că tot se discută mult în ultima vreme), deși la o primă vedere arată foarte bine înauntru. O altă chestie pe care am observat-o e că se auzea ploaia de afară în spatele ecranului și sunete de la celelalte săli, deci sigur au făcut treaba bună băieții când au deschis cinema-ul ăsta. La o adică nici nu ai nevoie de autorizații de incendiu sau ceva că treci direct prin perete, no matter what. De fapt, cred ca au fost chiar deștepți la chestia asta, antreprenori adevărați.

Despre film:

Când zic că-s junky de filme, nu-s doar de filme străine, ci și românești așa că am ceva ”experiență” cu ele. Filmul per total a fost, să zicem, okish din unele puncte de vedere. Actorii au jucat bine, imaginea și sunetul ok și ele. Nu înțeleg totuși de ce regizorii și scenariștii români se încăpățânează efectiv să bage unele clișee care-s fix picate din copac.

Unele replici din film mi s-au părut complet nerealiste ca în multe alte filme românești – încerc să îmi imaginez de ce se întâmplă asta, scriind și eu cândva niște scenarii pe genunchi, mă gândesc că o fi vorba de prea multă imaginație. Că poate te duci cu mintea la niște conversații nerealiste și de-aia decurg așa conversațiile între personaje. Aici ghicesc, că I’ve got no fucking idea, dar știu că a scrie o conversație realistă poate fi greu. Greu, dar nu imposibil. Și faza e că dacă ai oportunitatea de a face un film și ai o echipa, niște investiții serioase acolo, de ce nu te-ai strădui să îl faci the best? Adică eu de ex. nu aș face un film dacă nu aș fi 100% încrezătoare în poveste și în scenariu și faptul că ei au fost… (pentru că în spatele producției unui film stau mai multe capete, nu doar cele de pe afiș) mi se pare cam trist. Wasteful și trist.

O altă chestie despre care voiam să vă vorbesc sunt clișeele de genul babă horny care ascultă muzică la pick-up în 2015 și se îmbracă extravagant. Ah da, unde am mai văzut asta? Păi în Minte-mă frumos, săptămâna trecută, film in care Loredana Groza are rolul unei franțuzoaice sado-maso. Băi nene, de ce? De ce se tot insistă pe faptul că oamenii în vârstă cu bani ar arăta așa și s-ar comporta așa? Și de ce se insistă pe aerul ăsta franțuzesc interbelic wannabe? Dude, suntem în 2015 și ai personaje care vorbesc la smartphone. Nu ți se pare nimic ciudat în treaba asta? E ca și când mă uit la Fast & Furious și deodată apare Vivien Leigh în căruță încercând să se ia la întrecere, wtf? Eu nu cred că acum, în anii ăștia, mai există tiparul ăsta. Mă îndoiesc. Poate. Dar nu cred. Chiar nu, dar poate. Nu știu. Puțin probabil totuși. Nu mai consideră nimeni Bucureștiul ca fiind micul Paris și nu mai vede nimeni străinătatea ca fiind ceva wow, de neatins sau sofisticat, pur și simplu pentru că-s alte vremuri.

Și povestea cu 2 oameni super hot care se îndrăgostesc și-s muritori de foame pentru că țin la arta lor e și ea cam praf, dar de dragul comercialului, să zicem că o înțeleg. Faza e că tot ce am putut să văd în personajele alea a fost o mentalitate greșită și nu știu, parcă nu mi-a plăcut că s-a promovat asta. Aș fi fost mult mai ațâțată intelectual să văd ceva ce chiar aș fi putut crede. Adică în ziua de azi ai foarte multe opțiuni și poți încerca foarte multe chestii ca să faci bani chiar și din artă, doar o mentalitate greșită te poate duce într-un impas de genul ăla. Mă rog, ăsta e încă un lucru pe care oamenii nu-l înțeleg (mai ales artiștii) așa că for that reason n-o să mai bat apa în piuă. Să zicem că are doza lui de realism, dar pur și simplu mi-a displăcut mie să o văd.

Ce mi-a plăcut a fost finalul, a fost singura fază caraghioasă cu adevărat în film și în realitate mi-a plăcut pentru că am putut să mă ridic și să plec naibii mai repede din cel mai slab cinema. Da, știu, sunt alea vechi care-s și mai nasoale din punct de vedere al condițiilor, doar că acolo măcar nu dai atâția bani, știu și ei că n-au pe ce. Cei de la Cine Grand Titan par însă că nu știu că n-au pe ce să ceară banii ăia.

Am scris toate astea nu pentru că îmi face plăcere să mă plâng de experiențe nasoale, ci ca să știți în cazul în care vreți să mergeți, un fel de heads up 😉 Și la cerere pot să scriu și despre cel mai super awesome cinematograf din București, ca să nu o ținem doar într-o notă negativă. Și nu, nu se află în niciun mall – it’s just purely awesome by itself.

Happy hour

Hey. Da, I bet you are stalk-reading me. Si astepti sa citesti despre iubire si amintiri si tot ce a fost frumos pentru mine candva. Sa simti un pic de tristete, de durere sau nostalgie ca pe vremuri. Hai macar un pic. Not this time, man.

Newsletter – sunt fericita. In momentul asta, acum. Nu stiu cum o sa ma simt cand citesti tu asta, dar acum sunt fericita, e 1 noaptea, happy hour-ul meu.   Am ascultat de atatea voci in viata asta care nu-mi spuneau adevarul. Am ascultat barfa. Si ura. Si am ascultat radioul unde proprii mei demoni aveau talk show. Si mi-a luat mult sa gasesc butonul din care se schimba frecventa. Si mi-a luat mult sa inteleg multe lucruri, dar am reusit si acum pot sta in picioare cu febra musculara de la atata alergat de mine. De tine. Si de lume.

Si-s mandra, ma, ca in seara asta mi-am dezactivat propria nebunie ca pe o aplicatie de telefon si nu m-am mai uitat inapoi. Si-s mandra ca mi-am blocat telefonul gandurilor cu totul si ca o sa fie de 2 ori mai greu sa imi aduc aminte codul PIN. Si-s mandra ca mi-am adus aminte cum sa zambesc cu toti dintii mei strambi si sa imi fiu propriul prieten cel mai bun, asa cum nu mi-am fost vreodata.

Ma regasesc adeseori entuziasmata pentru ziua de maine. Ca o pisica curioasa ciulesc urechile la ideea ca maine o sa am parte de o surpriza placuta si torc atunci cand imi fac lista mental de lucruri pentru care sunt recunoscatoare. Si stii de ce? Pentru ca am atat de multe.

Si mai sunt mandra ca pot sta pe cele doua picioare ale mele fara sa scancesc si ca pot sa imi tin fruntea sus nu silit, ci in mod firesc. Mandrie ca-s un om care nu depinde de alti oameni care nu il merita. Mandrie ca am deschis ochii si ca am invatat sa inchid camerele inimii fata de oricine nu si le poate deschide catre mine ca raspuns.

Hey, man, si stii ce am mai aflat? Ca-s destul de puternica incat sa ma autosustin (merci de mostenire, mama), fiindca adaptarea e in natura omului. Pentru ca nu-mi mai pasa si ador sa nu imi mai pese. M-am adaptat sa nu imi mai pese and it’s like drinking fine wine. Pentru ca fericirea mea nu sta in tine. Pentru ca fericirea mea e aici. Se face 2 si e tot aici. Tu poti sa zici acelasi lucru despre tine? Cand ti-am zis sa nu-ti mai lasi fericirea in mainile altora ai zis ca vorbesc din quote-uri de pe net.

Well, here we go. Sunt fericita acum. Poate doar acum. Poate si maine.