Pe stanci

Adesea in noapte se aude valul apei ce se izbeste de stanci impadurite si cu toate astea e liniste. Ma uit la tine ca printr-un TV cu tub si parca-i prima oara cand toate firele-s conectate.

As vrea sa iti zic asa: what the fuck, hai sa plecam! si sa imi imaginez atat de mult ca nu e asta realitatea in care traim incat chiar sa nu mai fie. Dar nu zic? Nu. Si nu schimb nici canalul pentru ca vreau sa vad dungile colorate. Te tin de mana cu gandul si hai, lasa-te cu toata greutatea pe mine ca rezist. Si daca nu rezist oh, snap! Asta e. M-am mai rupt si in alte dati, se repara cu bandaje de timp si plasturi de ignoranta.

Am toate cuvintele astea in mine si le vars asa, aici, in speranta ca… puii mei, poate balaurii din sufletul meu nu sunt rai, poate-s ca Hickup. Care stiu, nu-i balaur, e dragon, dar tot pe acolo.

As vrea sa stii ca vreau sa te prind (ca la rugby) chiar daca nu se cuvine, ca sunt femeie. Fuck it, I can take it. Imi place sa cred ca am caldura in atingeri si ca linistesc, desi naiba stie, poate n-o fi asa si-s doar eu visatoare. Imi place sa calatoresc de prea multe ori cu mintea, mi se pare enorm de misto fiindca nu-s meleaguri la care are oricine acces. De fapt, doar eu. Sure, Europa, America, Asia etc. Vor fi mereu acolo ptr toata lumea (poate de-aia nu ma grabesc niciunde), insa tot ce vad eu e unic and that’s fucking amazing si mai am destule de aflat. Taine si colturi, unele intunecate, altele luminate, bune per total.

In fine. Vreau sa zic doar ca imi esti firesc si ca as vrea macar o data sa te linistesc, sa afli cum imi place mie. Sa traiesti si tu mandria copacilor ce privesc incetisor spuma apei care se izbeste de stancile pe care-si spun povestea.