Imbratisarea

Curg pe sosea ca un siroi de apa, sunt pe pilot automat – doar eu cu gandurile mele. Si la un moment dat (ca in orice poveste buna) vad in fata, la vreo 200 de metri distanta, o silueta negru pe galbenul luminilor de la masinile din sens opus care alearga sprintena, printre masini, de pe un trotuar pe altul.

Si instinctiv ma gandesc “bai, baiatule, da’ multi nebuni”, apoi ajung in dreptul ei (fiindca era de fapt o “ea”) si o vad nemiscata. Imbratisata de un baiat. Dar era asa o imbratisare frumoasa incat m-am intimidat si doar pe furis am mai tras cu ochiul in oglinda retrovizoare.

Cred ca erau tineri. Ea avea parul cu putin peste umeri, satena sau bruneta si el… nici nu stiu. I-am vazut doar bratele si mainile care o cuprindeau cu atata drag si care parca strigau “mai, fata, eu tie nu-ti mai dau drumul”.

Ma gandesc… ce naturala a fost fuga ei, ce liniste am regasit in gestul lor, ce misto sa poti simti atat de mult si atat de bine incat sa fugi printre masini doar pentru o imbratisare.

Si eu am fugit candva printre masini si am simtit asa intens. Si am iubit cu ecou in toate camerele inimii si am sperat, am trait, am vibrat viata si m-am cufundat in imbratisari ce mi-au ramas efectiv stantate in toata fiinta. Si am ras si am plans deopotriva si am castigat si am pierdut. Dar stau la semaforul rosu, mai din fata si ma gandesc ca n-as mai face asa.

Parca mi se pare si ridicol sa fugi printre masini ca sa il imbratisezi pe celalalt. Cauta naibii o trecere de pietoni, nu? What the fuck? Vrei sa te calce masina? Esti cu capul? Si asta pentru care alergi cine e? De ce il iubesti? Iti vorbeste frumos? Iti deschide usa la masina cand vrei sa te urci? Se ofera sa mearga la farmacie cand iti curg mucii si ai febra de 39? What the fuck?

Mda. Si intr-o alta ordine de idei ma mai gandesc… Daca vezi 2 oameni la 40 de ani facand asta sunt sanse mari sa te scarbesti si zici “ia uite-i si pe astia, 2 tampiti, 2 nebuni”.  De parca viata nu i-a invatat cum sa se comporte pe strada si ca iubirea nu se arata si nu se simte asa, in vazul lumii. Ca fazele astea-s doar in filme sau pentru tinerii astia care n-au habar inca de ei. De parca viata ar fi numai iubire…

Si dupa gandurile astea incep sa imi pun intrebari. Care le-a fost povestea? De ce a fugit fata cu asa patos? Erau certati? Fericiti? Se iubeau mult? Nu se mai vazusera de mult? Se face verde pana sa imi fac un scenariu cu care sa fiu multumita.

Imi continuu drumul spre casa, raman cu frumoasa imagine in minte si cu ideea de a o asterne in cuvinte oricum ar iesi… Bine, prost, aia e, dar trebuie sa o scriu. Pe chip imi traverseaza lumina de la benzinarie si ma pierd din nou in pilotul meu automat, curgand pe coapsele de asfalt.

3 sfaturi de tinut minte(a)

Cati dintre voi nu au trecut prin momente triste in viata? Dezamagiri? Crize de nervi? De suparare? Disperare? De cate ori ai plans? De cate ori ai crezut ca gata, s-a terminat, ca nu mai exista speranta? De cate ori ai dormit doar ca sa uiti de realitate? De cate ori te-ai autopedepsit pentru ca ai facut o greseala? De cate ori comportamentul celorlalti a fost atat de diferit fata de asteptarile tale incat pur si simplu ai izbucnit – in plans, in tipete?

Am avut ocazia sa vad oameni pierduti printre cele mai ciudate carari construite chiar de ei insisi. Am avut ocazia sa ii ascult si sa ii observ si s-a intamplat sa nu mai reusesc sa ajung la ei. Nu ma mai auzeau si m-am speriat, chiar m-am speriat, pentru mine ala e momentul in care stii fara urma de indoiala ca ceva chiar nu e in regula. Si cand m-am speriat am cautat sa ii ajut prin alte moduri, dar nu am abandonat.

Sfatul meu pentru oamenii care vad alti oameni in momente de depresie/disperare/anxietate atat de profunde e sa nu abandoneze omul acela si sa nu minimalizeze ceea ce i se intampla. Poate se uita in gol, poate ai impresia ca vorbesti cu peretii, poate iti vine sa te enervezi si sa reactionezi ca un apucat, but just don’t. Nu stii prin ce trece omul ala si n-o sa stii niciodata, asa ca nu ai cum sa judeci corect lucrurile. Uneori se intampla sa te asculte, chiar daca nu par receptivi. Ti-o zic mai incolo. Alteori nu te asculta, dar asta nu inseamna ca nu conteaza faptul ca esti acolo. Si chestiile astea le-am aflat instinctual si continuu sa invat lucruri noi in fiecare zi.

Experimentez tot ce invat pe mine si pe gandurile mele, apoi pe ceilalti si ajungi sa ai un fel de claritate… E ca un joc cu hidden objects in care gasesti obiecte prin haos, obiecte care au fost tot timpul in fata ta, dar pe care hey, ghici ce!? Nu le-ai vazut chiar daca erau chiar acolo, man, chiar acolo!

Si nu ma dau cine stie ce guru, insa am vrut in seara asta sa scriu 3 sfaturi pe care le-am aflat de curand si care poate vor ajuta alti oameni la fel de mult pe cat m-au ajutat si pe mine.

1. traieste in prezent – cred ca am mai scris candva o interpretare de-a lui “carpe diem”, dar de curand mi-am dat seama ca e posibil sa ma fi inselat foarte mult in privinta expresiei. Carpe diem se poate rezuma doar la ceea ce este – traieste in prezent. Nu trai in trecut, nu trai in viitor, ci in prezent pentru ca in prezent se intampla lucrurile. Nu inseamna neaparat ca maine n-o sa mai fie si ca trebuie sa te duci sa te arunci de pe o stanca in cautare de senzatii tari, inseamna sa te concentrezi doar pe ceea ce este. Nu te concentra doar pe ceea ce a fost – fiindca nu ai cum sa schimbi ce a fost si nu te concentra doar pe ceea ce va fi fiindca nu stii ce va fi, nu poti ghici viitorul. Asta nu inseamna sa nu iti faci planuri, sure, doar ca nu trebuie sa te gandesti la ce va fi cu foarte mare siguranta, trebuie sa constientizezi intotdeauna incertitudinea si sa iei in calcul cat mai multe posibilitati.

2. fii cel mai bun prieten al tau – iar asta e un sfat foarte bun pentru oamenii cu un nivel inalt de autocritica, e pentru perfectionistii disfunctionali. Daca ai o problema sau o dilema sau daca ai gresit cu ceva, nu-ti spune nimic diferit fata de ce ai spune tu cuiva care este in situatia ta. Daca nu arunci vorbe grele asupra celor din jur, asupra ta de ce o faci? Ia-ti un moment, dubleaza-te si spune-ti ceva ca si cand ai fi cel mai bun prieten al tau, sunt sanse mari ca lucrurile sa se imbunatateasca.

3. accepta ceea ce ti se intampla pentru ca ai prea putin control – odata ce constientizezi cat de putina putere ai in unele situatii (fiindca viata e atat de imprevizibila si puternica incat de multe ori devii zero) tot ceea ce iti ramane e sa accepti ce ti s-a intamplat sau ce ti se intampla. Nu e usor, dar e cumva eliberator sa realizezi ca efectiv nu mai ai nicio putere, ca ai facut tot ce a depins de tine. La fel e si cu ceea ce cred ceilalti, odata ce constientizezi ca nu ai nicio putere sa le schimbi parerile, e ceva mai usor sa accepti si sa mergi mai departe pe cararea ta.

Astea-s doar 3 din lectiile pe care le-am invatat, am mai multe in buzunar, dar in seara asta ma rezum la ele. De cand a inceput sa ma intereseze subiectul mi-am dat seama ca ar trebui sa existe un fel de curs universal obligatoriu pentru absolut toti oamenii de pe Pamant.

Numai prin cunoastere te poti evalua corect, ii poti evalua si pe ceilalti corect si poti evolua intr-un sens. De ce ai crede ca ceea ce te face sa actionezi e mai putin important, ca poate fi ignorat sau minimalizat? De fapt, tot ce facem (inclusiv eu, poate fara sa vreau) e sa alegem calea comoda de gandire – etichetarea. “Ala e prost, ala e tampit, ala e nebun” cand de fapt toate astea-s doar dovezi ale propriei ignorante si a incapacitatii de a ne desprinde de obiceiuri defectuoase care intr-o zi se poate intoarce impotriva noastra.

Think about it.

 

 

te iubesc cat 2 universuri

M-am apucat de ceva vreme sa citesc carti de psihologie si articole motivationale de pe net (mai multe despre asta alta data 😛 ) si sunt cateva sfaturi pe care le-am intalnit in repetate randuri. Unul din ele spune asa: ia-ti 5 minute in fiecare dimineata si fii recunoscator pentru lucrurile pe care le ai. 

Eu deja faceam asta, insa nu ca o regula, ci mai degraba cand imi aduceam aminte. Desi nu cred in biserica si in religie, cred in Dumnezeu, iar biserica de la mine din zona a functionat de multe ori pentru mine ca un reminder. Dupa ce fac stanga si ma incadrez pe drumul meu, zic un “multumesc” mental pentru 2-3 lucruri. De obicei cele mai importante din viata mea – cum ar fi sanatatea sau alte chestii serioase, nu maruntisuri. Am impresia ca nu pot deranja divinitatea cu maruntisuri.

Azi mi-am luat mai mult de 5 minute sa fiu recunoscatoare pentru lucrurile din viata mea si printre ele se numara faptul ca am o mama iubitoare, puternica si da, imperfecta.

Mama nu e perfecta pentru ca e om. E atat de om incat ma doare uneori. Indiferent prin cate a trecut in viata si indiferent de greutati, indiferent cu ce demoni interiori s-a luptat, nu s-a dat batuta niciodata de la nimic. Poate uneori putea sa ia niste decizii mai bune pentru ea, poate uneori a ales calea cea grea fiindca nu a stiut mai bine, poate a gresit, insa “greselile vin odata cu a fi un jucator – in orice joc”.

I-am multumit maica mii printr-o felicitare azi pentru faptul ca m-a invatat ce inseamna sa fii o femeie puternica, sa fii o mama buna si ce inseamna sa zambesti atunci cand in sufletul tau ploua… si in sufletul ei ploua destul de des cand eram copii fara ca noi sa o stim. Am fost nedreapta de multe ori prin faptul ca nu vedeam puterea ei. Bine, cand esti copil n-ai cum sa vezi 100%, dar nici cand am crescut nu am inteles-o pe deplin pentru ca nu vedeam multe lucruri. Nu le vedeam pentru ca nu puteau fi vazute, ci doar stiute, simtite, traite. Iar de cand am inceput sa simt, traiesc, stiu mai multe legate de felul ei de a fi, am inceput sa apreciez totul la adevarata valoare.

Ce mi se pare foarte tare la mama e ca nu a lasat oamenii din jur sa ii schimbe sufletul si ca taria ei este diferita. Nu este genul de om care sa calce pe cadavre, niciodata nu a fost. In mod stupid, imi trecuse prin cap la un moment dat ideea ca as vrea sa fie asa, dar a fost doar un moment de prostie. Puterea mamei mele vine din buntate si iubire si e mai presus de orice, intotdeauna va fi.

Uneori oamenii care iubesc foarte mult si sufera mai mult, insa asta e viata, asta inseamna sa traiesti. Asta denota si curaj, nu trebuie sa iti fie frica sa cazi, sa dai cu capul, sa te julesti, sa gresesti – e inevitabil, te scuturi de praf, mergi mai departe si esti un om de doua ori mai castigat.

De unde ii admiram pe cei mai inraiti si mi se pareau ca-s foarte puternici, acum am ajuns sa ii dispretuiesc. De fapt nu sunt puternici, sunt pur si simplu niste carcase goale care se vor umple abia la batranete, cand vor deveni singuri si sentimentali. Ei n-au cunoscut cararea asta pe care eu am invatat sa merg datorita mamei mele si mi se pare cel putin trist. Asadar al doilea cel mai frumos dar pe care l-am primit de la mama, dupa viata, e asta… faptul ca stiu si pot sa iubesc din toata inima, cum alti oameni nu sunt nici pe jumate capabili.

Mama iubeste tot in viata ei – plantele, animalele, anotimpurile, cerul, gradina, viata… pe noi nu mai zic. Ea are de mult obiceiul de care vorbeam la inceput, acela de a fi recunoscator in fiecare zi pentru ceea ce ai si fara sa stea sa citeasca articole motivationale pe internet. Asa e ea si ma bucur enorm ca e asa, ma bucur ca mi-e mama si ca m-a invatat sa vad/sa inteleg chiar si frumusetea furtunilor prin care trecem.

 

La multi ani, mama! Te iubesc cat 2 universuri si iti multumesc pentru tot ceea ce esti.

 

Multumesc ca nu m-ai iubit

Ploua si era frig, iar singurul gand care ma incalzea avea forma bratelor tale. Am alergat intr-un suflet si am cumparat vreo 2 covrigi in treacat, am facut rost si de doua cafele (desi tu nu beai) si am poposit in haosul tau ca o picatura de ulei in apa. Refuzand cu incapatanare sa ma amestec, reusind sa ma mentin la suprafata – stiind ca intr-o buna zi ai sa te evapori din nou.

Nu-mi vine nici mie sa cred ca dupa atata timp inca scriu despre tine si haosul tau intrigant. Poate e din cauza faptului ca ploile imi aduc aminte de mine, de cum eram si de cum (te) iubeam ca un ecou in gol. De linistea pe care numai la tine o regaseam. O regaseam cu ciuda pentru ca tu nu o regaseai la mine. As fi vrut sa te invat cum sa o gasesti, dar tu le stiai pe toate si nu aveai nevoie de caldura mea. Risipitor om. Plus ca mai apoi am inteles ca nu trebuie sa invat pe nimeni sa asculte linistea mea. Ca asta e lucru de simtit, nu de invatat.

M-am electrocutat singura in speranta ca o sa scap de dorintele alea, de amintiri, dar damnit, omule! Mereu revin. Chiar si daca sunt mai incetosate si daca ma mai intreb uneori: oare sigur s-a intamplat si nu e doar imaginatia mea? Ele tot revin. Nu mai sunt trista cand ma gandesc fiindca-s multe chestii bune care s-au intamplat prin faptul ca nu s-au intamplat.

In fine, ce voiam sa zic e ca n-o sa mai iubesc cu usurinta. Ca n-o sa mai alerg la nimeni cu usurinta. Ca n-o sa mai cumpar covrigi cu usurinta si n-o sa mai fac rost de cafea pentru oricine. N-o sa mai fac surprize cu usurinta, n-o sa ma mai zbat pentru oricine. Fuck it, prea putina lume merita. Prea putina lume gives a shit cu adevarat, mai degraba ti-ar lua cafeaua si ti-ar inchide usa in nas. Asta toti stiu sa faca mai devreme sau mai tarziu – sa te incuie pe din afara. Hehe, ok, man. Sa vedem totusi pe care parte esti de fapt cand pui lacatul – pe dinauntru sau pe din afara? 

Si in fapt, ca de obicei ajung sa iti multumesc. Multumesc ca m-ai invatat sa fiu rece, dar om. Multumesc ca m-ai invatat sa stau concentrata pe ce am de facut. Bai, multumesc ca nu mi-ai zis “mai stai” aproape niciodata, asta e buna (desi in sinea mea ma ofticam – e super tare si rar sa iti zica cineva asta cu sinceritate… oricine ar fi). Multumesc ca mi-ai aratat ce urasc, de ce sa ma feresc, multumesc pentru lucrurile practice pe care le stiu acum si multumesc pentru sinceritatea cu care mi-ai zis ca-s frumusica, dar ca stau cocosata (m-ai invatat ce inseamna rezistenta la frustrare si cum sa imi demolez complexele pe care tot tu mi le creai – how to pack a punch). Multumesc pentru certurile pe care le-am avut – m-au invatat sa fiu mai calma si ce inseamna puterea cuvintelor ori a atingerilor umane in momente cheie. In final, vreau sa iti multumesc ca nu m-ai iubit.

Inteleg acum ca n-a fost nimic in neregula cu mine sau cu tine, ci ca apa cu uleiul nu alcatuiesc mereu o supa calda, buna de sorbit intr-o zi racoroasa de toamna.

Fucking Society

A fost de curand scandalul ala referitor la un video postat pe youtube care se numeste “Dear fat people”, il stiti? Well, daca nu il stiti, poate il cautati. Mie mi s-a parut amuzant, pentru ca I ain’t fat anymore si probabil mi s-ar fi parut amuzant si cu ani in urma cand eram fat... doar ca eram un altfel de fat. Unul “in the closet” pentru ca nu imi recunosteam mie acest lucru asa ca sigur as fi ras de ce zice Nicole acolo, desi ma incadram in categoria celor care mananca prea mult.

Au fost, evident, multe raspunsuri la acel video de la oamenii grasi… Pe youtube, pe bloguri.. si poate ca ii dau dreptate lui Nicole si mi se pare funny inregistrarea ei, insa nu pot sa nu le dau dreptate si celor supraponderali cand scot in evidenta ca video-ul s-ar putea sa le faca chiar mai mult rau decat bine oamenilor grasi. Ca in niciun caz nu e un wake up call si ca de fapt cand vezi chestii de genul asta mai rau te frustrezi si cum altfel sa rezolvi frustrarile decat mancand un hamburger sau o ciocolata intreaga ca sa te simti mai bine?

Caterinca, caterinca, dar oamenii grasi sunt sensibili cand vine vorba de subiectul asta si din pacate trebuie sa le dau si lor dreptate in ceea ce priveste acest aspect. Si de fapt, orice om este sensibil atunci cand il atingi intr-un punct sensibil.

Pe principiul asta de “you’re fat, stop eating, it’s bad for you” merg si cei care vor sa ii determine pe apropiatii lor sa se lase de fumat. Dude, chiar crezi ca omul ala care baga in el 10 hamburgeri sau 10 pachete de tigari pe zi nu stie ca e rau? Stie. Iti zic sigur ca stie, iar faptul ca ii atragi tu atentia nu o sa schimbe absolut nimic. Fucking society, man.

Si stiti de ce zic “fucking society”? Fiindca societatea asta incuiata impune acest “trebuie” absolutist si aceasta interdictie care, evident, ca orice interdictie, mai mult rau face decat bine. Mai mult te impinge sa faci lucrul gresit. Odata ce interdictia se opreste, lucrurile tind sa se imbunatateasca, dar cum sa schimbam noi societatea asta? Cum sa nu mai creada oamenii din jurul nostru ca sunt niste mici Dumnezei care stiu intotdeauna ce e bine si ce nu pentru noi? Care eticheteaza si suprageneralizeaza cu atata usurinta?

Vestea trista e ca nu putem. Vestea buna e ca putem totusi sa ne schimbam noi si sa privim obiectiv celelalte pareri, sa nu le luam ca o povara asupra noastra si sa nu ne simtim “misfits” doar pentru ca asa spun ceilalti. Sa nu luam totul ca o presiune, ci fix ca ceea ce este – o parere. Sa ne respectam si sa ne iubim ca oameni doar pentru ca existam, chiar daca e greu. E greu pentru ca e ca si cand ai in permanenta o voce in cap care iti zice “marul ala e verde”, desi tu stii ca e rosu… Dar daca asculti mai bine, iti dai seama ca de fapt vocea zice “cred ca marul ala e verde” si ca de fapt informatia vocii e filtrata dupa alte criterii mai mult sau mai putin cunoscute de tine.

Am scris toate lucrurile astea gandindu-ma si la mine si la cum oamenii din jurul meu m-au invatat toata viata (poate in mod involuntar) ca nu e ok sa fii singur. Si cand auzi toata viata parerea asta, cand simti presiunea asta si o iei ca pe o povara, ca pe un lucru care te face iesit din comun si “misfit” e destul de greu sa te lupti cu ea. E greu sa iti readuci aminte ca singuratatea vine la pachet cu o serie de avantaje, ca nu e o crima sau un lucru rau si ca esti un om pe cat se poate de obisnuit, nu esti special si nu e nimic in neregula cu tine asa cum probabil te-a crescut societatea sa crezi.

Desi nu par lucruri extraordinar de importante sau complicate, iata ca frustrarile astea, indiferent de natura lor, ne impiedica sa facem un lucru important si poate chiar esential in viata: sa ne iubim si sa ne acceptam asa cum suntem.

Tindem sa ne pierdem identitatea intr-o societate indreptata spre perfectionism (ah, the irony!), unde cele mai mici deviatii sunt aspru judecate, unde oamenii nu constientizeaza ce arma puternica si distructiva sunt simplele cuvinte si tonul pe care sunt spuse. Unii raman pierduti in aceasta lupta poate pentru totdeauna (o rata mare de sinucideri e rezultatul depresiilor netratate) , altii o castiga si devin persoane independente, puternice care stiu perfect cum sa nu se lase afectati de parerile celorlalti si de felul lor de a fi. Mai sunt cei care pornesc aceasta lupta a regasirii si se zbat sa isi scuture de pe umeri etichetele si parerile celorlalti. Sa isi gaseasca libertatea, sa zambeasca cu sufletul, nu doar din expresie si sa poata sta drepti, indiferent de circumstante. E o lupta complexa, dar nu imposibila si exista sanse mari si frumoase de reusita, important e sa o pornesti si sa nu lasi the speed bumps sa te opreasca atunci cand dai de ele.

Pe mine ma ajuta cand imi dau seama ca ce spun ceilalti sunt doar pareri, nu certitudini si ca in realitate nu ma afecteaza cu absolut nimic. Daca cineva spune ca esti un om inutil sau incapabil, gandeste-te: chiar asa e? Oare nu esti deloc util in nimic si oare chiar nu esti capabil de lucruri?

Think about it si daca e sa pui ceva la indoiala, nu alege sa iti pui propria persoana sau valoare fiindca actiunile noastre nu ne definesc pe noi ca oameni. Si asta e un lucru nemaipomenit.