fericirea miroase a haine curate

Man, nu stiu ce-am facut eu bine in ultimul timp, dar ceva trebuie sa fi fost din moment ce a venit toamna mai devreme. O iubesc…. din tot sufletul meu iubesc toamna si am scris-o aici de nenumarate ori, cred ca o sa tot scriu asta pentru cate zile oi avea (chiar daca e poate, putin cam devreme pentru asta, dat fiind ca-i inca august).

Nu ma intelegeti gresit, nu-mi plac partile mai putin placute ale toamnei cum ar fi ploaia sau traficul, dar imi da o senzatie extraordinara de caldura si confort, de iubire si de frumos. Ca dupa toata zapuseala, transpiratia, retardul mental si sufocarea provocate de caldura parca in sfarsit pot sa respir. Natura moare si eu revin la viata, ce paradox.

E posibil sa ma bucur prea devreme, dar de cand e rau sa te bucuri? Nu e. M-am bucurat de racoare si frig, de sunetul linistitor al picaturilor de ploaie, de culoarea distorsionata a semaforului. Poate cel mai mult insa m-am bucurat de mirosul de haine curate din casa, fiindca uscatorul sta acum intins pe hol, cu hainele odihnindu-se ordonate pe crengile lui.

IMG_0226

Nu stiu exact de unde relatia asta a mea cu toamna, nu stiu care e faza si de ce ma imbratiseaza in fiecare an cu atata drag. De parca i-am lipsit. O fi din copilarie, ca reincepeam scoala si imi revedeam colegii, o fi din anii trecuti cand mi s-a dat sa traiesc povesti frumoase sau din faptul ca parintii mei au fost nascuti in anotimpul asta… who knows, dar ideea e ca o iubesc. Imi place coloritul ei, imi plac zilele senine de toamna cand totul e pur si simplu perfect ca atmosfera.

Imi place misterul serilor de toamna (atunci cand e prea frig sa stai ne-imbratisat), cu strazile zgribulite pe care danseaza niste frunze aramii si pe care nu-i tipenie de om. Ca-s toti in case, traindu-si linistiti rutina la care au revenit dupa lunile de concediu (cel putin mental). Si stiu ca melodia aia tampita zicea ca e misto “o iubire de-o vara” acum multi ani, dar pentru mine nimic n-o egaleaza pe asta de toamna. E cu miros de gutui, struguri copti si respiratii calde, ce sa vrei mai mult de atat…

 

Alte articole scrise toamna:

2014 – ceai cu mine

2013 – remember me

2012 – replay

Un kilometru

Ma intreb… cat de departe poti merge cu toata energia care ti-a ramas in rezervor. Un kilometru? Doi? Sapte? Cam cat trebuie sa iubesti ca sa obosesti? Cam cat trebuie sa urasti?

La cate semafoare te opresti? Unul? Doua? Noua? Noua ne e bine. Noua e un numar bun, are o libertate in el, un aer circular, in bucla. In buclele ei te pierzi si intre degetele celeilalte ramai prins si toata lumea-i caraghios de simpla.

Oh my fucking God cat e de simplu. Nu opresti la nicio cale ferata fiindca hey, sansele sunt minime sa treaca fix in momentul ala un tren. Nu te uiti in stanga si in dreapta fiindca hey, fuck it, daca se apuca vreunul sa traverseze ilegal nu-i treaba ta. Si stii ce mai e simplu? Hm. Dar stai. Lasa, ce conteaza ca oricum nu ma asculti.

So eram ieri in masina si ascultam muzica, aveam in jur de 60. Pe fundal mestecam ciunga de ganduri pe care am deschis-o mai de mult si am lipit-o de mobila peste noapte ca sa o pot mesteca si a doua zi. Si a treia zi. Si a noua zi. Nu mai are gust, dar uneori, recunosc, irational, inchid ochii si imi doresc sa aiba. Wow si imi doresc asa mult sa aiba un gust bun incat parca incep sa il simt, jur, dar deh, un lucru de am invatat din toate e ca visele de astfel gen nu devin realitate. Hah, a rimat. Pam pam! Sau de fapt… poate e o prostie sa zic ca nu devin realitate, ai dreptate, devin doar ca intr-o forma sucita, meschina si, practic, de cacat. Visezi ca vrei sa primesti o pisica de ziua ta si primesti… una de plus. Stii ce zic? E fucking twisted.

E funny rau ca scriu. N-am mai scris de cand am uitat de mine. De el. De noi toti pana la urma fiindca asta fac unii oameni din viata ta daca ii lasi – anihileaza ce ai fost si ce ai gandit si lasa ca e mai bine asa. Banul. Banul e puterea they say, dar stii, banul nu e putere. E doar un imbold. Un imbold de a progresa si mai e libertate, dar nu ii fericire… acuma nu trebuie sa iti zic eu asta cand tu stii mai bine. Tu stii ca fericiti am fost cand n-am cheltuit nimic…

Am fost, ma. Am fost si fericiti in visul ala sucit de care ziceam mai devreme, dar s-a facut dimineata repede si a sunat alarma.

Pe romaneste, in tot ce am scris voiam doar sa iti zic ca imi lipseste Pamantul tau si cum se rotea. Am ramas si eu rotindu-ma, doar ca fara niciun fel de sens, doar o ordine nefireasca, nu foarte straina mie cu toate astea. M-am mai rotit asa, aiurea, si m-am oprit dupa ce am obosit. Am avut un kilometru-doi de vise carora am incercat sa le dau putere, sa devina realitate, but they just didn’t oricat m-am zbatut eu. Oricat am sperat. Oricat am muncit si nu stiu daca mai e ceva de salvat. Si imi pare rau. De mii de ori am zis ca imi pare rau, dar asta e, pana am aflat adevarul…

Dupa un km, doi, sapte… am aflat si inteles o certitudine dintre putinele care exista pe lumea asta si anume aceea ca-s doar om. Nu-s altceva, nici extraterestru, nici obiect, nici macar un peste intr-o apa. Sunt doar om, ca asa mi-a fost dat sa fiu, fucking hell, dezamagitor rau, asta e. Si oamenii iubesc, plang, gresesc si unii mai si scriu cand nu mai au unde sa fuga si cum sa se ascunda de ei insisi.

marginea prapastiei

Mi-am adus aminte de tine ieri și abia atunci am și realizat că nu mai ești și că de fapt mi-e așa dor de tine încât abia pot să respir. Ai fugit de lângă mine ca un copil certat de părinți și răzvrătit. Nici nu m-am uitat la tine. Te-am înlocuit cu o imitație ieftină și superficială și voiam să îți zic că îmi pare rău. Îmi pare așa rău, nu sunt mândră, să știi…

Te-am legat de trecut cu lanțuri din bancnote și te-am silit să nu te mai miști. Ți-am asigurat tăcerea cu mii de etichete și perțuri din alea portocalii, știi? Și am dat dreptate oricui, măi, dar oricui numai ție nu. ȘȘșșt… gata, să nu te mai aud, ai fost copil destul, e timpul să crești așa cum zic ceilalți. Cum vor ceilalți. Pentru că ce vor ceilalți e ce trebuie, pentru că altfel you’re shit. Fuck.

Te entuziasmai cu mai multă ușurință și-ți plăceau oamenii. Vorbeai, ascultai cu sufletul, construiai povești, le dădeai sens și visai cât pentru trei. Zile. Ani. Oameni. Unde-oi fi tu acum, hm? Unde te-ai ascuns? Să vezi cu ce te-am înlocuit. Să îmi zici ce părere ai, să râzi cu toți dinții mari de lucrurile pe care le cred și să numeri gratiile pe care le-am adăugat cuștii.

Oh hell, girl, nu ți-ar veni să crezi cât de bine am sudat totul în mintea mea și cu cât curaj m-am lăsat sabotată de frumoasa noastră societate. Mai știi cum scriam despre libertate? Știam ce știam.

Abia la marginea prăpastiei mi-am adus aminte de tine și de ce erai și știi ce? Nu era rău deloc ce făceai, cum iubeai, ce iubeai, cum trăiai, chiar dacă am crezut asta mult timp. De când te-am pierdut am tot crezut asta și te-am subestimat. Mi-a luat mult să te regret, dar iată, te regret. Mi-e dor de tine și de felul tău de a fi, mi-e dor până și de cum plângeai.

Nu ți-am zis ”adio” vreodată și nici nu cred că o să o fac. Sper să ne revedem și în curând să privesc hăul din fața mea și să fii alături de mine, să mă ții de mână și să îmi zici ”Știi ce?” și eu necredincioasă să te întreb ”Ce?” așteptându-mă paranoic la ceva rău.

”Uite un pod”

Și apoi să nu îmi mai dai drumul. Să pășești cu mine și să îmi zici că de fapt nu e o prăpastie în față, ci doar un alt drum.