Nopti de viscol

[M-am trezit in dimineata asta la aceeasi ora ca in alte dimineti, de data asta fara ceas si mi-am zis ca ar trebui sa ma apuc de scris ca sa imi astern pace peste ganduri. Asa ca am deschis rasnita de netbook si am asteptat 30 de minute sa se incarce, dupa care am gasit un text pe desktop.

Si fiindca scrisul e mai multe pentru suflet, decat e pentru bani, am decis sa il public. Nu mai stiu in ce conditii l-am scris sau cand, prin ce treceam sau cu ce demoni ma luptam, dar obiectiv citindu-l azi, cu memoria stearsa de problemele cotidiene, mi s-a parut un text bunicel. ]

Un viscol a spulberat acoperișul casei, a rupt cartonul și tot ce puteam face era să tăcem, să ne rugăm că are să treacă, să ne cocoloșim sub o pătură cu ochii închiși. Eram niște fărâme dintr-o pâine uscată de vreme sau poate niște măruntaie în marele om care era lumea.

Respiram greu sub pătură, o dungă de lumină ne întretăia ochii. Furtuna se terminase de ceva vreme, era dimineață și în cameră era frig, scoteam aburi precum puii proaspăt născuți. Urma să ieșim în frigul acela mucegăit și să ne îmbrăcăm de școală, să ne spălăm pe dinți cu apă rece și să părăsim locul cândva bun și cald.

Au trecut mai multe nopți de viscol, patul scârțâia și podeaua scârțâia și noi scârțâiam. Și au urmat nopți de ger cumplit, când sticla se așternea tăcută pe clanța de metal și stelele străluceau parcă fiind singurii muguri de căldură. Câinele lătra bătrân, după un maldăr de fiare. Era și el obosit, dar probabil acolo sub mașină, în sinea lui își făcea o cruce că are blana groasă.

Mirosul de fum al caselor e întipărit ca în Braille pe paginile nărilor mele. Îl vedeam seara cum iese din case, croindu-și un drum numai de el cunoscut. Fumul… ah, fumul… câtă satisfacție aveam când îl vedeam ieșind din coș precum ar fi ieșit dintr-o țigară. Știam că arde, ce bine era când ardea. Nici o satisfacție nu era mai mare ca aceea că s-a aprins focul în sobă și-n curând are să fie cald.

În curând are să fie cald. Și a fost, deși n-ar fi crezut nimeni. Câinele a murit, anii au trecut, gardul s-a scorojit, dar nu s-a cocoșat. A rezistat ca un bărbat care cândva era în toate puterile, iar care acum se zbate să reziste la fel în trupul său ofilit de vreme.

Ce pagini de viață am mai dat până să ajung aici, în mica mansardă de la blocul ăsta cu 7 etaje, ce de lume am întâlnit, ce de nori am numărat. Nori mulți și tineri, unii vorbind chiar fluent pe limba mea.

Alți nori chiar s-au așezat pe limba mea, alții s-au găbușit între coaste și alții au plecat, lăsând în urmă dâre ca fumul de atunci. Mergem pe drumuri cu sens unic, fără să ne dăm seama, nu avem voie să întoarcem, să virăm, sunt singurii ani și singurele clipe de nestatornicie. Semaforul nu arată decât verde și galben intermitent.

Irosim momente în mod netrebnic și dăm de alt viscol care ne rupe speranța stacojie a unui viitor mai puțin costisitor. Nu mai avem nicio pătură de pus în cap, niciun mădular de fiare sub care să oftăm, nici un coș nu mai fumegă acum. Trăim cu bani și oricât am fi de săraci, murim cu bani. Fie ei pe ochi… că s-o îndura cineva să ne asigure singurătatea până și acolo sus.