Primavara pe ulita

Aveam lăzi de lemn cu două sau trei șipci pe care stăteam în fața porții la șezătoare, cu bătrânele mai departe de noi, copiii zglobii. Aceleași lăzi pe care le sacrificam iarna când făceam focul în sobă și ne trebuia un jar mai mic de început. Aceleași în care ai mei își cărau gândurile, greutățile și speranța că mâine va fi mai bine.

Serile de primăvară-vară erau cele mai frumoase, prin martie toate fetele purtau mărțișor… toată luna, că altfel nu se putea. Prin aprilie sărbătoream Paștele, care nu prea îmi plăcea… de fapt, încă nu îmi place. Și în mai înfloreau teii, iar nucul ne așternea umbra peste casă și peste mirosul de vacanță.

Într-una din seri stăteam întinsă pe spate (pe una dintre lăzi) și mă uitam la stele, eram într-un grup mai mare și, ca de obicei, stăteam la povești. Mașinile erau rare, pentru că strada era strâmtă, dar dacă mai trecea vreuna, era sigur cineva din zonă pe care ajungeam să salutăm.

Încercam să număr stelele în seara aia și unul dintre prietenii cu care eram mi-a zis:

– Tu știi că dacă te apuci să numeri stelele, de fiecare dată o să îți iasa cu una mai mult?

Și am început să număr. 1….2….3….4 [….] 72…73… Și după aia iar 1….2….3…4 […] 72…73…74

Adevărul e că n-am crezut și nu cred asta, nu am terminat de numărat stelele în seara aia, dar mi-a plăcut ideea. De fapt, n-am încetat niciodată să număr stelele, iar luna o admiram cel mai mult iarna, de la geam, când nucul hiberna în pijamale albe. Și mai îmi plăcea Luceafărul, deși nu știu dacă am mai spus asta cuiva vreodată fiindcă-i un clișeu eminescian prea mare ca să poată fi spus.

Am trecut în seara asta pe lângă un grup de copii pe stradă și mi-am adus aminte de noi, oameni mari ce suntem acuma. Cu griji, neveste și facturi și orez pe foc.

Oftez, sigur, fiindcă nu pot da timpul înapoi nici pentru o oră, nici pentru un minut. Să mai simt mirosul de tei, să mai simt piatra rece când ne cățăram pe gard și toată lumea era întreagă. Acum doar stelele mai sunt acolo. Aceleași, strălucitoare, mândre, câte una în plus de fiecare dată când le numeri.

 

Curaj pierdut. Ofer guma turbo recompensa.

Acum mai mulți ani s-a intamplat ceva…. firesc, inevitabil, s-a întâmplat: am crescut. 

Și odată ce am crescut, am câștigat lucruri și am pierdut lucruri. Sigur, am câștigat mai multă înțelepciune, experiență, răbdare, cunoștințe și altele, dar în același timp s-a dat pierdut ceva de care cel puțin în seara asta mi-e dor: curajul.

Și suntem mulți care-l pierdem, uneori nu-l mai găsim niciodată, alteori alți oameni îl scot la iveală din noi cu forța și mai sunt cei din tabăra opusă, care nu-l pierd din start.

Vorbesc de curajul ăla, de copil curios, care aude un sunet în curte și nu dă fuga să ia o bâtă de lemn, pregătit să căsăpească, ci merge și descoperă un iepure sălbatic, pierdut de casă sau câinele care a tras de lanț și s-a dezlegat. Vorbesc de curajul ăla care te făcea să urci din nou pe bicicletă, chiar dacă ai căzut de 70 de ori și ți-ai făcut 10 julituri într-o zi. 10 julituri pe care le privești și atingi ușor fascinat fiindca se vindecă repede și colorat.

Maaan… și în seara asta mi-e dor de curajul ăla pentru că acum, la maturitate, curajul ăla nu mai există… cel puțin nu pentru mine. Aud un sunet în curte, nici nu mai dau fuga să iau o bâtă de lemn, ci pur și simplu încui ușa și mă ascund după perdea, pândind în tăcere, cu ochi mari. Cad de pe bicicletă de 2 ori și mă rănesc, a treia oară mă piș pe ea, cine are nevoie să învețe să meargă pe bicicletă? Pierdere de vreme și energie. Plus că de răni nu se atinge NIMENI! Am zis.

Când eram mică, pe la un 12 ani, mi-am scos un canin. Un canin. Stai, nu, n-ai înțeles: canin. Caninul are printre cele mai puternice rădăcini, fiind printre cei mai stabili dinti. Și îmi aduc aminte cum mă încurajam singură: hai ca poți, hai că poți. Și am fost, l-am scos, m-am vindecat, am trecut peste fără să mă plâng prea mult.

Acum am 3 măsele de minte și un deadline de 15 august să le scot. I ain’t gonna make it, I tell you.

Și îmi dau seama nu numai că există oameni care-ți scot la iveală curajul, ci că pur și simplu ai nevoie de ei. Ai nevoie de ei așa cum ai nevoie de haine pe stradă. Adică poți să mergi gol pușcă, dar e cam penibil= poți să nu ai curaj să faci unele lucruri, dar e cam penibil.

Nu știu cum și unde găsim oameni care să ne dea curaj, care să ne inspire, care să ne ajute să depășim obstacole, care să scoată ce e mai bun din noi, dar cred că atunci când îi găsim trebuie să ne ținem tare de ei. Deși încă putem avea un suflet de copil, curajul de copil mai greu rămâne îmbuteliat în noi.

da-ti un upgrade, fii mai bun

Ajungi la un moment dat in viata sa nu mai fii multumit cu cine ai ajuns sa fii. Stai in pat si te intrebi: hey, cine esti? Si raspunsul nu te multumeste. Nu te multumeste ca ai acceptat unele situatii la nesfarsit, nu te multumeste ca nu ai rezolvat problemele care acum au inceput sa te frustreze, nu esti multumit de tine ca om. De fapt, nici nu te mai consideri om, ce sa mai.

Si inchizi pagina aia de Facebook, dai clear History de parca asta te-ar ajuta sa stergi si tot ce ai trait pana atunci si incerci sa te schimbi. O sa o iau de la capat iti zici.Respiri adanc, te uiti pe fereastra la masina vecinului tau si iti zici ca nu vei mai gresi niciodata asa cum ai facut-o. Nu te vei mai uita in ochii unui suflet care nu e al tau, nu vei mai trai pentru amprentele unui necunoscut pe chipul tau, nu vei mai iubi ceva ce nu te iubeste inapoi.

Si incepi sa iti faci calcule peste calcule pentru noul tau eu, cum il vei creste, cum te vei dezvolta, pentru noua ta persoana. Cine vei fi? Cine vei alege sa fii? Ca intr-un fel de RPG vrei sa fii mai puternic, vrei sa creezi un personaj care sa invinga in toate razboaiele vietii fiindca nu te resemnezi cu amaratul de Ranger de nivelul 21. Poti sa fii mai bun de atat, ce p*** masii!

Te entuziasmezi si te dezamagesti mai repede ca un copil intr-un magazin de jucarii. Porti cu tine in suflet un grafic al sentimentelor cu munti nesfarsiti, iar inima ta zvacneste de frica, de entuziasm, de fericire, de tristete, de nervi, de dragoste pentru tot. Traiesti intens si nu mai ajungi sa te intrebi cine esti, pentru ca incepi sa afli. Si cand se apropie o furtuna, o anticipezi ca in sah, iti pui mainile la ochi si treci prin ea pentru ca stii ca la un moment dat se opreste, intotdeauna se opreste. Daunele le calculezi dupa aia, ideea e sa fii intreg ca sa poti face asta.

Ajungi sa treci printr-un intreg proces la care nu te asteptai, care te terfeleste, care te incearca, care ii incearca pe cei din jurul tau si obosesti, dar iti dai seama ca exista un pilon in tine. Un stalp numit dorinta, chiar daca altii l-au numit tramvai. Eu l-as numi stalp fiindca e stabil, nu deviaza si poate sa creasca din ce in ce mai mult cu fiecare caramida de speranta pusa. Si nici nu poate fi usor daramat, doar lovit cu Logan-ul si atunci se zgaltaie un pic numa, iti zic sigur ca am incercat.

Si cazi, te ridici, cazi, te ridici, iti pui intrebari peste intrebari, dar niciuna nu mai suna ca prima: cine sunt? Cine esti? Ai aflat cine esti. Ai aflat care e zidul tau, ai aflat ce-ti doresti, asa ca fii turbat. Da! Asa am zis: TURBAT si da dovada de o vointa tampita, nebuna si crede in ceea ce faci daca tu STII ca lucrul ala e bun pentru tine. Pune degetele in urechi, pune mainile la ochi, fii surd la descurajarile celor din jurul tau. Fiindca vor fi. Intotdeauna vor fi oameni care-n loc sa te ajute, sa te sprijine, sa te iubeasca asa cum te-au iubit, vor alege sa te inhibe, sa iti provoace frici, sa dai inapoi, sa stai intr-un colt, sa nu evoluezi pentru ca e frica de nou.

E nou pentru tine. E nou pentru ei. Necunoscutul e asociat cu chestii negative pentru ca unii uita despre ce e viata. Uita ca pentru a evolua mental si fizic e nevoie de riscuri. Ce e in spatele usii cu nr 1? Ce e in spatele usii cu nr 2? Dar lasa, zic unii, nu mai deschide usa, ca e mai bine asa, nu-i nici de bine nici de rau. Dar daca e de bine? Si ratezi sansa vietii tale? Nu vei stii niciodata fiindca nu risti. Fiindca ti se spune sa nu risti, sa nu vrei mai mult, sa nu tragi de manivela ca sa nu ramai cu ea in mana.

Dar iti zic eu…. daca nu risti, cu ea in mana tot ramai! Hah 🙂 Macar asa ai o sansa sa fii altfel si sa mergi pana la capat. Sa nu mori cu regretul ca nici macar n-ai incercat sa faci o schimbare.

*Am scris mai sus despre ceva ce am trait in iulie 2014, un moment de deznadejde in care efectiv nu-mi placea cine sunt si ce fac cu viata mea. Sambata s-a rupt bratara de la mana care, printr-o coincidenta, pecetluia momentul acesta.*