ceai cu mine

Nu știu cum să încep să îți vorbesc despre asta, în mare parte pentru că am decis să nu mă mai gândesc sau să trăiesc în trecut. Ce să fac, totuși, dacă de acolo a pornit totul? Trebuie să revin la rădăcina problemei ca să înțelegi importanța ceaiului.

E primăvară și am răcit, iar în seara asta urmează să ne vedem. Am stabilit să mergem la ceva resturant (sau așa ceva, nu mai țin minte ce am făcut de fapt, a trecut prea mult timp) și după aia am poposit acasă unde pusesei de ceai. Era pe plită, încă fierbinte și mi-ai zis că ai avut grijă să îl faci înainte să pleci. Mă lasă memoria și nu mai știu multe din cele care s-au petrecut atunci, poate și din cauza răcelii că mă simțeam amorțită, obosită, cu mintea în ceață.

Detaliile pe care le-am reținut au fost astea 2. Unul a fost că puseseși de ceai pentru mine (de tei, neîndulcit) și al doilea că mi-ai dat să mănânc portocală ca și când aș fi fost un copil și așezai cojile lângă capul meu. Ah da, și am băut din cana ta suvenir parcă, singura dată când te-am văzut folosind o cană ca oamenii normali.

Ăsta e momentul în care am conștientizat ce înseamnă să faci un ceai cuiva și care e importanța gestului, a băuturii. Știi că-s multe ceainării care se leagă de povestea ceaiului, de unde a apărut, de momente pe care le petreci cu cineva la un ceai, câte arome există etc. etc. etc., dar nimeni nu știe să redea simplul gest de a face ceai cuiva care pur și simplu are nevoie de el. Și poate nu de ceai în sine are nevoie persoana aia, cât mai mult de sentimentul că e cineva acolo căruia îi pasă suficient de mult încât din senin să îi aducă o cană cu ceai.

 

14080254576d4c10b8

Asociem băutura asta caldă cu frigul, răcelile, gripa, cu starea de rău pentru că în copilărie mama era cea care ne aducea ceai la pat și insista să îl bem. Și am zis mamă, da? N-am zis tată, n-am zis soră, poate bunică pentru unii, dar pentru mine a fost mama. Și mama este persoana care ne iubește cel mai mult pe pământul ăsta sau cel puțin ar trebui să fie. Toată iubirea ei se regăsea în frecția cu spirt pe care n-o suportam, în păturile sub care ne obliga să asudăm, în ciorapii cu oțet, în paracetamoalele pisate cu dulceață (trebuia să momești puiul de urs cu ceva dulce ca să ia medicamentul), în vizitele la medic, în nopțile nedormite și în mereu-calda cană cu ceai.

Când ești copil totul e un chin și nu știi să apreciezi lucrurile astea, dar iată că ajungi la un moment dat să regăsești gesturile la alți oameni. Și e plăcut pentru că începi să înțelegi că acțiunea asta de a pune apă la încălzit, ceai la infuzat, de a-l turna într-o cană și a ți-l aduce… doar pentru tine. Chiar înseamnă mai mult, mai ales atunci când nu îl ceri. Înseamnă că îți pasă, înseamnă că sincer vrei un bine și poate chiar că iubești.

În viață se pot întâmpla multe,  dar eu de când am amintirea înclinată de mai sus, am această certitudine – ceaiul cald adăpostește sentimente de bunătate și iubire între pereții unei cești, indiferent de circumstanțe, loc și oameni.